Planeta giganților

Sir Anthony Hopkins 86!

„Adevărul este că nu ești pentru toți și nu toți sunt pentru tine. 

Dă drumul oamenilor care nu sunt pregătiți să te iubească! 

Acesta este cel mai greu lucru pe care va trebui să-l faci în viața ta 

și va fi și cel mai important lucru. 

Nu există nici o scurtătură către fericire, trebuie să-ți trăiești viața.”

Orație de Anul Nou

Amicilor mei, dar cu asupra de măsură, acelora dintre ei (nu mulți) care, din timpuri străvechi, ocupă un loc privilegiat în inima mea, încăpăţînîndu-se să-mi rămînă statornici prieteni, la bine și la rău, le doresc să aibă parte de sănătate și iubire iar 2024 să le aducă împlinirea bunelor dorinţe şi să le dăruiască cele mai plăcute bucurii ale inimilor!

Anul nou sǎ vǎ gǎseascǎ 

Petrecînd cu mulţumire! 

Bine sǎ vǎ dǎruiascǎ 

Și deplinǎ fericire! 

Caragiale

La mulţi ani!

Orație de Crăciun

Să vă bucurați de un Crăciun în voia cea bună a inimilor voastre! 

La mulți ani!

Închinarea magilor  (1504)

Albrecht Dürer

(Galeria Uffizi, Florența)

Vise & amintiri…

După (aproape) 20 de ani…

19.XII.2004, foaierul Teatrului Toma Caragiu din Ploiești.

După un concert (al cărui protagonist a fost pianistul Marius Vernescu, prezent în centrul fotografiei) organizat de 

Asociația Culturală Jazz Forum 03. 

O bună parte a membrilor fondatori ai asociației, printre care și regretații noștri prieteni Marian Ruscu, Ioan Dobrescu, Andrei Tudorache și 

Alexandru „Puiu” Comănescu, plecați spre o lume mai bună...

Din grupul nostru mai făceau parte, printre alții, regretatul Alexandru Șipa, prezentatorul concertului, Cristina & Victor Teodoru, Lucian Sabados, 

Dan Costineanu, Karl Baker, Nelu Stan, Nicu Ioniță, Marius Mateescu, 

Ovidiu Ionescu, Marius Sava și subsemnatul…

O, tempora!

Întîlnirile titanilor

 Joe Cocker & Eros Ramazzotti

(La nouă ani de la plecarea lui Joe Cocker)

That's all I need to know 

(live)

Muzicoteca de dinamită

Rod Stewart

When You Wish Upon A Star

Merry Christmas, Baby

(Verve, 2012)

Full album

Poezie mută, sculptura...

S-a pus deseori întrebarea de ce David al lui Michelangelo era așa de puțin „dotat” privind organul sexual.
Un prim motiv ar fi acela că idealul de frumusețe în Grecia antică nu era reprezentat de un organ genital masculin mare. Artiștii greci considerau că un penis mare este un semn care trădează stupiditatea, o dorință sexuală exagerată, bref, că este întruchiparea animalității. Bărbatul grec ideal era privit ca fiind inteligent, rațional și autoritar. Din acest motiv, statuile din Grecia antică înfățișau, preponderent, bărbați avînd organe sexuale de mici dimensiuni. Romanii, în arta lor, au adoptat total acest detaliu. Deoarece Renașterea italiană face trimitere cu obstinație la Antichitatea greacă, în special, dimensiunile penisului lui David respectă aceste canoane.

Un alt motiv este legat de starea tensională în care se afla David. Statuia îl reprezintă pe acesta cu foarte puțin timp înainte de lupta cu uriașul Goliat. Pe umerii săi apăsa, deci, o mare responsabilitate. În ciuda posturii sale aparent destinse, semnele unei mari încordări sînt foarte clar vizibile în detalii. Este cunoscut faptul că într-o asemenea stare de mare teamă și pericol iminent, organele genitale suferă o constricție maximă. Genialul artist care era  Michelangelo deținea profunde cunoștințe de anatomie și fiziologie, lucru absolut evident la o privire mai atentă a detaliilor statuii lui David.

Deși mîna dreaptă este relaxată, degetele sînt ușor contractate, mușchii antebrațului sînt tensionați iar venele apar foarte vizibile. Privirea îndreptată spre orizont, cutele de pe frunte și acelea dintre sprîncene, aidoma buzelor ușor strînse, sugerează, de asemenea, îngrijorarea, teama. O stare tensională este vizibilă și la nivelul tendoanele cotului.

„Subdezvoltarea” organelor genitale ale lui David ar putea, așadar, să fie datorată, pe de o parte, unor evidente cauze biologice dar și ale unora estetice. David este gol, se teme, este stresat: iată cîțiva factori care conduc la reducerea dimensiunilor penisului. 

Lucruri de care Michelangelo era perfect conștient. 

(sursa: Quora; traducere și adaptare din limba franceză B.-L.S.)

Planeta giganților

 Glenn Gould

(Sursa foto: The Glenn Gould Foundation)

Ludwig van Beethoven

Concertul nr. 5 pentru pian și orchestră, în mi bemol major, op. 73 

(„Imperialul”)

Pian

 Glenn Gould

American Symphony Orchestra

Dirijor 

Léopold Stokowski

Memento

Nichita Stǎnescu sau despre poezie în stare genuinǎ

(prietenului Mos Nelutzu G)

Bustul poetului în parcul care-i poartă numele,
din centrul orașului său natal... 
(Fotografie de © B.-L.S.)

56 de ani voi trăi, asemenea Colosului din Rhodos!…

Așa credea, la 27 de ani - în septembrie 1960 –, Nichita Hristea Stǎnescu, în clipele în care scria poemul numit 56 de ani. N-avea de unde bănui el atunci că aprigele Ursitoare deja îi hărăziseră un cu totul alt destin, ele avînd să-i curme existenţa pămînteană la puţină vreme după ce va fi împlinit 50 de ani, într-un înnegurat miez de decembrie al anului 1983...

...De fapt, eu cred cǎ Nichita nici n-a murit. El doar stă – așa cum scria undeva Fănuș Neagu, bunul său prieten – La Cina cea de Taină cu zăpezile. Și, precis, mănîncă anafură și bot de miel. Iar cînd plosca plină cu vin și cu rîsu' – plînsu' umblă prin alte mîini (Iuda bea cît zece!), Nichita scrie un basm pe cărările de sînge verde îngheţate-n trupul copacilor.

…De fapt, eu cred cǎ Nichita nici n-a murit. El doar și-a acoperit inima cu aripa paserei celei aflate în zbor, lăsîndu-ne pe fiecare dintre noi, cei de acum, să ne luptăm cu îngerii, aidoma lui Iacob, așa cum ne vom pricepe mai bine.

De 40 de ani, puţini, din ce în ce mai puţini se străduie (unii continuă şi azi, cu obstinație, s-o facă, mînați de o încăpăţînare abnormǎ) – așa cum cred ei de cuviinţă – pentru ca uitarea să nu învingǎ. I-aș putea aminti pe cîțiva dintre ei însă cred cǎ numele lor sînt cu mult mai puţin importante decît numele poetului. Nutresc convingerea că toţi aceia care încă se mai împotrivesc și astăzi uitării, nu pentru numele lor o fac, ci pentru numele poetului.

Pentru că numai astfel izbînda le va fi adevǎrată și deplină.

Poezie mută, pictura…

 «La mort de Socrate» (1762)
[Pictură de Jacques-Philippe-Joseph de Saint-Quentin (1738- 1780)
aflată la «Ecole nationale supérieure des Beaux-Arts», Paris]

„Platon cunoștea această cvasi-inseparabilitate a răului de bine: el ne spune că, aflat în închisoare, Socrate este dezlegat pentru a primi vizita prietenilor sosiți să-l salute pentru ultima oară înainte de execuție. Frecîndu-și piciorul amorțit, filozoful observă; «Prieteni, cît de straniu pare a fi lucrul ăsta pe care oamenii-l numesc plăcere! Ce uimitoare natură are ea în raport cu contrariul, suferința! Ambele nu vor să stea simultan la om, dar, dacă o urmărești pe una dintre ele și o prinzi, e aproape necesar s-o prinzi și pe cealaltă, de parcă ambele atîrnă de un singur capăt. Cred că, dacă s-ar fi gîndit la asta, Esop ar fi compus o fabulă, cum că Zeul, deși a vrut să le despartă din lupta lor, n-a reușit și le-a legat capetele împreună; de asta, acolo unde sosește una dintre ele, urmează mai tîrziu și cealaltă. E ceea ce am pățit și eu: după ce m-a durut piciorul din cauza legăturii, iată că a urmat și plăcerea.» (Phaidon, 60b)”*

*Din O fabulă a lui Socrate de Paul Cornea în Dilema Veche (nr. 1026 / 2023)

Dioscophilia

Ginger Baker Trio

Going Back Home 

1994

Ginger Baker - drums & vocals

Charlie Haden - acoustic bass
Bill Frisell - electric guitar

Vise & amintiri

Traian T. Coşovei 

sau omul care face din aripi de păsări, 

cuşti, colivii…

Regretatul meu prieten Gabi Stamate (1958-2021) i-a surprins perfect profilul
(la propriu și la figurat!) lui Traian T. Coşovei, cîndva, cu mii de ani în urmă, într-o eternitate de-o clipă, la Muzeul Naţional al Literaturii Române, vegheat, de dincolo de timp parcă (din fotografia lui Tudor Jebeleanu), de fratele său întru poezie, Ion Stratan (1955-2005).

Ce-aş putea spune despre faptul că de la mult prea precipitata plecare, undeva, în micul-său-colț-de-univers, a prietenul meu, Traian T. Coşovei, se vor împlini, peste foarte puțină vreme, 10 ani* ? Poate numai că, de multe ori, nu-mi vine a crede că au trecut, atît de trist şi de duios, atîţia ani… Atît şi nimic mai mult. Dar, poate, cel mai mult îmi lipsește vocea lui ușor obosită, de la celălalt capăt al nopții electromagnetice care, atunci cînd îl sunam și-l întrebam ce mai face, îmi răspundea invariabil: Ce să fac, măi, Bătrîne Urs ? Doar ce mă pricep cel mai bine…
Ce s-a priceput el să facă cel mai bine? În primul rînd să scrie poezie. Apoi, să scrie despre poezie şi despre poeţi (şi nu numai!). A scris cu profunzime, cu dezinvoltură, cu inteligenţă şi ironie, cu o inventivitate bine temperată, aşa cum îi era felul: boem şi fantast, sensibil şi tandru, frust şi alambicat, grav şi paradoxal, ludic şi caustic.
A scris indeobşte cărţi – de la debutul său editorial din 1979 cu Ninsoarea electrică la Aerostate plîngînd (Tracus Arte, 2010) ori Aritmetica pleoapelor (Tracus Arte, 2013), via celebrul Aer cu diamante (scris alături de Ion Stratan, Mircea Cărtărescu şi Florin Iaru și apărut în 1982, un volum pe care-l iubea nespus), reeditat la Humanitas în 2010, sînt peste douăzeci de volume – în paralel desfăşurînd, în stilul său lesne recognoscibil şi devenit de mult un brand, o activitate publicistică demnă de invidiat (poeme, comentarii, recenzii, eseuri, cronici literare etc.), în paginile unor reviste culturale cu ştaif, unele mari, altele pitice, perene sau efemere, însă de la care, aşa cum singur şi nesilit de nimeni spunea, șugubăț, ori de cîte ori i se ivea prilejul că a plecat de bunăvoie sau a fost concediat pe motive de insubordonare, precum numai unui nonconformist sadea cum era, îi stătea bine. Nemulţumit deseori de calitatea unor astfel de periodice şi le-a inventat pe-ale sale. Aşa a apărut revista Veşti proaste (concepută împreună cu Dan Goanţă) sau ziarul Punga d’un kil (organ de stat la coadă), elaborat împreună cu regretatul prozator Mircea Nedelciu şi care era tipărit pe pungi de hîrtie folosite la ambalatul alimentelor, sub deviza Vom fi mai mult decît ocaua lui Cuza! Acest susţinut travaliu l-a impus, firesc, drept unul dintre liderii generaţiei sale, un răsfăţat al criticii literare, în colimatorul căreia s-a aflat permanent şi care, în majoritatea cazurilor, l-a vorbit de bine (stau mărturie, în acest sens, textele unor nume de notorietate, precum Nicolae Manolescu, Dan Cristea, Ion Stratan, Marin Mincu, Gheorghe Grigurcu, Marian Papahagi, Mircea Cărtărescu, Octavian Soviany şi a multor altora).

„Coşovei este un poet ornant, baroc şi sentimental. Am îndrăznit să spun într-un articol despre unul dintre volumele sale, că este un poet rococo cu o bună regie în ceea ce priveşte sentimentul în poezie.(…) Nu bîrfim dacă spunem că Traian scrie o poezie sentimentală pe placul multora. Sentimentul lui este însă unul explicit, de tip minulescian”, îmi mărturisea prietenul meu Ion Stratan într-o convorbire** pe care am purtat-o cu ceva ani în urmă iar redutabilul poet şi critic de poezie Octavian Soviany scria despre poezia lui Traian T. Coşovei lucruri care mi s-au părut a fi extrem de exacte, dacă nu chiar emblematice: Masca lirică a acestui scriptor dezabuzat este băiatul rău care refuză să accepte convenţiile textului; semn al frondei, scriitura în răspăr rămâne totuşi una dintre modalităţile scriptulatului, paradoxul tragic al textualizării fiind în cele din urmă acela că nu se lasă negată decât prin producerea altui text, act sisific prin care se particularizează mecanica aburdă a existenţei.
Sînt însă şi mulţi care, luaţi pe nepregăite de prospeţimea, incisivitatea şi tonul rebel al discursului său poetic, unii juisînd de plăcere, alţii cu scrobeală doctorală, s-au grăbit să-i caute şi apoi, chipurile, să-i şi găsească locul, să-i depisteze rădăcinile poetice, să-i identifice maeştrii, să-l beștelească, să-l desfiinţeze, bref, să-l aşeze pe o masă de disecţie declanşînd o lecţie de anatomie literară sui-generis, pe viu, în cel mai neaoş stil românesc cu putinţă...
Însă ploieştenii, poeți sau simpli iubitori de poezie pur sînge îl cunosc foarte bine pe Traian T. Coşovei care, în ultimii ani ai vieții sale şi-a lansat numai la biblioteca «Nicolae Iorga» nu mai puţin de patru volume: Patinează sau crapă (ediţia a II-a, ed. Axa, 1997), Ninsoarea electrică (ediţia a II-a, ed. Vinea, 1998), Percheziţionarea îngerilor (ed. Crater, 1998) şi Lumină de la frigider (ed. Cartea Românească, 1998). Iată cum, încet dar sigur, după regretatul nostru prieten Ion Stratan, Traian avea să devină rapid unul dintre cei mai preţuiți poeți ai Urbei X, venind deseori aici din – aşa cum îi plăcea să spună – Bucureşti, cel mai mare oraş de provincie al ţării. Fapt confirmat, de altfel şi de încununarea lui (alături de poetul Ioan Flora) cu Marele Premiu al celei de-a XII-a ediţii a Festivalului Internaţional de Poezie «Nichita Stănescu» (Ploieşti, 2000).
Iubesc deosebit de mult pe Traian T. Coşovei, în versurile căruia găsesc o imensă şi înaltă puritate dură, spunea cîndva ploieşteanul Nichita Stănescu.
Şi noi îl iubim cu asupra de măsură pe Traian și, de aici, din acest luminiș virtual, pentru el și pentru toți dragii noștri dragi, mult prea devreme conectați la Univers, unde-și recită versurile îngerilor, la Cina Cea de Taină a Poeților, să sorbim o lacrimă de vin și să vărsăm una de sare, dimpreună cu un gînd bun şi vesel, de-o clipă-două...

* Traian s-a născut pe 28 noiembrie 1954 și a murit pe 1 ianuarie 2014, la Bucureşti, orașul în care și-a petrecut întraga viață.
** Eu sînt cărţile mele... în volumul Convorbiri la lumina gîndului. Despre fragilitatea vieţii, iubire, prietenie şi alte închipuiri de Bogdan-Lucian Stoicescu, ed. Libertas, Ploieşti, 2006 (ediția a II-a, ne varietur, editura Mythos, Ploiești, 2016)

Traian T. Coșovei alături de Nichita Stănescu

Poem de iarnă

De ce te-ai făcut frumoasă

tocmai în iarna aceasta

în care nu ninge?

Iubito,

dacă aș fi un secret,

ce-ai face cu mine?

M-ai păstra

sau l-ai spune?

Un înger care visează

Într-o dimineață de iarnă

dormeai atît de adânc,

încât respirația ta

era mai nelinișită

decât albul zăpezii.

În timp ce eu te priveam,

trăgând perdelele roșii ale frigului.

Anotimp secetos

Cele mai frumoase cuvinte sunt tăcerile.

Și cele mai frumoase vise: insomniile.

Urmează amănuntele amintirilor tale –

adunate în aritmetica de a clipi

mai des ca o ploaie de vară pe un câmp secetos.

Când va veni ploaia aș putea să te întreb:

ce amintiri au pleoapele tale?

Taci o secundă

să auzim împreună

cum înfloresc copacii!

Despre frumusețe

Se spune că frumusețea Elenei din Troia

putea lansa la apă patru sute de corăbii.

Gândște-te de două ori

până când să lansezi frumusețea la apă.

Cerul e albastru, îndepărtat.

A te îndrăgosti e ca și cum ai spiona un înger.*

* poeme din volumul Și dacă tu ești o planetă străină (Poeme de dragoste), antologie alcătuită de Ștefania Coșovei, ed. Tracus Arte, București, 2021

Muzicoteca

Ibrahim Maaloouf

Beirut

(Live)

Planeta giganților

Jeff Bridges 74!

(sursa foto: The Wall Street Journal)

John Malkovich 70!

(sursa foto: Onassis Foundation)

Vise & amintiri

Ar fi fost și ziua bunicului meu dinspre mamă, fie-i odihna ușoară!

Neam de grec, extrem de citov la minte.
Un iscusit și un șugubăț fără pereche, care a gustat din toate plăcerile vieții, însă fără a se sminti…

Îl iubea pe Charlie Chaplin, cu care chiar semăna.

Era un regalist pursînge.
M-a învățat o groază de lucruri și mi-a spus un noian de povești. Reale sau închipuite, pe care le credeam necondiționat, chiar dacă pe multe nu le pricepeam la anii mei mici de atunci. Pe unele mi le-am și scris, înțelegîndu-le tîlcurile mult mai tîrziu. Pe altele, probabil, le voi pricepe eu odată și-odată. Pe altele, niciodată…
Mi-a spus de atîtea ori că Regele este mult mai important decît toţi sfinţii ăia pe care-i vezi tu în calendar, drept pentru care el trebuie să fie persoana de cea mai mare însemnătate din viaţa oricărui bun român, deci și a ta, pentru că el, dincolo de faptul că e unsul lui Dumnezeu pe pămînt, mai înseamnă şi altceva, la fel de important: e însuşi Patria…, încît am băgat la cap și am învățat pe de rost cuvintele astea ale dumnealui, însușindumi-le și simțindu-le perfect greutatea specifică mare…
Acolo pe unde-o fi, în micul-lui-colț-de-Univers, după cum îi era firea, sînt convins că e fericit. Bucuros și vesel. 
Pentru că, printre multe altele, și-a întîlnit, cu siguranță, Regele.
Pe Vodă, așa cum îl numea dumnealui, pe care-l iubea nespus.
În rest, vreme trece, vreme vine, vorba poetului...

Poezie mută, pictura...

Sf. Nicolae
Icoană pictată de Jaroslav Čermák (1830 – 1878)
(Galeria Națională de Artă din Praga)

Cele mai bune gînduri și urări din inimă, tuturor prietenilor care astăzi își sărbătoresc onomastica!

La mulți ani!

Vise & amintiri

Domnului profesor, un gînd bun, din inimă...

Astăzi ar fi fost şi ziua onomastică a profesorului şi mentorului multor generaţii de (foști) tineri ploieşteni, Nicolae Danieleanu... Din păcate, «nea Naie», aşa cum noi, mai junii dumisale ciraci, îi spuneam sufletistului nostru antrenor din adolescenţa noastră întîmplată acum un milion de ani (cu siguranță cea mai frumoasă frumoasă perioadă a vieţii mele) a plecat (în Săptămîna Mare a anului 2012) să iniţieze în tainele handbalului (şi nu numai!)  alte echipe de îngeri...

Un gînd luminos, o lacrimă de sare şi una de vin bun, curat, ca argintul strecurat, întru limpida dumisale (re)amintire...

În foto, rîndul de sus, de la stînga la dreapta: Dan Velicu, Mihai „Michi” Dârdâiac, „Bebe” Gherghescu, Dragoş Cristian „Beda” Badea, Nicolae „Naie” Danieleanu, Romulus „Romi” Nicolae, Mircea „Negoro” Neagu, 

Bogdan-Lucian „Nea Bob” Stoicescu.

Rîndul de jos: (din stînga) Ştefan „Fane Blondu’” Voicu, Sorin „Maţ” Muşat, Laurenţiu „Nebunu’ ” Voroneanu, Ion „Stîngaciu’” Marin şi Ion „Ţăranu’” Stoian, adică o parte a lotului de handbal - juniori II - al Şcolii Sportive din Ploieşti şi a Liceului nr. 2 - actualul Colegiu Naţional „Mihai Viteazul” -, pe scurt SS2, prin anii ’70 ai secolului trecut, înaintea unui meci oficial pe baza sportivă de pe strada Latină din Ploiești... Evident că majoritatea dintre noi aveau multiple porecle, dar pe multe dintre ele le-am uitat iar altele sînt atît de „decoltate” încît sînt imposibil de reprodus aici... O, tempora!

Planeta giganților

 John Mayall, bunicul bluesbreacker, a împlinit 90 de ani!

John Mayall a fondat celebra trupă «The Bluesbreakers» la Londra, în 1963.

Grupul a devenit o rampă de lansare pentru carierele muzicale ale unor nume devenite, ulterior, celebre, precum John McVie, Peter Green și Mick Fleetwood (fondatori ai grupului de blues Fleetwood Mac), Eric Clapton (Cream), Larry Taylor (Canned Heat), Mick Taylor (Rolling Stones), Walter Trout și mulți alții.

John Mayall a primit premiul OBE (Most Excellent Order of the British Empire) în 2005.

Cel mai recent album al său, «The Sun Is Shining Down», a fost lansat în 2022.

Concertul de adio al lui John a fost pe 26 martie 2022, în California.

John Mayall & The Bluesbreakers

Universul maestrului Dinu Lazăr

Acum 36 de ani, nu mai povestesc cum pentru că este cumplit, 

pleca la astre Constantin Noica.

Am avut șansa să stau 3 zile la Păltiniș cu domnia sa, 

cu 2 ani înainte ca el să plece la îngeri.

Șansa asta e o mană cerească pentru cinstiții intelectuali ai țării, care printre mormăieli despre dreptate, căi europene, ce hoți sunt politicienii, și tot registrul de chestii înălțătoare și morale care îi macină, au posibilitatea să ciordească și să folosească fotografiile făcute de mine, fără să plătească desigur nimic și fără să spună ale cui sunt.

Chiar și cei mai destupați spun că sunt poze de pe net nene, e la liber, dă-l în morții mă-si pe ăla care le-a făcut, e la liber nea.

Dacă veți căuta la nea gugălășteanu numele Constantin Noica o să vedeți cam peste 80% poze făcute de mine, ciordite de moralii nației, care altfel vorbesc tremurând și empatic despre cinste, filozofie, cultură, furând poze.

Asta e.

În altă ordine de idei, am făcut totuși un album, singur, pe sistemul „print on demand” pentru că editurile din țărișoara noastră nu s-au înghesuit cu propuneri și desigur le-a durut la bașcheți de subiect.

Bun, și dacă făceau ceva, ieșea ca dracu, pentru că atâta putem.

Puteți răsfoi albumul în linkul din comentarii.

De cumpărat nu, pentru că este făcut pe hârtie premium, cu tipar de lux, și nu rentează, care este.

Oricum, e cu profit zero: eu iau zero, făcui albumul doar ca să fie.

Ehehe, ce diferență între a răsfoi pe telefon un album și a pipăi dumnezeiasca hărtie de arhivă Mohawk Superfine Eggshell privind imaginile ușor sepia duotone făcute cu un printer bun... Nu mai spun.

Dar ce contează.

Dinu Lazăr

(Dinu Lazar)

N.B.: Albumul poate fi admirat la adresa:

https://www.blurb.com/books/11735105-constantin-noica?fbclid=IwAR2TkG1426rWdE5xbwB9Rc_mCW0G1bwnG-3czgI6ycBNQVeWkz4nbCdYtQ0

Lumea în care trăim. Andrei Șerban: „Un virus mai pervers decît Covidul...”

Un excelent interviu cu regizorul Andrei Șerban*  în numărul pe octombrie al revistei timișorene Orizont (10, 1698, an XXXV) realizat de Cristian Pătrășconiu. Cîteva gînduri care mi-au plăcut...

 „Când s-a rupt de religie, arta a rămas doar o convenție golită de sens, iar acum e folosită în scopuri propagandistice, adică pentru a comunica noua ideologie a corectitudinii politice, cu mesajul «arta (și în special teatrul) e o unealtă cu care trebuie schimbată viața celor oprimați». Oare când a schimbat teatrul viața cuiva? Noua dogmă obligă teatrele să monteze piese recente despre excluși – femei, homosexuali, migranți, oameni de culoare etc. Desigur, toate aceste categorii de proscriși ai istoriei, care au suferit umilințe peste umilințe, merită să li se dea atenție și să beneficieze de reparații, dar nu cred că e locul teatrului s-o facă. Foarte des, când scena e înțesată de ideologii, ca spectator, te umpli de ură și frustrare. Fără catharsis*, ieși din teatru mai tensionat și mai plin de negativitate și agresivitate decât ai intrat. În loc să te bucuri, e OK că-ți vine să vomezi?”

„Virusul mai pervers decât Covid, care poate pătrunde  pe neașteptate în oricare dintre noi, e URA. E exact opusul a ceea ce ne îndeamnă mereu Dalai Lama să ne străduim să cultivăm. Mă întorc des la un citat care mă inspiră: «Cu toții suntem un fel de turiști pe această planetă. Niciunul dintre noi nu poate trăi aici etern. Cel mai lung am putea trăi o sută de ani. Așa că, atâta timp cât suntem aici, ar trebui să încercăm să avem o inimă bună și să facem ceva pozitiv și util cu viețile noastre.»”

 „Pe scurt, ideologia diversității și incluziunii creează izolare și singurătate. Contrariul a ceea ce s-a intenționat. Faimosul slogan «Proletari din toate țările, uniți-vă!» a îmbătrânit urât.”

„Teatrul reușea să transmită o emoție mult mai vie și mai puternică decât azi, iar pe scenă te simțeai liber să folosești imaginația, să călătorești fără pașaport, să descoperi lumi noi, necunoscute. În căutarea unui educator al emoției (un domeniu unde suntem toți corigenți), mergeai des la biserică, dar (într-un mod evident diferit) îl găseai și în teatru, căci piesele mari te educau.”

„(...) Alain Finkielkraut este unul dintre cei mai iluștri filozofi și eseiști contemporani, autorul titlurilor de mare succes O inimă inteligentă și Înfrângerea gândirii. E mereu înjurat pentru că spune ce gândește. E considerat nazist (deși evreu), deoarece apără civilizația franceză de cei care aspiră s-o înece în multiculturalism. Deci, trebuie împiedicat să vorbească. J.K. Rowling, celebra autoare a lui Harry Potter, a declarat: «Eu cred că persoanele de sex masculin NU sunt femei. Nu cred că a fi femeie e o chestiune de identitate sau de sentimente feminine. E vorba de biologie. O femeie e o femeie, un bărbat e un bărbat». Ca urmare, a primit mesaje de ură și amenințări cu care, spunea, și-ar putea „tapeta pereții casei”. Și totuși, și-a păstrat curajul de a se exprima în continuare liber, spre deosebire de mulți alții, afirmând: «Refuz să mă înclin în fața unei mișcări care, cred, creează un adevărat prejudiciu, căutând să denatureze cuvântul femeie ca termen politic și biologic».

„Decăderea culturii corespunde decăderii societății. Imposibilitatea să dezbatem rațional și civilizat principii diferite, chiar opuse, să ajungem la un compromis, e un semn periculos. Întrebare neliniștită: vrem să accentuăm declinul sau să încercăm să dezvoltăm o maturitate sănătoasă, care să ne înalțe deasupra animalelor? De exemplu, în America mai e posibil să întâlnești o comunitate în care negrii și albii, liberalii și conservatorii să colaboreze pentru binele comun, în loc să urle ca hienele unii la alții.”

„Revin la profesia mea: teatrul a fost dintotdeauna o armă periculoasă, pentru că pune în fața lumii o oglindă nemiloasă.”

„Ideologia woke e, într-un fel, mai perversă decât cea comunistă, așa cum o știm din istorie. În cultura woke se exprimă adesea o poziție extrem de subiectivă. Răni personale dictează noi tabuuri: tot ce poate ofensa și atinge direct pe preoții wokismului e pus subit sub interdicție. Atitudinea aceasta bolnăvicioasă față de libertatea de expresie face opoziția față de noua ideologie mai dificilă decât față de cea comunistă tradițională. E adevărat (deocamdată) ce spunea cineva – că nu există Gulaguri împotriva celor care se opun wokismului, nici represiune fizică, nici un «stat woke». Deși în campusurile americane s-au creat mici «voievodate» woke, nu există încă un regim oficial echivalent Uniunii Sovietice, citadela aparent indestructibilă a comunismului.”

„Post Scriptum
Un foarte bătrân evreu mergea de două ori pe zi să se roage la Zidul plângerii. Văzându-l,  o tânără jurnalistă l-a întrebat:
- De cât timp veniți aici să vă rugați ?
- De peste 60 de ani, răspunse el.
- Incredibil! Și pentru ce vă rugați ?
- Mă rog pentru pace între creștini, evrei și musulmani, mă rog pentru ca toate războaiele să se încheie și ura să nu mai existe, mă rog pentru copii, să crească în pace și siguranță și să devină adulți responsabili care își iubesc aproapele.
- Dar ce simțiți după 60 de ani de rugăciuni?
- Am impresia că vorbesc la un zid!
Aceasta este situația în care ne aflăm.”

* Personalitate complexă a scenei teatrale mondiale, regizorul 

Andrei Șerban (n. 1943) a pus în scenă spectacole de teatru şi operă în 39 de ţări. 

În SUA, începînd cu 1970, timp de 20 de ani, a fost asociat cu Robert Brustein’s American Repertory Theatre Company. A lucrat, de asemenea, cu La MaMa Theatre, The Public Theatre, Lincoln Centre, Circle in the Square, Yale Repertory Theatre, The Guthrie Theatre, A.C.T. şi cu New York City, Seattle şi Los Angeles Opera.
În Europa, a lucrat pentru Operele din Paris, Geneva, Viena şi Bologna, cu Welsh National Opera, Covent Garden, Théâtre de la Ville, Helsinki Lilla Teatern, Teatrul Naţional Bucureşti (1990-1993, ca director), La Comédie Française. În Japonia a pus în scenă spectacole pentru Shiki Company of Tokyo.

Invitat al scriitorului Horia-Roman Patapievici

în emisiunea Înapoi la argument 

(TVR)

I.

II.