Jurnal de-a bușilea

N-am crezut niciodată, nici o iotă, din ce am auzit vorbindu-se de rău despre o femeie. Asta pentru că, într-o proporție covîrșitoare, cuvintele vin din două direcții, diametral opuse: dinspre bărbații care nu pot avea niciodată acces la ea, pe de o parte iar pe de alta, dinspre femeile care nu se pot ridica niciodată la nivelul ei...

*
Am constatat, nu o singură dată, că în viață este imperios necesară și vremea rea. Este o condiție sine qua non pentru a putea afla cine este dispus să împartă umbrela cu tine.

*

Trebuie să ne înconjurăm de oameni care ne fac fericiți, lîngă care ne simțim bine, care ne ajută la nevoie. Care n-ar profita niciodată de noi. Cărora întotdeauna le pasă. Pentru că numai pe aceștia merită să-i păstrăm în viața noastră. Restul sînt doar în trecere.

*

„Ştiu, vom muri
 dar câtă splendoare!” (Daniel Turcea)

*

Scriu de cînd mă știu... Pentru că, la fel, citesc de cînd mă știu...

Însă niciodată nu mi-a plăcut să citesc „programat”, cum s-a întîmplat timp de 12 ani, cu lecturile obligatorii care ni se recomandau de la școală, pe care le citeam pentru că, nu-i așa, n-aveam încotro. Trebuia să trec clasa... Apoi eram obligat să dau tot felul de lucrări de control, extemporale și teze, la care trebuia să primesc note, pentru că așa era „mersul”... Nici textele astea nu-mi plăceau cum îmi ieșeau, deși la multe dintre ele împușcam note mari... Cel mai mult însă îmi plăceau compunerile libere, gen „ce-ați făcut în vacanță”, care ni se dădeau, evident, după ce ne reîntorceam din vacațele mai lungi sau mai scurte sau „descrieți vizita de la muzeu” sau „ce v-a plăcut cel mai mult din concertul ascultat la filarmonică și de ce” etc... Dar pentru a elabora aceste compuneri, trebuia să-mi notez întîmplările prin care treceam, să nu care cumva să le uit sau să-mi scape vreun amănunt... Așa s-au născut acele caiete cu însemnări, care mult mai tîrziu, prin anii terminali ai liceului, aveau să se transforme în „note zilnice”... Sau, mă rog, într-un fel de jurnale, cu însemnări, cît de cît zilnice... Pe unele le-am păstrat, altele s-au pierdut... Cele care au trecut proba timpului, m-au ajutat mult mai tîrziu dimpreună cu memoria mea nu tocmai strălucită, cînd am început eu să-mi scriu textele „serioase”, cum ar fi și acesta despre bunicul meu, pe care i l-am dat cu drag prietenului Marius Bâzu, spre inserare în volumul coordonat de domnia sa...

Deși scriu, cu rare excepții, zilnic, tot felul de chestii care-mi trec prin cap (pentru că în cap le scriu și tot acolo șterg multe dintre ele pînă le așez pe hărtie pe cele care supraviețuiesc), dintotdeauna am scris greu, chiar chinuit, gestația textelor fiind îndelungă, ele suferind multe șlefuiri și modificări ulterioare... Lucrez de cele mai multe ori noaptea, din varii motive, cu siguranță că și din pricina faptului că muza mea, care mă vizitează (nu foarte des) e cam somnambulă și vine cînd o aștept cel mai puțin, de regulă, la ore „mici”... Mă rog, dar asta-i o chestie, mai intimă, între mine și dumneaei, muza mea... Nici textul despre dragul meu bunic, Să ne trăiești întru mulți ani, Măria Ta! n-a făcut excepție... S-a născut greu, după îndelungi prelucrări pentru că a scrie despre cei care-ți sînt/ți-au fost dragi și, prin ei despre tine, pentru mine, unul, cel puțin, e un lucru afurisit de anevoios. Dar, odată terminat textul, simt o ușurare și-o bucurie inefabile, lucruri care mă eliberează și-mi netezesc drumul spre textul următor. Și tot așa...