vineri, 26 aprilie 2024
Muzicoteca de dinamită (remember the old times...)
joi, 25 aprilie 2024
Jurnal de-a bușilea
Cu vreo treizeci și cinci de ani în urmă, făcea parte dintr-un grup de tineri care, cu toate că nu prea ştiau cu ce se mănîncă gazetăria, au îndrăznit – nelipsindu-le, e adevărat, talentul şi o doză zdravănă de curaj – să scoată o revistă săptămînală, Muntenia, prima publicaţie cu adevărat independentă de după ’89 din Prahova, pe care tot ei, entuziaşti şi bîntuiţi fiind de un iremediabil optimism, o vindeau la colţ de stradă. Şi-o vindeau bine! Era acea perioadă de început a presei româneşti libere, la doar la cîteva săptmîni după evenimentul, pe care încă şi acum, mulţi îl mai numesc Revoluţia Română. Însă aceasta este o altă poveste, despre care, poate, va scrie, cîndva, pe îndelete, într-o bună zi, atunci cînd Bunul Dumnezeu va crede de cuviinţă…
Vorbea, deci, despre acea minunată echipă de gazetari în devenire şi despre cum şi-au moşit ei propria revistă, fără să aibă habar, la acea vreme, ce este acela un cuadrat, o aldină sau o verzală, un punct tipografic, un zinc, pentru a nu mai vorbi despre linotipuri, rotative sau alte maşinării fantastice, complicate, în care cuvintele se întrupau din carnea plumbului tiparului înalt şi, doar timid, foarte timid cu ajutorul omnipotentelor calculatoare care, în scurtă vreme însă, aveau să trimită în muzee sau la fier vechi, desuetele utilaje tipografice. Ei bine, atunci cînd din măruntaiele rotativei tipografiei din strada Transilvaniei din Ploieşti au apărut primele pagini mirosind a cerneală proaspătă, şi-a plumb, şi-a gaz şi-a alte mirodenii, fusese încercat de-un sentiment asemănător – păstrînd proporţiile! – cu cel avut la naşterea fiului său. Şi lucrul acesta avea să i se întîmple de fiecare dată cînd avea să participe la aducerea pe lume a unei noi gazete. Se strînseseră atunci, în jurul nostru, împărtăşindu-le bucuria – se citea asta în privirile lor –, zeţarii, linotipiştii, mecanicii, electricienii, ba chiar şi fălţuitorii, tipografii, într-un cuvînt. Erau acolo Viorel, Marinică, Vali, Costelini, Sandu, Sergiu (să-l ierte aceia dintre ei ale căror nume le-a uitat) şi însuşi starostele lor, redutabilul Peco – regretatul Ştefan Androne, directorul de atunci al tipografiei – il capo di tutti capi, pe care avea să-l reîntîlnescă, peste ani, ca tînăr pensionar, în tipografia – boală incurabilă, cerneala asta! – scriitorului Marian Ruscu, alături de ei urmînd să se îngrijească de apariţia unei alte reviste săptămînale, Concurentul. Dar şi aceasta este o altă poveste, de care se va ocupa cu atenţia cuvenită, la timpul potrivit.
Nu după mult timp, acea echipă entuziastă de la Muntenia s-a risipit. Vremurile erau tulburi, neaşezate. Anii au trecut inexorabil, visătorii au rămas definitiv îndrăgostiţi de cuvîntul scris şi de acei minunaţi tipografi cu maşinăriile lor infernale iar cei mai cu picioarele pe pământ, s-au îndreptat către îndeletniciri cu mult mai profitabile. Apoi au urmat, într-o ordine a apariţiilor, gazetele Frontul, Curierul de Prahova, Ploieştii, Cheia Succesului, Evenimentul Prahovei, Vocea Prahovei, Concurentul, Repere ori revistele Judo Sport Magazin și Gazeta Cărților... Le păstrează, tuturor, aceeaşi dragoste, pentru că fiecare în parte şi toate la un loc au fost, într-un fel, şi copiii lui. Tocmai de aceea n-are cum să nu le iubesacă la fel. Chiar dacă ele au dispărut între timp, rămînînd vii doar undeva, într-o firidă a memoriei sale afective... Bref, rămăsese, pînă-n ziua de azi, în tagma visătorilor, adică a acelora care, ani de-a rîndul, nu s-au simţit niciodată şi niciunde mai bine decît atunci cînd şi acolo unde se întîmpla naşterea vreunei gazete. Iar cînd acest lucru întîrzia să se producă, n-avea răbdare să aştepte prea mult, și căuta, prin orice mijloace, să provoace evenimentul! Aşa s-a întîmplat în vara lui ’96 cu Concurentul, în clipa în care îi propusese regretatului său prieten, Marian Ruscu, să pornească o gazetă. Şi cu convingerea că nu va fi deloc uşor – oare ce lucruri mai sunt uşoare în vremurile pe care le trăim şi mai cu seamă în lumea atât de urgisită a cuvîntului scris? – a strîns rapid un talentat şi entuziast grup de tineri, mai mult sau mai puţin jurnalişti, împreună cu care a plecat, din nou, la drum. Însuşi numele gazetei, pe care de bună voie şi nesiliţi de nimeni, ni l-am ales – Concurentul –, ne-a făcut misiunea mai dificilă. Însă, pe cît de dificilă, pe atît de întremătoare. Pentru că, în fond, nu doream să intrăm în concurenţă cu nimeni, ci doar cu noi înşine. Şi, cred eu, am reuşit. Chiar dacă gazeta noastră, după ceva timp, și-a întrerupt apariţia. Însă atît cît a trăit, ea a generat, mai presus de orice, o stare de spirit. Ceea ce nu-i deloc puţin... De ani buni, vreo 26, n-a mai fost nici o gazetă. În viaţa sa a apărut, în schimb, Biblioteca. O experienţă cu totul neaşteptată, într-un univers copleşitor, labirintic şi luminos, zidit din cuvinte. Ocrotitor ca un alt fel de pîntece matern, vibrînd de energii nevăzute, cosmice. Şi, undeva, în lăuntrul acestui univers-matrice, singurul şi cel mai important lucru rămas a fost patima pentru cuvîntul scris, ca o taină dumnezeiască mai presus de orice, dublată fiind de acea bucurie nepereche pe care o ai în faţa colii albe de hîrtie atunci cînd, cu o liminară sinceritate şi întodeauna cu trudă, îţi deschizi cu o lamă nevăzută arterele sufletului, lăsînd să picure acolo, pe acel petec imaculat, tot ceea ce este mai curat, mai bun şi mai adevărat în propria-ţi fiinţă...
«Pietà», pictură din Capela Buonvisi a Bisericii Sf. Frediano (Lucca) aparținînd gravorului și pictorului bolognez FRANCESCO RAIBOLINI (1447-1517), îndeobește cunoscut sub numele său de artist, FRANCESCO FRANCIA.
miercuri, 24 aprilie 2024
Jurnal de-a bușilea
Nu caută nici inconștient și nici conștient iubirea lui Dumnezeu, așa cum n-a căutat, nu caută și nu va căuta nici iubirea femeilor și nici vreun alt fel de iubire. Pentru că dacă Dumnezeu sau oricine altcineva îl iubește, îl va iubi, cu siguranță. Cum nu cerșește (și nu cerșise niciodată) dragostea nimănui, la fel cum nu-i plăcea să i se cerșească dragostea. Iubirea, dragostea dintre doi oameni e ca un fel de foc pe care-l aprinde Dumnezeu, așa cum foarte bine spunea cineva, dar a cărui flacără este întreținută apoi de cei doi îndrăgostiți. Și de nimeni altcineva. E absolut convins că Dumnezeu procedează extrem de corect din acest punct de vedere.
Ea îl întrebase, la un moment dat, despre ce scrie. Și dacă prin scrisul său intenționează să schimbe ceva pe lumea asta. Cum adică despre ce scrie, s-a întrebat în sinea lui, ca prostul. Scrie despre el, despre ce simte și despre ce trăiește, despre ce altceva ar putea scrie? Despre viața lui în lumea asta în care încă se mișcă. Evident că nu poate să schimbe nimic, cu excepția lui. Poate, cineva, prin scris, să schimbe ceva? Sigur că nu. Ce vrea el atunci, l-a întrebat ea? Păi, e simplu. Vrea doar să se descarce de amintirile și întîmplările vieții prin care trecuse. Întunecate sau luminoase. E ca atunci cînd arunci saculeții cu nisip din nacelă, să se poată înălța balonul. Să se poată mișca (zbura?) nestingherit. Asta vrea. Scrie să se elibereze. Să fie cît mai liber și, poate, să-i fie cît mai bine în pielea sa. Scrisul ăsta, printre altele, îi întreține o anumită stare de bine.
Pe de altă parte, nu e absolut deloc indiferent în fața morții (ultima și cea mai importantă dintre certitudininile sale de pe acest pămînt, cum o mai spusese) și se simțea răvășit și brusc devenea foarte însingurat atunci cînd cineva dispărea din viața lui. Și, cu asupra de măsură, atunci cînd dispărea prin moarte. Însă îl afectează profund doar soarta celor foarte apropiați și, deci, dragi lui. Alții din lumea largă, nu prea mai au loc. Nu crede în suflet, dar văzduhul său lăuntric înstelat, cum îi place să spună, nu-i o sală de așteptare dintr-o gară oarecare, aglomerată, gata să primească gloate mai mult sau mai puțin imunde. Nu-l interesează viața lumii, pentru că nici lumea nu se sinchisește din pricina vieții sale. E un simplu un grăunte de nisip în deșert. Poate că e egoist sau chiar crud, dar e purul lui adevăr...
Vise & amintiri
(fotografii de B.-L.S.) |
Altițe & bibiluri
Marlene Dietrich |
Bibliophilia
marți, 23 aprilie 2024
Memento
joi, 18 aprilie 2024
Muzicoteca de dinamită
Un festival legendar: «Isle Of Wight 1970»
O a doua ediție a avut loc în august 1969 (cu Bob Dylan cap de afiș, în prezența a 240.000 de spectatori!) iar o a treia, care a durat trei zile (28–30 august 1970) a reușit să strîngă o cifră record de 640.000 de spectatori, grație prezenței pe scenă a unor giganți, care nu mai au nevoie de nici o prezentare, printre care: Jimi Hendrix, Miles Davis, Emerson, Lake and Palmer, The Who, The Doors, Kris Kristofferson, Supertramp, Chicago, Family, Cactus, Sly and the Family Stone, Free, Joni Mitchell, Ten Years After, Mungo Jerry, John Sebastian, The Moody Blues, Leonard Cohen, Pentangle, Donovan și, nu în ultimul rînd, Jethro Tull.
De altfel, piese din aceste recitaluri au făcut și obiectul unui dublu album (LP): The Isle of Wight Festival 1970.
Dincolo de problemele sale tehnice și organizatorice, inerente unei manifestări de-o asemenea amploare, acest uriaș concert în aer liber s-a bucurat de un succes enorm, el rămînînd în istoria muzicilor numite, cu un termen generic, pop-rock, drept unul dintre momentele de referință ale genului.
Albumul video NOTHING IS EASY: LIVE AT THE ISLE OF WIGHT 1970, apărut în format DVD în anul 2004, este filmarea document a prestației super-grupului britanic Jethro Tull (cu ale sale compoziții, rezultat al unei fuziuni de rock, muzică celtică ancestrală, muzică clasică, blues, art rock alternativ, progressive, jazz), prin intermediul liderului său, redutabilul flautist, chitarist, vocalist, compozitor și aranjor, Ian Anderson, avîndu-i la celelalte pupitre pe nu mai puțin valoroșii Martin Lancelot Barre (chitări), Glenn Douglas Barnard Cornick (bas), John Spencer Evans a.k.a. John Evan (clape) și Clive William Bunker (percuție), adică formula standard a trupei.
miercuri, 17 aprilie 2024
Poemoteca
Margareta Sterian (născută Weinberg, la 16 martie 1897) a fost o pictoriță, scriitoare și traducătoare cu origini evreiești. La Şcoala Anglicană din Bucureşti, unde a urmat cursurile liceale, i-a avut profesori, la literatura română pe Ioan Slavici, și pe Richard Canisius la desen.
Împreună cu poeta bucovineană Dusza Czara-Rosenkranz a tradus și publicat în 1935 antologia Poezia poloneză contemporană. Debutul editorial al scriitoarei s-a petrecut cu volumul Poezii (1945). În 1972 îi apare romanul Castelul de apă, iar Poeme * Imagini * Proze (editura „Eminescu”), în anul 1977.
marți, 16 aprilie 2024
Jurnal de-a bușilea
Alivivi, Ardoplică, Bae, Bibilici, Bîțoi, Briceag, Chibritaruʼ, Ciucioi, Ciuciu, Codița, Dîngîlia, Dode-Masă, Francezuʼ, Găozescu, Găzaruʼ, Găzănel, Gîscaruʼ, Ghelmețiu, Gherman, Matița, Măsoi, Mizdrița, Mozoc, Oica, Organuʼ, Pornește, Puia, Stămbaruʼ, Sulicar, Terentoaia...
Sînt doar cîteva dintre poreclele țăranilor din satul copilăriei sale, unde-și aveau gospodăria bunicii materni și unde-și petrecea, cu rare excepții, vacanțele pe vremea cînd era școlar... Sigur că nu mai știa în totalitate care le erau prenumele, iar numele de familie nici atît, cum, de altfel, nu le știa nici atunci, în urmă cu mai bine de 50 de ani.
Ba, bunicul îi mai spunea uneori şi «spetează», mai cu seamă atunci cînd îi confecţiona zmeele, cînd pregătea scheletul acestora, format din fîşii de rogoz şi care era apoi lipit cu pap (acel „adeziv” rezultat din făină amestecată cu apă) sau cu clei de oase, cînd se găsea, pe hîrtia (sau, uneori, pe o bucată de pînză de in sau de etamină apretată) dreptunghiulară sau romboidală, de care apoi agăţa, în locurile doar de el ştiute, sfoara de mînuit, coada şi zbîrnîitoarea…*
luni, 15 aprilie 2024
Memento
Autoportret Mi-e dat acest obraz triunghiular, ciudat această căpăţînă de zahăr sau această figură pentru prora vapoarelor pirat şi părul lung, lunar, pe ţeastă. (Disciplina harfei) |
Nina Cassian alături de Marin Preda (în spatele ei), una dintre cele două mari iubiri ale vieții sale... |
joi, 11 aprilie 2024
Poemoteca
Virgil Mazilescu
sînt atât de frumos sînt atât de viu sînt atât de demn mîncaţi-mă (Foto: © Tudor Jebeleanu; sursa: MNLR) |
cineva pe lume are nevoie de mine*
N.B. Dac-ar fi trăit, azi, Virgil Mazilescu ar fi împlit 82 de ani! Deși mi-ar fi plăcut foarte, nu l-am cunoscut, ci doar i-am cumpărat cărțile, fapt pentru care nici nu-mi imaginez în ziua de azi cum ar fi arătat la vîrsta senectuții, eu fiind irevocabil obișnuit cu splendidul lui portret la tinerețe, închipuit de Tudor Jebealeanu. Dar, poate că e mai bine astfel.
A fost debutat cu versuri, la doar 24 de ani, într-un supliment, «Povestea vorbii», al unei reviste culturale craiovene, de cel care se îngrijea de apariția acestuia, nimeni altul decît Miron Radu Paraschivescu.
A scris puțin (doar patru plachete!), fiind extrem de parcimonios cu propriile-i versuri, pe care le polisa îndelung înainte să le lase să zburătăcească spre cine știe ce luminiș însorit de revistă literară sau să le strîngă între coperțile vreunui volum.
Am auzit multe povești despre boemul care era și care devenise o legendă, încă din timpul scurtei sale vieți, de la prietenii lui poeți (și nu numai!) care l-au cunoscut.
Dar, mai presus de orice, a fost un visător și-un «hemograf», din stirpea atît de rară a celor care scriu folosindu-se de de o „tehnică” specială, pe care extrem de puțini o posedă, numită de Nichita Stănescu, «hemografie». Adică scrierea cu tine însuți...
Din păcate, «cerneala hemografică» a lui Virgil Mazilescu s-a epuizat înainte de vreme, la puțin timp după ce împlinise 42 de ani...
miercuri, 10 aprilie 2024
Poemoteca
A debutat în 1928, în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi, cu poemul La 14 ani.
După maturizarea sa literară și limpezirea ideologică, ea revine la fiorul poetic genuin și lirismul său inconfundabil, trăsături care au impus-o drept una dintre cele mai autentice și puternice voci ale poeziei românești dintotdeauna, volumele apărute ulterior (Portretul din Fayum –1970, Oricine și ceva – 1972, Noiembrie inocentul – 1981, Fiesta – 1990), confirmînd pe deplin acest lucru. Poemele sale, reunite în antologia Orologiu cu figuri (1984), au fost traduse în limba franceză (L’Horloge à Jacquemart, 1987) și prefațate de binecunoscutul poet francez Alain Bosquet, membru al Academiei Regale Belgiene.
În anul 1989 i se decernează Premiul Internațional Gottfried von Herder.
Ediția cuprinzînd cele peste 1200 de pagini ale operei sale memorialistice (Însemnările mele, volumul I, 1927-1944 și volumul II, 1945-1999) a fost îngrijită de reputatul editor, critic și istoric literar Geo Șerban, ea apărînd postum, în 2014, la editura Cartea Românească. Este o realizare editorială remarcabilă pentru contribuția pe care o aduce la istoria literaturii române în general și la plasarea autoarei la locul cuvenit în cadrul acesteia.
La zece ani de la moartea poetei, în anul 2009, editura Casa Radio” a publicat audio-book-ul Zăbale rupte. Poeme rostite la radio, conținînd 52 de poezii din întreaga creație a Mariei Banuș, cu mai multe ilustrații aparținînd unuia dintre fii săi, Tudor Banuș.
marți, 9 aprilie 2024
Orație către un foarte bun prieten
Poemoteca
Charles Baudelaire
De Maistre și Edgar Poe m-au învățat să gîndesc. (Baudelaire fotografiat de Étienne Carjat) |
Pisica*
* Din volumul Mic tratat de pisicologie. Bucăți feline în felii strânse la un loc de Șerban Foarță, ediția a II-a, revăzută și adăugită, editura Humanitas, București, 2015.
** Les fleurs du mal /Florile răului (1857); traducere din limba franceză de Alexandru Philippide și Ion Gorun
*** Din volumul FLORI ALESE din «Les Fleures du mal», editura „Cultura Națională”, București, 1934, în traducerea lui Alexandru Philippide.
**** L'invitation au voyage; Le spleen de Paris ()
Charles Baudelaire văzut de Th. Pallady |
Muzicoteca de dinamită (remember the old times...)
Tull. Jethro Tull. Live at Tampa Stadium (1976) Îi ascultam de ceva timp, nu cu mult înainte de 1976-1977 (epoca de cînd datează concertele ...
-
Pe terasă, la o cafea... „Într-o după-amiază, la Nana Panaitescu, lîngă Piaţa Domenii, la un dulce şi-o cafea pe terasă: «Gîndeşte-te, mă...
-
O altfel de istorie a sunetelor... Î n octombrie 2018, cu prilejul împlinirii a 10 ani de existență, revista virtuală «Arta Sunetelor» ( htt...