O parte a poreclelor țăranilor din satul (bunicilor materni) copilăriei mele, unde-mi petreceam, cu rare excepții, vacanțele de elev. Sigur că nu le mai știu numele de familie adevărate, cum, de altfel, nu le știam nici atunci, în urmă cu aproape 50 de ani. Dacă întrebai pe cineva, pe uliță, despre Ion Popescu, de exemplu, se uita ăla la tine ca la un picat din lună. Însă dacă-i dădeai porecla, ca o altfel de parolă, omul se lumina la față și-ncepea să-ți povestească despre împricinat. Pentru că fiecare poreclă avea propria ei poveste. Mai lungă sau mai scurtă, mai tristă sau mai veselă... Porecle de-o plasticitate și expresivitate nebune, fără de care amintirile de pe acea planetă pierdută a copilăriei mele, n-ar avea nici un chichirez. Cîte dintre personajele-astea dragi mie or mai trăi? Probabil, niciunul, atîta vreme cît erau oameni în toată firea în acele vremuri. Curios e că prenumele lor, atașate poreclelor, mi-au rămas vii în memorie. Și, ori de cîte ori le pronunț, îmi apar pe dată și chipurile lor, ca pe-un ecran nevăzut de cinematograf, aievea, așa cum erau ele în acele timpuri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu