Bunule Nichita*
Nichita Stănescu a trecut podul negru. Ce prieten dulce mi-a fost! Timp de aproape treizeci de ani. Luceafăr, ureche la ureche cu Labiș (ce generație damnată!), el și-a pierdut mult repetatele nașteri de geniu tot într-un decembrie răscolit de zăpezi. De acum înainte, deasupra ființelor noastre, ale scriitorilor ce-am atins cumpăna jumătății de veac, vor lumina două nume ce se-nchipuie în două cruci de diamant scuturate de vîntul din munții Bucegi care vestește sufletului numai bucurii.
Decembrie, atît de greu de patimi, se încarcă acum și cu povara suferinței din poezie. Jertfa literelor române după război – Labiș și Nichita – se îngemănează astăzi în timpul unui singur simbol, al ninsorilor arzînd, al fulgerului despicîndu-se pe cele trei brațe ale Dunării, ca să lumineze drumul păsărilor care vin și vor veni mereu întru slăvirea etrnității pămîntului românesc.
Plecînd, Nichita mă lasă fără un umăr, fără un drum care ducea în odaia lui, cu un loc pustiu în vie. Și mai sărac cu o mie de cîntece. Academia nu-i datorează nimic, iar el ei nici atît, sînt două instituții complet separate. Bunule Nichita. Tu care-i auzeai în somn pe pe nenăscuții cîini pe nenăscuții oameni cum îi latră, prefă-te că nu știi că ai murit și întoarce-te la masă. Ne e dor să te-auzim plesnind cuvîntul în moalele capului, tu cel mai dat în Paște dintre noi.
1983
Fănuș Neagu
(5 aprilie 1932 – 24 mai 2011)
* Din volumul „A doua carte cu prieteni”, editura Sport-Turism, București, 1985
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu