Și credeți, poate, că în Eminescu nu există asemenea scăpări din vedere? Iată:
Fruntea albăʼn părul galben
Pe-al meu braț încet sʼo culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...
Încercați să vedeți în închipuire poziția exactă... Imposibil. Dacă ea își culcă fruntea pe brațul lui, atunci nu poate lăsa pradă gurii poetului decât... ceafa. Căci „ale sale buze dulci”, în poziția descrisă, vin tocmai în partea opusă, la fel cu fruntea. Ca să-și „lase pradă ale sale” etc., ar fi trebuit:
Ceafa albăʼn părul galben
Pe-al meu braț încet sʼo culci...
Corijată astfel, ce-i drept, strofa ar pierde ceva-ceva din eleganță, ar câștiga însă în exactitate.
George Topârceanu
( „Curiozități poetice” în volumul «Scrisori fără adresă»,
Ed. „Naționala” S. Ciornei, 1931, pp. 96–97)
* Ce-ar vrea să-mi transmită această frumoasă dar tristă sintagmă (aparținînd unuia dintre cei mai dragi inimii mele scriitori, spaniolul Carlos Ruiz Zafón) pe care am așezat-o drept titlu?
Am mai spus-o și-o repet. O carte tipărită reprezintă pentru mine, mai presus de orice, o stare de spirit. Trupul cărţii, „carnea” ei (ilustraţiile, coperţile, modul în care este paginată / încopciată şi pînă la cele mai mici detalii grafice care o ornamentează) transformă o carte într-un obiect estetic senzorial, în clipele inefabile în care i te abandonezi cu întreaga ta fiinţă. Dimpreună cu textul propriu-zis, cartea tipărită nu este altceva decît o sublimă vietate, splendidă în întregul ei, care se însufleţeşte doar atunci cînd este citită. Pentru că o carte tipărită se însufleţeşte ori de cîte ori este citită. O carte uitată într-un raft prăfuit de bibliotecă devine un obiect oarecare, neutru şi inutil.
J. L. Borges spunea la un moment dat, parafrazîndu-l pe americanul Ralph Waldo Emerson, că biblioteca este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite, care se trezesc cînd le chemăm. Adică doar atunci cînd cărțile îşi întîlnesc cititorii, se produce resurecţia lor. Altfel, ele mor. Mor şi se transformă în cu totul altfel de obiecte, care odată cu trecerea timpului, indiferent cît sînt de valoroase, intră în desuetudine. Care obiecte, odată cu moartea lor, ar transforma bibliotecile care le găzduiuesc în lugubre cimitire...
Pentru a avea viaţă, o carte trebuie iubită, admirată, mîngîiată cu ochii cei de carne dar mai ales cu ochii sufletului, adulmecată, luată cu sine şi ţinută lîngă inimă. Aidoma unei femei.
Pentru că între o carte şi o femeie, ambele frumoase, de cele mai multe ori nu există diferenţe semnificative...
Ne stă în putere cu asupra de măsură să ținem în viață cărțile, citindu-le dar mai ales recitindu-le, pentru că numai astfel și ele, la rîndul lor, ne vor da viață. Ceea ce nu-i deloc puțin...
J. L. Borges spunea la un moment dat, parafrazîndu-l pe americanul Ralph Waldo Emerson, că biblioteca este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite, care se trezesc cînd le chemăm. Adică doar atunci cînd cărțile îşi întîlnesc cititorii, se produce resurecţia lor. Altfel, ele mor. Mor şi se transformă în cu totul altfel de obiecte, care odată cu trecerea timpului, indiferent cît sînt de valoroase, intră în desuetudine. Care obiecte, odată cu moartea lor, ar transforma bibliotecile care le găzduiuesc în lugubre cimitire...
Pentru a avea viaţă, o carte trebuie iubită, admirată, mîngîiată cu ochii cei de carne dar mai ales cu ochii sufletului, adulmecată, luată cu sine şi ţinută lîngă inimă. Aidoma unei femei.
Pentru că între o carte şi o femeie, ambele frumoase, de cele mai multe ori nu există diferenţe semnificative...
Ne stă în putere cu asupra de măsură să ținem în viață cărțile, citindu-le dar mai ales recitindu-le, pentru că numai astfel și ele, la rîndul lor, ne vor da viață. Ceea ce nu-i deloc puțin...
