Altițe & Bibiluri

Ne va fi întotdeauna mai ușor să renunțăm la o iubire decât să o susținem, să o hrănim, să o salvăm.

Există trei lucruri importante în viață: iubirea, discreția și prietenia. Deci, iubiți cu discreție și rămîneți prieteni.

O femeie frumoasă este acea femeie pe care o remarci.
O femeie fermecătoare este aceea care te remarcă.

Fototeca de dinamită

Regina Maria a României

(Maria de Saxa-Coburg-Gotha) 

Bibliophilia

Cititul nu dăunează grav longevităţii. Dimpotrivă...

Raftul cărților

„Sînt morţi. Toţi sînt morţi. Stau în mormintele lor din cimitirul satului. Și tata-i acolo. De ieri. Se odihnește, cum scrie pe piatra funerară. Piatra, marmură patinată de vremi, acum proaspăt șlefuită, pe care-i gata înscris și numele mamei. Numele și anul de naștere. Locul pentru anul morţii a fost lăsat liber de pietrar. Cǎ doar mama mai trăiește. Ea și cu mine: noi doi mai trǎim. Sîntem ultimii din familie. (…)

Urc în sat. Casă după casă, satul morţilor trece pe lîngă mine. Locuitorii săi îmi trec prin faţa ochilor, toţi cei care reprezintă cuvintele-reper ale copilăriei mele. Numele lor sînt scrise pe pietrele de mormînt. Acum trăiesc într-un sat subteran și repetă tot ce-au mai făcut, dar nici de data asta lucrurile nu ies mai bine. Acolo, jos, satul își continuă, invizibil, viaţa. Într-o buclă ce ţine cît rezistă memoria. Le murmur numele. Cîtă vreme mai cunosc numele locuitorilor, satul de sub pămînt poate și el să existe-n continuare.”

Richard Wagner*

(„Catrafuse”, Polirom, 2006)

* Este un valoros scriitor (prozator, poet, eseist) român de origine germană, născut (1952) în județul Timiș. A absolvit studii de anglistică și germanistică la Universitatea din Timișoara, publicînd de timpuriu în presa de limbă germană din țară. A fost cofondator al „Aktionsgruppe Banat” („Grupul de Acțiune Banat”), un grup contestatar al tinerilor literați de expresie germană din Timișoara, care a fost activ între 1972 și 1975. A fost profesor de limba și literatura germană la Hunedoara, după care a activat ca redactor la revista săptămînală „Karpatenrundschau” din Brașov, între 1979 și 1983. După concedierea sa de la această publicație și interzicerea dreptului de a mai publica, emigrează (în 1987) împreună cu soția sa, scriitoarea Herta Müller (laureată în anul 2009 cu premiul Nobel pentru literatură), în Republica Federală Germană, unde trăiește și lucrează (la Berlin) ca scriitor liber profesionist.
În 1982, criticul literar Peter Motzan editează, la Editura „Kriterion” din București, antologia poetică „Vînt potrivit până la tare”, care reunește lucrările cele mai reprezentative ale tinerilor poeți de limbă germană din România, printre care și Richard Wagner. Este un volum valoros, care s-a constituit într-o replică pe măsură la faimosul volum-manifest al generației ʼ80, „Aer cu diamante”. A fost, însă, un volum cu o atitudine vădit anti-ceaușistă, care a declanșat persecuții dure la adresa autorilor.
Richard Wagner a continuat să scrie (versuri, povestiri, proză scurtă, romane, reportaje, eseistică) fiind recompensat, de-a lungul timpului, cu o serie de premii prestigioase (Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România în 1980, „Neuer Deutscher Literaturpreis”, 2000).
După 1989, romanele sale („Viena, Banat”, „Catrafuse” sau „Miss București” ) s-au tradus și publicat în limba română.

Altițe & Bibiluri

Domnului Ioan Pintea

Moto:

„Cel care iubește Adevărul, 

Îl iubește pe Dumnezeu care se află în toate

 și Îl descoperă pe Dumnezeu în toate.”

Meister Johannes Eckhart von Hoccheim

„Taina libertății nu este altceva decît curajul de a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul cît și datoria să se apere. Cedarea în fața agresiunii sau a șantajului înseamnă acceptarea sclaviei, împrejurările justificate nu sînt decît pretexte, scuze sau șiretlicuri ale mișeliei. (...)
Șantajul, alături de turnătorie, este fărădelegea cea mai odioasă, respingătoare. A fi de acord cu el, este același lucru cu a-l aproba, a-l răspîndi. (...)
Dacă vrei să fii liber trebuie să nu-ți fie frică de moarte! (...)
Plecăciunea, închinarea, capitularea imediată riscă fără greș să mărească pretențiile adversarului, dîndu-i acestuia un surplus de energie și de tupeu. Totdeauna plecăciunea semnifică primul pas pe calea unei robiri perfecte. (...) Înrobirea nu presupune doar șantajul cu forță brută la care se dedă regimul, ci și acceptarea acestui șantaj, ca un dat inexorabil al sorții. Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată. Acest proces se încheie prin contaminarea celorlalți cu această atitudine.”

Nicolae Steinhardt

(pr. Nicolae de la Rohia)

(„Taina libertății”, în revista „Familia”, 1987)

N.B. Un articol care prin tranșanța exprimării, curajul și, pe alocuri, vehemența ideilor expuse și, nu în ultimul rînd, al actualității temei abordate, ar putea, fără putință de tăgadă, să ocupe un loc de frunte într-o antologie sui-generis (dacă ar exista așa ceva) a celor mai curajoase texte care s-au scris vreodată în spațiul concentraționar românesc (și nu numai!) înainte de 1989.

Texte cu elice

„S-a spus cîndva, cu îndreptățire, că bîrfa are și efecte pozitive.
Pe de o parte, ne reduce agresivitatea: îl desființăm pe adversar în lipsă, evitînd astfel lupta corp la corp. Pe de alta, ne ferește de gafe; dacă nu bîrfim destul, rămînem în urmă sub aspect informativ și-l putem întreba, bunăoară, pe domnul X: «– Ce mai face soția dumneavostră?», cînd de fapt omul a divorțat acum trei ani.”

Ștefan Cazimir

Gafe princiare

Corona Story

– Mă, tu ești urît ca limba rusă, iar acum mai porți și masca aia pe figură. Arăți ca dracuʼ! În schimb, te văd mereu cu femei frumoase. Cum naiba faci?

– Simplu. Ca să cucerești femei frumoase, trebuie să știi unde să le săruți.

– Și, unde trebuie să le sărut?

– Eeeee... Aici e șpiluʼ... La Londra, la New York, la Tokyo, la Veneția…

*

Cârciumile vor organiza beții online!

*

E primul an când nu merg în Dubai din cauza Covid–19. 

În ceilalți ani, nu am fost că n-am avut bani.

*

– Dragul meu, iar ți-ai lăsat hainele împrăștiate prin casă!

– Nu-s împrăștiate, iubito. Sînt doar distanțate social!

*

Hoții de buzunare anunță că, dacă mai continuă mult asta cu distanțarea socială, vor fi obligați să intre în politică.

Fototeca de dinamită

Principesa Ileana a României

(Maica Alexandra)

(1909-1991) 

A fost fiica cea mică a Regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria.

 

Muzicoteca de dinamită

 Nazareth

Hipgnosis (1968-1983, http://www.hipgnosiscovers.com/) a fost un grup de design britanic specializat în crearea coperților unor albume ale muzicienilor și trupelor rock, celebrități (care nu mai au nevoie de nici o prezentare), printre care pot fi amintite: Pink Floyd, T. Rex, The Pretty Things, UFO, 10cc, Bad Company, Led Zeppelin, AC/DC, Scorpions, Yes, The Alan Parsons Project, Genesis, Peter Gabriel sau ELO & XTC.

A fost înființat în 1968 de studenții (pe atunci, la London School of Film Technique și The Royal College of Art) Storm Thorgerson (n.1944) și Aubrey Powell (n. 1946, a.k.a. Po).
„Creierele” Hipgnosis din anul 1974, au devnit... trei, cînd celor deja pomeniți li s-a alăturat și Peter Christopherson (n.1955 – m. 2010). Grupul s-a dizolvat în 1983. Thorgerson a continuat să lucreze în domeniul designului de albume iar Aubrey Powell s-a reorientat către videoproducții, notabile rămînînd cele realizate legendarului grup britanic The Who.
În fotografii, coperțile și plicul interior ale L.P.-ului „Rampant”, din 1974, al treilea album de studio al grupului hard-rock scoțian Nazarteh, produs de basistul și compozitorul galez Roger Glover, de la Deep Purple. Printre cei care au colaborat la acest album (la clape, la piesa a doua a albumului, „Glad When You're Gone”) s-a prenumărat și creierul celor de la Deep Purple, regretatul pianist, organist și compozitor britanic, Jon Lord.

Rampant 

(full album) 

Creme, văpseluri, sulimanuri

* O metodă bună de a reduce consumul de alcool: dacă ești necăsătorit, bea de fiecare dată cînd ești trist; dacă ești căsătorit, bea de fiecare dată cînd ești fericit.

* Sîmbăta trecută am fost invitat la o pomană. Un parastas, adică. Sau cum ar spune influencerii de azi, la un «giveaway».

* Am întrebat odată un arab:
– Cum poți trăi cu două, trei sau mai multe femei în același timp?
– La fel ca voi, doar că noi nu ne ascundem…

* – Pe o scară de la 1 la 10: cît ești de sărac?
– Nici scară n-am.

* Îmi amintesc de vremea cînd, copil fiind, îmi doream foarte tare să mă fac mai repede mare, să am un serviciu, o nevastă, copii, responsabilități… Acum mi-e clar. De mic am fost un tîmpit!

* Fiecare borcan cu magiun ascunde sub capacul lui tragedia unor amărîte de prune care puteau deveni țuică! Mănînc și plîng. Mănînc.

Gînd în fuior

„După Auschwitz nu se mai poate scrie poezie.”

Theodor Adorno

Lumea în care trăim

Schiță de portret

Cécile Ladjali*: 

„Puterea aparține celor care posedă cuvintele...”

„Sunt, probabil, o elitistă, dar elitistă pentru toți! Da, accesul la frumos e dificil, dar, dacă renunțăm, inegalitățile se adîncesc. Sînt favorabilă unei școli pentru toți. Cu condiția de a nu coborî nivelul. Am observat, adesea, că elevilor mei nu le face plăcere să le vorbesc despre droguri sau despre frații lor mai mari aflați în închisoare. Preferă să le vorbesc despre Anna Karenina și despre Villon.”

„De ce să le rezerv elevilor mei săraci o cultură a săracilor? De ce să-i privez de singura lor șansă de a ieși din cité, unde trăiesc cum trăiesc? (...) Din nefericire, epoca modernă preferă esteticii, comunicarea. Se consideră mai important să scrii un CV decît să studiezi un vers alexandrin. Se uită că un angajator te judecă și după ușurința de a te exprima și după personalitate. Paradoxal, tocmai studiul unor texte care nu servesc aparent la nimic sfîrșește prin a ne releva ființa întreagă.”

„Le-am impus totdeauna elevilor mei să recite pagini întregi din memorie. Numai așa își însușesc sintaxa și vocabularul și le aplică apoi în scris. Îmi amintesc de o elevă de liceu, Sandrine, care juca un rol dintr-o piesă adaptată după o nuvelă de Balzac. Ca urmare, bogăția vocabularului și ritmului frazelor ei s-au schimbat cu totul: părea să scrie la dictarea lui Balzac!”

„O operă frumoasă provoacă uimire. A fi uimit (étonné) înseamnă, în franceză, din punct de vedere etimologic, a fi lovit de trăznet. Este exact ce așteaptă elevii, căci din acest șoc se naște entuziasmul necesar învățării.”

* Născută într-o familie de origine iraniană în anul 1971, abandonată și apoi adoptată de o familie franceză (perioadă a vieții sale relatată în volumul „Shâb sau noaptea”), disortografică în copilărie („Mă consolam spunîndu-mi că mari scriitori ca Balzac sau Proust sufereau și ei de o ortografie deficitară”), este licențiată în literatură franceză modernă, fiind și deținătoarea unui doctorat în care s-a ocupat de „figura androginului în literatura scriitorilor de la sfîrșitul secolului al XIX-lea”. Este o entuziastă și pasionată profesoară de limba și literatură franceză („Da, franceza mi-a salvat viața, ceea ce poate părea paradoxal pentru o elevă slabă”), devotată total profesiei, ea facilitează elevilor săi (în marea lor majoritate tineri provenind din medii sociale foarte sărace și cu dizabilități) accesul la textele fundamentale ale marilor literaturi. Activitatea sa didactică s-a materializat în două lucrări conținînd texte ale elevilor săi, publicate la casa de editură „L'Esprit des Peninsules” (în 2001 și 2002): o culegere de poezii „Murmures”/„Murmure” și drama „Tohu-Bohu”. Pentru ea, realizarea muncii sale cu elevii este o garanție a succesului, deoarece aceștia din urmă au nevoie de acest acces la concret pentru a se apropia cu succes de ceea ce ea numește „abstractizarea ideii”. Întîlnirea sa providențială cu reputatul savant și universitar George Steiner (pentru a se dumiri asupra rolului profesorului în școala de astăzi), este materializată în volumul de convorbiri „Eloge de la transmission: du maître à l'élève” „Elogiu transmiterii: de la maestru la elev”. Ca o prelungirea a acesteia, scrie eseul,„Mauvaise langue” / „Limba cea rea”, o pledoarie pentru un nou bilingvism și totodată un elogiu adus culturii clasice (volum apărut la editura „Seuil” în 2007). Publică apoi romanele „Capela Ajax” (2005), „Louis și tînăra fată” (2006), „Viețile lui Emily Pearl” (2008) și „Ordalie” (2009), precum și piesa de teatru „Hamlet / Electra” (2009). Autoare prolifică, desfășoară în paralel cu activitatea didactică și o susținută activitate publicistică, în calitate de prozatoare, eseistă și dramaturg. Cel mai recent volum este romanul „Chère” (2021). Întreaga sa activitate a fost răsplătită cu titlul de „Cavaler al Legiunii de Onoare”. Este coordonatoare a programului „Baudelaire” al Fundației „Robert de Sorbon” și membră a juriului care acordă „Premiul romancierilor”.

Lumea în care trăim

Jen Campbell este o scriitoare britanică, vînzătoare şi buchinistă în anticariatul londonez, „Ripping Yarns”. Este autoarea mai multor volume, unul dintre ele, Weird Things Customers Say In Bookshops (sau altfel spus, Trăsnăi spuse de cumpărătorii de cărţi) a apărut în anul 2012 şi care, după vînzarea primelor 50.000 de exemplare, a devenit best-seller, fiind tradus ulterior în suedeză, finlandeză, germană, olandeză şi chineză. Cartea conţine, după cum spune chiar titlul ei, întrebări şi replici care de care mai zbanghii, slobozite de cumpărătorii de cărţi de toate vîrstele şi sexele, de genul: Am citit o carte în anii ’80, era verde, m-a făcut să rîd – o aveţi?. Sau: Îmi trebuie o carte îngrozitoare, să o dau unui om pe care-l urăsc. Vreo recomandare? Ori: Aveţi un exemplar din „Harry Potter şi prizonierul din Azerbaidjan? Autoarea n-a făcut altceva decît să şi le noteze de-a lungul ultimilor 10 ani şi să le posteze mai întîi pe blogul ei sau pe reţele de socializare, de unde au fost redistribuite de iubitorii de literatură (şi nu numai!), pînă ce au ajuns sub ochii unui editor cu fler, care i-a propus să le strîngă într-o carte. În anul 2013 a apărut şi al doilea volum, o continuare firească a primului, Alte trăsnăi spuse de cumpărătorii de cărţi, conţinînd replici de acest gen ale cumpărătorilor, trimise autoarei de colegi librari din lumea largă. Jen Campbell, printre ale cărei preferinţe literare se află cărţi precum Alice în Ţara Minunilor ori Peter Pan, va continua cu siguranţă să strîngă/publice asemenea perle, care realmente ar fi păcat se se risipească în van.

Muzicoteca

Zoli Toth

Fototeca de dinamită

Regina Maria a României
(Maria de Saxa-Coburg-Gotha)

Raftul cărților

„Cred că dragostea ne ridică în propriii noștri ochi.”

„Și cât de mult ai vrea să fii așa cum te vede celălalt! Ai dori și chiar încerci să micșorezi distanța dintre ceea ce știi că ești în realitate și ceea ce intuiești că vede în tine cel pe care-l iubești. (…) În fond, nu există decât un singur fel de a trăi dragostea: trăind-o.”

„Credeți cumva că «a iubi prea mult viața» și «sinuciderea» nu sunt compatibile? Eu aș zice că aproape se presupun. (…) Cum era să mărturisesc că eu trăiesc de ani de zile cu ideea sinuciderii în cap? E adevărat, n-am avut niciodată impulsul de a întinde mâna spre plicul cu somnifere și de a le înghiți pe toate, dar am cochetat cu acest gând morbid. (…) Mă credeți sau nu, între disperarea care mă strânge de gât când mă uit cum se clatină oțetarii, aflați dincolo de zidul curții mele, sub rafalele vântului, din pricina gândului că într-o zi n-o să-i mai văd, și ispita, bolnăvicioasă poate, de a scăpa de toate problemele nu e decât o muchie de cuțit.”

„Nu mă număr printre cei care socotesc anormale conflictele dintre generații. (…) În consecință, nu că bătrânii sunt contestați azi cu glas tare m-a surprins. Mă așteptam la asta. Ceea ce m-a șocat a fost altceva. Descoperirea că provocăm ură! Da, da, ură. Nu exagerez. Și mărturisesc că pentru o asemenea descoperire nu eram pregătit. (…) Acum e aproape o modă, am impresia, să ni se arate celor cu mai puțin viitor că suntem niște «vechituri». De parcă ni s-ar reproșa că încă existăm!”

Octavian Paler

Autoportret într-o oglindă spartă

(Polirom, 2011)

Corona Story

* După ce au mâncat parizer o viață întreagă, acum, românii nu se vaccinează pentru că nu știu ce s-a bagat în vaccin!

*Teoriile conspiraționiste sunt acceptate mult mai ușor decît cele științifice, pentru că pe acestea din urmă, ca să le înțelegi, trebuie să înveți.

* Începând cu 1 mai, la internarea în spital, pacienții sunt obligați să aibă asupra lor un extinctor, o trusă de prim ajutor și o lanternă de semnalizare.

*„A umbla la imunitate e ca și cum ai regla centrala nucleară de la Cernavodă.”

dr. Alexis-Virgil Cochino

(specialist în alergologie și imunologie clinică)

Clin d’oeil

- Mamă, m-am îndrăgostit.
- Cum o cheamă? Gătește bine? Cu ce se ocupă părinții ei? Ce studii are? Măcar e frumoasă? V-ați sărutat? De ce nu mi-ai spus pînă acum?
- Tată, m-am îndrăgostit.
- Femeie?
- Femeie.
- Bine.

*

Încercați să fiți fericite. De slăbit, e mult mai complicat.

*

– Pe o scară de la 1 la 10: cât ești de sărac?

– Nici scară n-am.

Memento

Happy 80th anniversary Bob Dylan!

 

Vorbeam deunăzi cu un amic (intelectual subțire în felul lui, dar cu ceva lipsuri, pe ici pe colo, prin părțile esențiale ale gusturilor dumisale muzicale), despre premiul Nobel pentru literatură, primit de Bob Dylan, în 2016... Omul nu știa prea multe despre el, doar faptul că e un „muzicant” american de origine evreiască. Și mai ascultase dumnealui și cîteva dintre „melodiile” sale, printre care, evident, la loc de frunte trona „Vînare de vînt” / „Blowin In The Wind”, unul dintre «imnurile» generației Flower Power...
Nu știa, deci, mare scofală dar se cam dădea în stambă, flecărind, în deplină consonanță cu geniala zicere a lui Petre Țuțea: „Aflatul în treabă ca metodă de lucru la români”...
Amicul meu, ce-mi fusese agreabil, în linii mari, pînă atunci, se arăta contrariat foarte de opțiunea Fundației „Nobel” de-a acorda unui „muzicant” un premiu pentru literatură... Și mai spunea, mai mult ca pentru el, retoric și ușor zărghit că, în balanță, trăsese mult, probabil, mai ales faptul că e un evreu, pe numele său de botez, Robert Allen Zimermann...
Mi-am permis să-i spun tipului (cu care, după această scurtă convorbire, hélas!, n-am mai antamat discuții pe teme muzicale, gusturile și opiniile noastre viazavi de acestea fiind diametral opuse) că Bob Dylan nu este un „muzicant”, ci un uriaș muzician, poate unul dintre cei mai importanți ai zilelor noastre, dar care, mai presus de orice, este un mare poet, care se folosește de muzică, în compozițiile (nu „melodiile”) sale, într-un mod fabulos și extrem de original – ca și Leonard Cohen (alt evreu, dar canadian!) sau ca mult mai tînărul dar excepționalul muzician, evreu get-beget, Asaf Avidan – pentru a-și recita minunatele-i versuri...
Întru dumirire deplină, ca o confirmare, dacă mai era cazul, a celor mai sus spuse, m-am oprit doar asupra piesei «One too manny mornings» (excepțional tradusă, adaptată și cîntată în românește de Alexandru Andrieș, un alt muzician tare drag inimii mele, cu titlul «Poate mîine»)...
À bon entendeur, salut!

Dylan la mormîntul lui Jack Kerouac

Bob Dylan, Neil Young & Eric Clapton

Dylan

Andrieș 

Bonus track: 

Bob Dylan and The Band 

Forever Young

Altițe & Bibiluri

„Am scris în primul rînd: «M-am născut la New York»; apoi: «M-am născut la New York». Dacă cineva va dori să afle care dintre aceste afirmații este cea adevărată, nu-i va servi cu nimic căutatul în scrierile mele.”

Wystan Hugh Auden

Memento

Ezio Bosso*

(13.09.1971–15.05.2020)

„Nu știu dacă sunt un om fericit, dar știu că țin la un loc, strînse bine, momentele fericirii mele, le trăiesc pînă la sfîrșit, pînă la lacrimi, așa cum trăiesc și clipele mai întunecate, mai sumbre. Cu alte cuvinte, sunt o persoană normală (...). Filozofia mea de viață constă în a fi mai atașat de clipele fericite pentru că, atunci, acestea vor servi ca un fel de «mîner» pentru a vă trage în sus, când sunteți în pat și nu vă puteți ridica ”.

„Muzica ne schimbă viața și ne mîntuiește.”

*

„Muzica ne învață cel mai important lucru care există: ascultarea.”

*

„Muzica este ca viața, nu se poate face decît într-un singur fel: împreună.”

Ezio Bosso

„Avec l’âge, l’art et la vie ne font qu’un.”

Georges Braque

Muzicianul italian Ezio Bosso a încetat din viață la doar 48 de ani, în urma unei grave maladii degenerative (sleroză laterală amiotrofică) a sistemului nervos care, din păcate, în ultimile luni ale vieții l-a împiedicat să cînte și să vorbească. A urmat studii muzicale din copilărie, începînd de la 14 ani, desăvîrșindu-le la Conservatorul din Viena.
În calitate de compozitor, dirijor sau pianist, el a susținut concerte pe unele dintre cele mai prestigioase scene ale muzicii clasice din întreaga lume: „Royal Festival Hall” din Londra, „Sydney Opera House” din Australia, „Carnegie Hall” din New York, „Teatro Regio” din Torino ori „Auditorium Parco della Musica” din Roma.

Multe dintre compozițiile sale (pentru teatru, film sau balet, patru simfonii, muzică concertantă și de cameră, triouri și sonate) au fost folosite de coregrafi celebri, precum americanul Edwaard Liang, britanicul Christopher Wheeldon sau spaniolul Rafael Bonachela, de regizori de teatru (elvețianul James Thierrée) sau film, unde a colaborat cu nume importante (britanica Gaby Dellal sau italianul Gabriele Salvatores).
Prin prematura sa dispariție, arta muzicală clasică contemporană pierde pe unul dintre cei mai valoroși și influenți reprezentanți ai săi, o personalitate de primă mărime a scenelor concertistice mondiale dar și un om de-o mare sensibilitate sufletească, a cărui viață s-a contopit indisolubil cu arta sa.

* Mă reîntorc cu o plăcere nesmintită în acest jurnal, ori de cîte ori am prilejul, cu sau fără motiv, la acest minunat artist, unul dintre cei mai dragi inimii mele. Astăzi am făcut acest lucru pentru că în urmă cu cinci zile s-a împlinit un an de la plecarea lui din această lume dar nu și din sufletul meu. Și sînt bucuros să constat că a rămas la fel de viu în inimile celor care l-au iubit, i-au apreciat și ascultat muzica. 

„Fără Ezio Bosso, de astăzi, lumea este un loc mai trist” 

(teatro.it)

Ezio Bosso al Teatro Giordano

Six Breaths (live)

Ezio Bosso e Italian Cello Consort

Bibliophilia

Cititul nu dăunează grav longevității 

(II)

Haihui printre sunete...

 

Lumea (de hîrtie) în care trăim

Răzvan Supuran
(hîrtier)

Texte cu elice

Caragiale și Vlahuță (1892)

„VII

13/25.V.[1]911 spre ziuă

Dragă Alecule, nu știu cum și ce fel, mi-a venit, acu, pe la 12 trecute noaptea, șezînd la masa me di brad, c’coane, cu perdelili lasate*, bri omule, să-ți spun că te sărut dulce. Spune-mi și matale, mă rog frumos, o vorbă plăcută, fie cît de scurtă, numa plăcută să fie!

Dumnezeu cu tine și cu ai tăi! Noroc și voie bună!

Al tău vechi,

Caragiale

Sărut pe Barbu**/***

* Se recunoaște aluzia la versurile lui Eminescu, Singurătate, în rostire regională.

** Este vorba despre Delavrancea

*** Scrisoare către Alexandru Vlahuță

[Din volumul „Ion Luca Caragiale - Scrsori și acte”, Editura Pentru Literatură, București, 1963,

ediție îngrijită de Șerban Cioculescu]

Haihui printre iamagini

„Fotografia, după cum știm cu toții, nu este deloc reală. Este o iluzie a realității cu care ne populăm propria noastră lume lăuntrică.”

Arnold Newman*

(1918-2006)

* A fost un important artist fotograf american, care a realizat o suită de portrete ale unor mari personalități...

Picasso

Paul Newman

Carl Sandburg & Marylin Monroe

Igor Stravinsky

Henry Miller

Nud

La lumina plăpîndă a candelei

Cine zîmbește în momente de restriște, cu siguranță că a găsit pe cine să învinovățească...

(din apoftegmele Sfinților Părinți ai Pustiei)

Bibliphilia

Cititul nu dăunează grav longevității (I)