Eram
cumva în afara noastră
În
1954, noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 metri sub pământ într-o
mină de sare. Totul în acel timp se făcea după modelul sovietic, întreaga viaţă
era după modelul sovietic: sărbătorile, muzica, totul. Chiar şi gardienii erau
săturaţi de aceasta şi ne cereau nouă: „Hei, cântaţi-ne nişte cântece
româneşti”. „Noi vrem să ştim despre viaţa românilor, noi suntem acasă”.
Jos,
în mină, munceam cot la cot cu civilii, dar eram numiţi „Forţa specială de
muncă”. Nu ne dădeau voie să ne strigăm pe nume, purtam numere 2121, 400 sau
200. Poţi să-ţi imaginezi aceasta? Noi deţinuţii eram împreună cu acei oameni,
mineri civili, care încercau să ne arate nouă ce trebuie să facem şi să ne
înveţe cum să ne descurcăm (nu ştiam nimic despre minerit). Securiştii,
îmbrăcaţi în civil sau în uniforme, nu contează, erau tot agenţi de securitate,
le-au spus muncitorilor ce lucrau cu noi că vor lucra cu condamnaţi extrem de
periculoşi, cu criminali, şi că nu trebuie să vorbească cu deţinuţii mai mult
decât este strict necesar, pentru că deveneau agresivi, chiar în stare de
crimă. Am cărat acele unelte de metal foarte grele utilizate în mină. În mai
puţin de o lună, acei civili au înţeles că acei criminali s-au comportat ciudat
de paşnic. Au început să se adreseze nouă cu „profesore”, „domnule”, „părinte”.
Apoi au început să se întrebe: „Ce poate fi aceasta? Ce fel de criminali sunt
acei tipi?”
…A
venit un an de totală şi veritabilă izolare. Am fost aşa de separaţi de lume că
nu am putut şti când au fost Sfintele Paşti. În special la Aiud am fost
derutaţi de un lucru: la ora 24:00 fix, biserica reformată a început să bată
clopotele. Dar noi eram atenţi la biserica ortodoxă, ne-am ascuţit urechile să
auzim acele clopote, ştiam că se trag clopotele.
Personal
am fost unul din cei care făceau curse cu acele vagoane joase pe care le
foloseau în mină să care minereu; aşa că slujba mea era în principal să merg
mult. Mulţi dintre noi munceam împreună. Cum puteam să sărbătorim Paştele? Am
luat toate bucăţile metalice de la frezele pentru rocă şi le-am pus pe o
sfoară. Făceau un zgomot minunat. Le-am bătut pe toate cu o tijă metalică de la
un capăt la celălalt al sforii. Timpul de adunare a fost 2:30. Acela a fost
momentul când am intrat în ascensor, şi când cu toţii am început să facem
zgomot. A fost momentul vieţii noastre când am simţit o adâncă, duhovnicească
tăiere a respiraţiei. Noi, preoţii, am cântat tot ceea ce ştiam tare, profund,
cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea
de pericol – era atunci sau niciodată.
Când
am intrat în ascensor am intrat cântând „Hristos a Înviat!”. Apoi am auzit pe
cei care coborau de la suprafaţă în mină în locul nostru, am putut auzi
cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul
a început jos sub pământ, a continuat în ascensor şi la suprafaţă. Am intrat
la duşuri cântând. După spălare ni se dădea ceai, dar atunci autorităţile ne-au
încuiat în dormitoare două zile. După cele 2 zile, ne-au adunat pe toţi în faţa
comandantului lagărului.
„Ştiţi
de ce aţi fost încuiaţi, nu-i aşa? Când vă va intra în minte că sunteţi
aici pentru reeducare? Când o să vă vină mintea la cap? Priviţi aici
băieţi! Toate vieţile voastre sunt în mâinile noastre: suntem cei care decidem
ce se va întâmpla cu voi. Şi am decis că voi nu sunteţi buni de nimic. Vă vom
împuşca pe toţi. Acum, toţi preoţii în dreapta mea!” Acolo am fost 20 de
preoţi, atât ortodocşi cât şi greco-catolici. Eu personal n-am ieşit, am stat
împreună cu laicii.
Apoi,
comandantul a început din nou: „Acum, uitaţi-vă bine la ei! Vedeţi! Aceştia
sunt cei care vă învaţă ideile lor politice. Aceştia sunt criminalii care vă
bagă în cap ideea de Dumnezeu. Eu nu ştiu de unde au luat preoţii ideea de
Dumnezeu. Hei, voi! Îndrăzniţi să spuneţi că credeţi în Dumnezeu?! Oricine
spune că crede în Dumnezeu să facă un pas în faţa mea, chiar acum!”
Ce puteam să fac? Nu am făcut pasul prima dată, dar acum
trebuia să-l fac. Nu am avut curajul în acel moment, dar mi-am spus mie că
trebuia să spun ceea ce aşa era: credeam în Dumnezeu. Am păşit în faţă. Comandantul
mă cunoştea foarte bine. „Hai, spune de unde eşti?” I-am spus de unde sunt şi
m-a întrebat „Crezi cu adevărat că există Dumnezeu, nu-i aşa?” „Da” „Nu sunt
mai mulţi decât tine? Hai să-i chemam pe toţi aici”. Şi au adunat toţi preoţii.
Curtea lagărului era plină de gropi adânci şi pline cu apă. Superiorii ne-au
alergat prin acele gropi timp de 2 ore. După aceea niciuna din acele gropi nu
mai era plină de apă. Curtea a devenit ca o mlaştină murdară…. (sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu