Nichita Stănescu (I)
Nu sînt bătrîn, sînt străvechi. (sursa foto: „Agenda Literară”, 1985) |
„Eu, de fapt, de foarte puține ori am dialogat, am stat de vorbă. Ori mi s-a întîmplat să am o explozie de cuvinte în creier și atunci am vorbit tot timpul, ori mi s-a întîmplat să stau mut și să ascult ore în șir, fără să simt nevoia să scot nici un cuvînt. (...) Singurele dialoguri reale pe care le-am purtat au fost cele convenționale, de tipul: «vă rog frumos, spuneți-mi cît e ceasul?»... «Este ora cinci și jumătate». «Vă mulțumesc din suflet».”
„[Poetul e] ca o cuneiformă tinzînd spre alfabetul grec.”
„El (poetul – n.m. B.-L.S.) arată ca propria sa mirare scrisă pentru alții. (...) Despre înfățișarea mea fizică, pot să mărturisesc în mod sincer că știu foarte puține lucruri. Îmi amintesc că, adolescent fiind, dimineața, cînd mă sculam din somn, rămîneam mirat că sînt tot eu, că locuiesc același loc și mai ales că locuiesc aceeași memorie. O dovadă e faptul că întodeauna rămîn surprins cînd mă văd în fotografii...”
„(...) Am mai zis-o și încă o dată o mai zic că: nu există poeți, ci numai poezie. Rolul maieutic i se cuvine celui pe care noi îl numim poet. Poezia este o dimensiune a tuturora. Tăierea buricului de este confundată cu buricul, vai ce oroare!”
Nichita Stănescu
(din „«Un pămînt numit România» – chiar așa se numește pămîntul și poetul său”, convorbire cu Iulian Neacșu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu