Virgil Mazilescu*
(11 aprilie 1942–11 august 1984)
 |
și după ce am inventat poezia într-o
încăpere clandestină din adîncul pămînturilor
sterpe – curajul și puterea (omenească)
s-au topit ca aburul
|
vei spune
vei spune că asta e viață și eu voi spune că asta nu e viață
și apoi cît echilibru pe-o sîrmă-n singurătate
noi ne iubim în măsura în care ura ta împotriva pietrelor
este și ura mea împotriva pietrelor
privește într-acolo și ai să vezi cum atîrnă cumințenia pămîntului
pieptănată dulce – deasupra patului în care ne mai iubim
toată dimineața a cules flori
toată dimineața a cules flori
mai ales trandafiri albi: i-a adus
înăuntru – dar ea n-a mai venit bătînd
cu prudență în ușă (numai cu sufletul)
ca ploaia sau ca vorbele șoarecilor
anotimp incisiv ca un lătrat
și el gîndindu-se cum vor sta
o săptămînă sub același acoperiș
în camera lui – trandafirii albi
alături de inconștiența degetelor lui
cineva
pe lume are nevoie de mine
cineva pe lume are nevoie de mine
dragostea mea dacă ai nevoie de mine
o dragostea mea dacă ai nevoie de mine
gîndește-te la mine
în spațiul cel mai umilit
te-am sărutat eu mortul
fiecare să-și ascundă îngerul
în buzunar
ca la bîlci ca la
cinematograful mut
poate zborul va țîșni printre zdrențe și
urechi
eh ce să-i faci vom fi un biet simbol
și unghiul din toate imposibil
te-am sărutat eu mortul
(* poeme din volumul „Întoarcerea lui Immanuel”, Albatros, 1991)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu