Altițe și Bibiluri

Ție, Gabi al taichii, întru (re)amintire...

„Dacă bunăoară mîine, prin absurdul absurdului, cineva mi-ar demonstra negru pe alb că persoana mea, cu toate ale ei, se reduce la o sută de kilograme de substanțe, regăsibile în tabelul lui Mendeleev, și că Isus a fost un șarlatan, aș înnebuni pe loc și existența mea și-ar pierde rostul de-a fi.”

„Matinalii sînt oameni care s-au născut bătrîni. Există o singură vîrstă: cea a copilăriei. Şi o singură povară: trezitul dis-de-dimineaţă. „Am cravata mea / Sînt pionier / Şi mă mîndresc cu ea...” şi chinul total: mersul la şcoală, restricţionarea partidelor de joacă și efectuarea temelor, mintenaș. Eram un copil ascultător, îmi iubeam părinții și învățam bine, uneori luam premiu, dar cursul primar a fost pentru mine un supliciu. Nu-i vorbă, și restul. Școala, în general, mi se părea o absurditate. Învățam în salturi. Am recuperat pe parcurs, ce-i drept, dar începutul a fost extrem de dificil. În primul an de școală, m-a dus tata cu mașina. În al doilea, bunicul, per pedes. Apoi m-au trimis singur. În curți, pe întuneric, case tăcute, nici o fereastră luminată și, în jocul tainic al umbrelor, frunze uscate pudrate cu brumă. Peste o jumătate de oră, în sala de clasă cu becuri chioare spînzurate din tavan, tovarășa învățătoare Bălan verticală, austeră, fixă, așteptînd răspunsurile noastre. Mie îmi picau ochii în gură. Călimară, bastonașe și abac... pentru sufletul meu crud, un adevărat coșmar. „Hey! Teacher! Leave them kids alone!” Îmi venea, parcă, dar fără s-o formulez astfel, să mă cac în toate călimările și bastonașele alea și să fug în lume.”

„Ne furăm priviri în timp ce mă ghidează prin măruntaiele palatului.
― Sînteţi artist?
― Doar pe jumătate...
― Dacă spuneţi asta, înseamnă ca sînteţi unul mare!
Habar n-are despre ce vorbeşte. Are ochi negri, rotunzi și limpezi. Amfitrioana a şters-o englezeşte. Noi, ceilalţi, am rămas captivi lîngă pictura ei scălîmbă şi un rest de vin, în pahare improprii, din palstic. Burta palatului ne digeră lent. De-o parte femeile şi bărbaţii, de cealaltă parte eu. Privindu-i, am impresia că viaţa trece pe lîngă mine din sens opus, în reluare. Ca să mă distrez, îi despoi din priviri și îi lăs în chiloți. Apoi îi despoi de tot. Cu cîte un pahar în fiecare mînă întinsă, valsez printre doamne cu boruri largi şi domni cu revere scurte: „Andante, andante, just let the feeling grow”. Avea să se sfîrșească prost. Şi numai ca să mă aflu în treabă, la plecare i-am lăsat o carte de vizită şi i-am promis, fără să cred o clipă, că voi reveni.”

Coda 

Moartea unui prieten este repetiția generală a propriului tău sfîrșit. 

Gabriel Liiceanu

Ieri dimineață, chiar la prima dintre ore, FB m-a anunțat că este ziua prietenului meu Gabi... Da, a rămas ziua lui de naștere nu numai pentru mine, mi-ar plăcea să cred, ci și pentru toți aceia care încă îl mai simt rămas printre noi, chiar dacă, acum vreo trei luni poate, brusc, s-a hotărît, mult prea ostenit fiind de pîrdalnica lui viață, să tragă luntrea-i pe un mal pustiu, să nu-și mai continue drumul pe apa nu întotdeauna liniștită și strălimpede a existenței sale pămîntene și să plece undeva, doar el știe unde, să se hodinească puțin...
Am „tăguit” aceste rînduri pe FB (așa cum făceam dimpreună, deseori, cînd aveam să ne trimitem cîte-o bezea mai dulce sau mai amăruie), inclusiv trei mici texte ale sale, pe care urma să i le public în „Gazeta Cărților”, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, convins fiind că, de pe cele tărîmuri de dincolo de timp unde și-o fi găsit sălaș, se va bucura, preț de-o clipă și-mi va face cu ochiul, mustăcind șugubăț, ca de obicei...