Întîlnirile Titanilor (o titanidă și-un titan)

Audrey Hepburn & Peter O’Toole

(cadru din filmul „Cum să furi un milion”, r. William Wyler, 1966)

Planeta giganților

John Mayall, bunicul bluesbreacker, a împlinit 89 de ani!

John Mayall & The Bluesbreakers 

(feat. Gary Moore)

So Many Roads

Memento

Traian T. Coșovei

(28.XI.1954-1.I.2014)

„Iubesc deosebit de mult pe Traian T. Coşovei, 

în versurile căruia găsesc o imensă şi înaltă puritate dură.”

Nichita Stănescu

Stare de spirit

Cât despre

intensitatea ploii,

numai buzele tale 

răspund

acestui an secetos.

Când alții se pregătesc să moară

Dacă tu ai fi o floare, eu aș fi

sămînța din care ai rodit în lumină.

Departe de tine iar tu tot mai îndepărtată.

Ai înflorit tocmai acum

când ultimii soldați

se pregătesc să moară! 

Ești doar o petală care plutește pe ape

în timp ce eu adaug mirodenii

în ultima noastră cină.

Departe de tine iar tu tot mai îndepărtată.

În timp ce eu cerșesc salutul trenurilor,

păzesc uitarea.

În timp ce alții, mereu alții 

se pregătesc să moară.*

* din volumul «Aerostate plângând», Tracus Arte, 2010

Întîlnirile titanilor (o titanidă și-un titan)

 

Jessica Lange & Jack Nicholson

(cadru din filmul „The Postman Always Rings Twice / Poștașul sună întotdeauna de două ori”,

după romanul omonim al lui James M. Cain; r.: Bob Rafelson, 1981)

Memento

 „Cea mai atrăgătoare femeie urîtă
din cîte s-au afirmat în literatura română.” 
Al. Ștefănescu

Nina Cassian

(27.XI.1924 - 15.IV.2014)

Autoportret

Mi-e dat acest obraz triunghiular, ciudat

această căpăţînă de zahăr sau această

figură pentru prora vapoarelor pirat

şi părul lung, lunar, pe ţeastă.

(„Disciplina harfei”)

„Dacă memoria mea e o zestre – sunt foarte bogată, prin profuziunea de elemente acumulate, peisaje, arome, culori, cărți, artă, muzică, ființe etc. care mă cutreieră și azi, cu o vitalitate și o prospețime aproape insuportabile.”

„Libertatea mea… Aceea de a mă îndrăgosti, de a face nudism la 2 Mai, nu de «a trage cu pușca», dar de a dărui în dreapta și-n stânga sentimente, idei, uneori opinii incendiare, netemându-mă, dintr-un soi de iresponsabilitate, de consecințe… Libertatea jocului adresând și agresând realitatea amenințătoare… Dar încă din copilărie, pe lângă joacă, jinduiam, visam la o mare iubire. (…) Și a venit. Nu numai una. Cu alaiul lor de extazuri și suferințe, și nu mi-e rușine de niciuna din ele, totul și toatele fiind îmbrățișate de acolada cunoașterii umane.”

„Iubirile mele. Cele două mari iubiri – Ioji și Ali, cele două iubiri importante – Marin Preda și Slavomir Popovici – le-aș aureola și prin imensa cantitate de suferință cu care le-am plătit. Nu i-am părăsit niciodată. Ei m-au părăsit, primii doi murind, ceilalți doi pentru fete tinere și frumoase. Am suferit enorm (aceștia din urmă n-au aflat-o niciodată, eu dorind să-mi păstrez orgoliul…), am suferit îndelung și fără remediu, n-am luptat să-i recuceresc pe cei care «m-au lăsat», nu mi-am înfruntat rivalele, am lăsat doar timpul să treacă și, eventual, să-mi dea dreptate (ceea ce s-a cam întâmplat).”

„Demnitatea despărțirilor nu am avut-o niciodată. Chiar când evenimentele erau strălimpezi și anunțau sfârșitul, am continuat să rămân locului, cu oarecari împotriviri, și să beau paharul până la fund. Cu puține excepții (Jani Colin, A.D., poate alții mai puțin semnificativi), am așteptat ca ei să mă «părăsească». Chiar în cazul spectaculosului L.B, dar, mai ales, în cazul lui Marin sau al lui Slavomir, eu n-am plecat până n-au apucat ei să plece. (…) Fie că se îndrăgosteau de o altă femeie, fie că li se termina «iubirea veșnică» pe care clamau că o aveau pentru mine – cert e că eu nu plecam când s-ar fi cuvenit s-o fac, cu demnitate. (…) Și așa, neplecând eu la timp, am avut parte de resentimente, de grosolănie, de indiferență, ba chiar de cruzime – și am rămas până astăzi contemplându-mi eșecurile (și scriind despre ele).

„Nu am fost infidelă, ci am adăugat afluenţi râului mare, iubirii celei mari. Neminţind şi, de altfel, având prea mult de dăruit, copleşitor pentru un singur recipient.“*

* Nina Cassian, Memoria ca zestre 

(volumele I-III), editura «Cărțile Tango», 2010

Radu Gheorghe

Cîntec în limba spargă

„Scrierea unor poeme într-o limbă imaginară, spargă. Din cuvinte inexistente în dicţionare, dar având sonoritatea cuvintelor româneşti, Nina Cassian compune versuri capabile să transmită o emoţie. Este vorba, deci, de o comedie a limbajului poetic, dar şi de un moment de lirism autentic, creat cu mijloace metalexicale. 

Au înmorit drumatice miloave / sub rocul catinat de nituraşi./ Atâţia venizei de bori mărgaşi.../ Atâtea alne strămătând, estrave.

Alex Ștefănescu

(„Istoria literaturii române contemporane“)

Eveniment

Mîine, 25 noiembrie, ora 13.00, Biblioteca „Nicolae Iorga” din Ploiești, va găzdui lansarea volumului «Mareșalii Palatului. Demnitari ai Curții regilor României, 1866–1947 », apărut anul acesta la editura bucureșteană «Corint» (colecția «Istorie cu blazon»), purtînd semnătura lui Tudor Vișan-Miu, doctorand al Facultății de Istorie a Universității din București. Este cel mai recent volum al tînărului istoric, care tot mîine va fi lansat și la Câmpina, grație diligențelor prietenului nostru, scriitorul și istoricul Codruț Constantinescu.

La aceeași editură (și în cadrul aceleiași colecții), lui Tudor Vișan-Miu

i-au mai apărut, pînă acum, volumele «La școală cu regele Mihai. Povestea clasei palatine.» (editura Corint, 2016) și «O viață... Tudor Vișan-Miu în dialog cu Dinu Zamfirescu» (editura Corint, 2019), ambele în cadrul colecției «Istorie cu blazon», lucrări care vin să confirme, o dată în plus, marea pasiune și interesul manifest al autorului pentru istoria României în general și a Casei Regale Românești, în special și a personalităților care acesteia i-au marcat decisiv destinul, așa cum remarca, pe bună dreptate, și prefațatorul volumelor amintite, istoricul și publicistul Filip-Lucian Iorga: (...) m-au impresionat, la Tudor Vișan-Miu, pasiunea pentru trecut, dorința de a salva mărturii și documente inedite, spiritul critic, scrisul agreabil și atenția la detalii. Avem aici o confirmare și o promisiune că aceste calități vor da în continuare bun rod.

Poemoteca

Mantaua unui poem de dragoste*

© Tudor Jebeleanu

Despre ce-aş fi putut vorbi

în zilele acestei veri cu tine ?

O manta putrezită pe care poeţii o îmbracă

de atîtea sute de ani,

— aşa îmi par uneori cuvintele la sfîrşit de mileniu.

Îmi privesc mama aplecată ameţitor deasupra lucrului

de mînă

care ne asigură existenţa şi ştiu cît de nemulţumită

este de mine.

Ar fi vrut să mă apuc de o meserie practică,

să nu mai vînez himera care se lasă noaptea cu pui cu tot

în bucătăria noastră strîmtă, printre florile-mi de tei ;

să nu mai întîrzii prin cartier fericită

că am găsit expresie şi epic

în amintirile unui invalid de război uitat pe o scară

rulantă ;

expresie şi epic pe o stradă pavată cu pietre interbelice,

pătrate, negre, lucioase; într-un lac în care o fată

cu păr lung

a aruncat pe la asfinţit un inel de argint

şi-a început o viaţă aproape la fel de lungă cînd plouă.

Ar vrea să nu mă mai chinuiesc inutil,

să devin o elegantă şi o „ea”,

să uit,

să părăsesc felul ăsta de a-mi despica firul vieţii

în patru.

Numai că această manta putrezită îmi este atît de largă

încît mă împiedic zilnic de dragă în ea.

Aici îmi cresc mie altfel de aripi secrete,

aici sînt eu pămînt bun, iarbă verde, ameţitoare, înaltă,

pentru a stelelor fiară întunecată

din lumea cealaltă.

Despre ce-aş fi putut vorbi

în zilele acestei veri cu tine ?

Mariana Marin

(1956–2003)

* Din volumul Aripa secretă, ed. Cartea Românească, București, 1986

© Tudor Jebeleanu, octombrie 1999

 „Nu mi-o amintesc pe Madi. Aşa cum nu-mi aduc aminte de Nino* sau de Traian**. Cu ei, cu aceşti oameni nu pot fi în nişte raporturi memoriale sau memorialistice de amintire-reamintire, deoarece re-amintirea presupune uitarea (sau este, de fapt, presupusă de ea: se află, împreună, în cârdăşie). Nu pot să mi-o

re-amintesc pe Madi pentru că nu am uitat-o.
Pe Madi, deseori, poate în special pe ea, o «ascult».
Adică mă întreb, în minte şi în inimă, ce ar fi făcut, ce ar fi spus, cum ar fi reacţionat într-o împrejurare sau alta.” 

Bogdan Ghiu

* Ion Stratan

** Traian T. Coșovei

Goange

Se spune că alcoolul și tutunul ucid.
Ca și cum apa și aerul ne-ar face nemuritori...

Întîlnirile titanilor (o titanidă și doi titani)

Ingrid Bergman & Yves Montand & Anthony Perkins

(eroii principali ai peliculei «Aimez-vous Brahms? / Vă place Brahms?»,

r.: Anatole Litvak, 1961; după romanul omonim al lui Françoise Sagan)

„Se așezase în fața oglinzii să-și omoare timpul și - gîndul acesta o făcea să zîmbească - descoperea că el omora fără grabă, încetișor, atacînd o înfățișare despre care știa că fusese mult îndrăgită.”

Françoise Sagan

Eveniment

 

„Atribuțiile mareșalului îl plasau în postura în care autoritatea sa la Curte era omniprezentă. El coordona și supraveghea activitatea personalului, asigurând ordinea și întervenind când sesiza nereguli. Răspundea de protocol, îngrijindu-se astfel de reputația Casei Regale. Ținea legătura între Palat și autorități, rol care îl plasa în postura de personalitate indispensabilă a vieții publice din cadrul statului român. Postul de mareșal conferea prestigiu, iar sarcinile ingrate au fost, la început, mai degrabă rezervate Administrației de care depindeau toate serviciile Curții.” 

Tudor Vișan-Miu

Mareșalii Palatului. Demnitari ai Curții regilor României, 1866–1947, volum apărut anul acesta la editura Corint (colecția «Istorie cu blazon»), pe care tînărul istoric Tudor Vișan-Miu* îl va lansa vineri la biblioteca „Nicolae Iorga” din Ploiești, este o lucrare temeinică, acribioasă pe măsură, cu o arhitectură solidă, bine definită, făcînd parte din familia cărților de restituire a istoriei României, privită din unghiul evoluției importantei funcții de mareșal al Palatului Regal (văzută drept cea mai înaltă demnitate civilă a Curții, introdusă de regele Carol I, cu intenția de a menține neutralitatea în fața presiunii permanente a factorului politic) și, implicit, al rolului acestuia în buna funcționare a Casei Regale. Atribuțiile acestei funcții (statuate după proclamarea Regatului România la 1881) au inclus, în primul rînd asigurarea gestiunii Casei Regale (inclusiv a averii private a Regelui), elaborarea și aplicarea normelor de protocol (un loc important fiind destinat comportamentului membrilor Casei Regale), precum și supervizarea relațiilor Casei Regale cu autoritățile publice.

* Tudor Vișan-Miu (n. 1995) urmează, în prezent, programul de studii doctorale al Facultății de Istorie din cadrul Universității din București, în continuarea cursurilor de licență și master absolvite în cadrul aceleiași instituții. Preocupările sale pentru istoria regalității românești și biografiile familiale ale unora dintre membrii ei s-au concretizat în cîteva lucrări publicate, precum și a unei serii de contribuții în volume colective și a mai multor articole sub semnătură proprie.
Este autor al cîtorva bloguri personale și colaborator (cu articole și interviuri) la «Syntopic», o platformă publicistică al cărei scop este promovarea performanței intelectuale prin încurajarea lecturii sistematice și dezbaterii de idei.
În anul 2020 a primit „Medalia Regală pentru Loialitate”, distincție acordată de casa Regală a României, iar în anul 2021 a fost membru fondator al „Asociației Tineretului Regalist”. 
Este membru asociat al Institutului Român de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta” din Iași.
Pînă acum a publicat volumele: La școală cu regele Mihai. Povestea clasei palatine. (editura Corint, 2016) și O viață... Tudor Vișan-Miu în dialog cu Dinu Zamfirescu (editura Corint, 2019), ambele făcînd parte din colecția «Istorie cu blazon».

Memento

 Radu Tudoran

(8.III.1910, Blejoi, Prahova - 18.XI.1992, București)

„Abia cînd am băgat de seamă că își ținea umerii aduși în față, într-o mișcare nefirească, am înțeles că își apăra sînii, de o privire, de o atingere, îi disimula instinctiv și atunci am asemuit-o cu o walkirie, care nu s-ar da pe mîna unui bărbat decît învinsă în luptă, cu scutul străpuns și cu spada ruptă.”

„Un cîine se ataşează la fel de puternic de un om bătrîn ca de unul tînăr; nimeni nu dezaprobă. Uneori se întîmplă la fel cu o fată; asemenea dragoste se socoteşte iresponsabilă.”

„Dacă vei fi tristă şi te vei socoti nefericită, ţine seama că până azi nu s-au născocit instrumente de măsurat nefericirea. Oamenii pot să se iubească, dar n-au cum să se înţeleagă. Nu fuge nimeni de bine, dacă nu-i un rău în el, adică o năzuinţă spre alt bine.”

„Ce-i cu ochii tăi? Parcă ard! O să fie o zi când ai să te uiţi aşa în ochii altui bărbat?”

„Ştia ce înseamnă dragostea şi primise cu braţele deschise, cu inima aprinsă, şi bucuria ei, şi suferinţa. Avea şi mângâieri, şi lacrimi pentru omul iubit. Putea să îi suporte nepăsarea, răutatea, cruzimea; inima îi batea înainte. Îl ştia, şi îl dorea, în toată fiinţa, oricând, oriunde. Nimic nu i se părea mai potrivit cu rostul ei în lume, decât să îi dea lui tot, fără să păstreze nimic pentru sine. Nu se ferea de obrazul nebărbierit, nu scâncea sub gesturile brutale, se lasă chinuită, cu mijlocul frânt, cu şalele zdrobite, îmbătată de freamătul lui care îi prefacea făptura în mii de fărâme, împrăştiindu-le în spaţiu, ca pe stele.”

În fotografii: Radu Tudoran alături de Ussy. Eram cunoscută ca «Ussy, fata lui Streinu», iar mai târziu, măritată cu Radu - în acte Nicolae Bogza - am devenit Maria Elena Bogza şi, ca persoană publică, eram cunoscută ca Ussy, nevasta lui Tudoran. «Ileana» mi-a spus marea mea profesoară, Aura Buzescu şi, din primul an de facultate, apoi ca angajată a Teatrului Naţional şi până acum mi-am păstrat această identitate căreia, după 1989, uneori îi restitui şi numele tatălui meu (Nicolae Iordache - n.m. B.-L.S.), Ileana Iordache-Streinu.

Raftul cărților

O carte scrisă la două mîini... 

...la fel de cuceritoare dar dificilă cu asupra de măsură, precum o piesă pentru pian la patru mîini.

Pe de altă parte, ea nu este o carte exclusiv despre Mircea Iorgulescu. Așa cum am fi tentați să bănuim, citind rîndurile de pe coperta întîia. Să fim bine înțeleși...

Ea este, deopotrivă și despre Ioan Groșescu.

Așadar, este o carte biografică și, în egală măsură, autobiografică. Pentru că, înșiși cei doi, care au alcătuit tandemul Iorgulescu-Groșescu adică, sînt personajele principale ale acestui op. Parafrazînd titlul unui roman celebru, doar ei doi într-o barcă! Fiecare, din locul lui, trăgînd la cîte-o ramă... 

Uneori mai mult unul, alteori, mai mult celălalt...

Pe de altă parte, acest volum este, pentru mine unul, aidoma unui scenariu de film, care conține toate ingredientele și elementele necesare unei creații reușite, de „casă”, cum se obișnuiește pe la noi a li se spune peliculelor de artă. Un scenariu care, în orice moment, odată încăput pe mîna unui regizor de clasă, s-ar putea transforma într-un film. Chiar unul de Oscar, de ce nu?

Sau într-o piesă de teatru, cu doar doi protagoniști, pentru că, dincolo de zumzăiala puzderiei de personaje care populează, din background, viețile și conversațiile celor doi, vocile dumnealor se aud cel mai distinct, cel mai clar. Cel mai limpede dar și cel mai neaoș, mai ales în cazul lui Groșescu, un ploieștean sadea, pînă-n măduva oaseler dumisale mature...

Nu știu de ce, dar din clipa în care m-am apucat să citesc acest volum dramatic, insuportabil de dureros, pe alocuri, pe de o parte iar pe de alta savuros, mustind de un umor sănătos și de o ironie șfichiuitoare de cea mai bună calitate dar caustic pe măsură, vitriolant pe alocuri (îndeosebi în cuvintele lui Iorgulescu), gîndul m-a purtat la o altă carte splendidă, care m-a marcat, ca și aceasta, scrisă de un prozator tare drag inimii mele, Saul Bellow, un scriitor multi-laureat, inclusiv cu un premiu Nobel pentru literatură. Cartea lui se numește RAVELSTEIN, este un roman biografic, al cărui autor-narator (ca și Groșescu și aproape cam de aceeași vîrstă) se apucă, la rugămintea bunului său prieten (atins de o maladie incurabilă în fază terminală ca și prietenul lui Groșescu) să-i povestescă viața, una semănînd pe alocuri cu aceea a personajului din volumul pe care vi-l supun azi atenției. Cu deosebirea că, această carte a a lui Groșescu a fost scrisă nu la rugămintea prietenului său, ci din inițiativa autorului ei, care în repetate rînduri și-a îndemnat prietenul să purceadă, dimpreună, la scrierea ei.

Din nefericire, ca și în celălat caz, timpul s-a grăbit inexorabil și prietenii autorilor au părăsit lumea pămînteană înainte ca volumele să fie definitivate.

Intuiesc perfect cam ce sentimente l-au bîntuit pe Ioan Groșescu și prin ce stări sufletești i-a fost dat să treacă, încheind cartea și lansînd-o, iată, acum, în lipsa insubstituibilă a prietenului său. Din proprie experiență spun toate acestea, pentru că și eu am scris cu ceva ani în urmă o carte asemănătoare dimpreună cu un foarte drag prieten poet, pe care, helas!, aveam s-o termin și s-o lansez tot de unul singur.

În concluzie, aceasta nu este o carte neapărat de istorie literară, ci, mai degrabă, o carte despre viață și mai cu seamă despre moarte, dar și despre literatură și istorie literară și despre cultură, în general, despre cei foarte dragi din familie, despre prieteni (noi și vechi), despre bucurii și necazuri, despre eșecuri și îzbînzi, bref, e un jurnal sentimental și nostalgic de călătorie de-a lungul memoriei, mai cu seamă a celei afective (care uneori le mai joacă și feste celor doi, precum ne joacă tuturora), plin de peripeții și întîmplări de tot felul, unele mai hazoase, altele mai sumbre, un dublu jurnal existențial deci, aparținînd a doi bărbați trainic legați prin invizibilele fire ale unei prietenii de nezdruncinat, trecuți prin ciurul și dîrmonul vieții și ajunși la vîrsta deplinei maturități și a unor încheieri de conturi cu ei înșiși și cu restul lumii.

N.B. Alte amănunte, mîine, 17 noiembrie, ora 17.00, în sala „Marea Unire” a Palatului Culturii din Ploiești, unde va avea loc lansarea volumului, apărut în urmă cu puțin timp, într-o haină grafică foarte elegantă, la editura «Charmides» din Bistrița.

Eveniment

Joi, 17 noiembrie, ora 17.00, în sala „Marea Unire” a Palatului Culturii din Ploiești va avea loc lansarea volumului «Ultima trăncăneală» purtînd semnătura binecunoscutului scriitor ploieștean Ioan Groșescu, apărut anul acesta, în excelente condiții grafice, la editura «Charmides» din Bistrița, volum dedicat memoriei scriitorului Mircea Iorgulescu, de care pe autor l-a legat o statornică prietenie, de-o viață.

Invitatul special al lui Ioan Groșescu și, implicit, al Bibliotecii „Nicolae Iorga”, este reputatul critic și istoric literar Alexandru Cistelecan, acela care, de altfel, semnează și prefața volumului.

Alexandru Cistelecan (n. 2.XII.1951) este absolvent al Facultății de Filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj (secția româno-italiană) și doctor în filologie. Este unanim recunoscut drept unul dintre cei mai importanți și influenți critici literari contemporani, totodată fiind acreditat drept unul dintre cei mai avizați și rafinați critici de poezie din țară. A deținut rubrici permanente de critică de poezie în revistele „Familia” și „Vatra”. În prezent, colaborează cu studii și cronici literare în revistele „Cuvîntul”, „Luceafărul” și „Poezia”. A fost profesor de literatură română contemporană la universitățile din Brașov și Târgu-Mureș.
Este, printre altele, autor al volumelor „Poezie și livresc” (Cartea Românească, București, 1987); „Celălalt Pillat” (editura Fundației Culturale Române, București, 2000); „Top ten” (Dacia, Cluj, 2000); „Mircea Ivănescu. Micromonografie” (editura Aula, Brașov, 2003), „Diacritice” (editura Curtea Veche, București, 2007), „Zece femei” (editura Cartier, 2015). Este autorul mai multor articole din Dicționarul Scriitorilor Români (coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu) și al unor traduceri din limba italiană.

Scriitorul Ioan Groșescu (n. 5.VIII.1941) este absolvent al Facultății de Filologie a Universității din București. A fost, de-a lungul timpului, redactor al mai multor publicații și co-fondator al hebdomadarului „Ploieștii”, primul ziar privat al Prahovei. Este autor al unor volume de versuri („Cuvintele ca banii”,1997; „Refugiu”, 2000), al unor studii monografice („Ion Grigore – destinul unui dascăl”, 2007; „Cimitirele Ploieștiului”, 2004 și „Mahalalele Ploieștilor”, 2016), al volumului de istorie literară „Casa îngerului” (1999) și al romanului cu caracter autobiografic, „Trecutul continuu” (2010). Este membru fondator și secretar al Societății Culturale „Memorial Nichita Stănescu”, poziție din care s-a implicat nemijlocit în recuperarea casei natale a poetului și la transformarea acesteia în casă memorială, precum și la ridicarea, în Ploiești, bustului monumental al poetului.

***

„«Ultima trăncăneală» (un titlu care ar fi fost pe placul lui Mircea Iorgulescu, cu toate că problemele discutate numai frivole nu sînt) e o astfel de culegere de mailuri schimbate cîțiva ani la rînd de cei doi prieteni – Ioan Groșescu și Mircea Iorgulescu, legați de o prietenie veche și de la prima vedere, reactivată după ani de aerisire. Necum frivolă însă, cu toate că amîndoi corespondenții se străduiesc să respecte spiritul „ploieștean” (care se trage din Caragiale tot pe atît pe cît Caragiale însuși se trăgea din el) și s-o dea mereu pe glumă și pe ironie, cartea de față e una din cele mai dramatice cărți apărute la noi (de la ultimii la primii ani). E o carte nu doar de suferință, ci una care contaminează cu suferință (din păcate eu nu știu un cuvînt potrivit pentru o astfel de iradianță, dar sigur medicii au un termen potrivit).”

„Dincolo de filmul unei agonii și de zbaterile din zilele ei, dialogul acesta e și filmul unei prietenii plină de devoțiune. Afecțiunea e reciprocă, dar profitînd de faptul că bolile sale (duce și el un sac plin) sînt mai suportabile, Ioan Groșescu își asumă un rol patern: sfaturi, îndemnuri, încurajări, consolări, tot ce poate fi găsit în arsenalul unei prietenii sînt puse spontan în act. Și peste toate, compasiunea. E o carte exemplară de suferință; dar și de prietenie exemplară.”

Al. Cistelecan

(„O carte care contaminează cu suferință”)

Goange

Cînd dujmani crede că tean vins

scuturăte dă cenușe

și ridicăte dinou

pre cum păsărea colibry…

(refren dintr-o manea; foto: B.-L.S.)

Planeta giganților

Leonard Cohen

(21.IX.1934 - 7.XI.2016)

M-am născut la Montreal pe 21 septembrie 1934.

Numărul pașaportului meu este 5-017560.

Am ochii căprui.

Sunt pregătit să mor.

Sper că nu e prea inconfortabil.

Cam asta e legat de mine.

(L. C.)

Aparenta turbulență*

Ai fost ultima femeie tânără

care m-a privit așa

Când a fost asta

cândva între prăbușirea turnurilor gemene și tsunami

Te-ai uitat la cureaua mea

și-apoi mi-am aplecat și eu privirea spre curea

Aveai dreptate

n-arăta rău deloc

apoi ne-am reluat viețile.

Viața ta – nu știu

dar a mea e în mod ciudat pașnică

dincolo de aparenta turbulență

provocată de diverse litigii și de înaintarea în vârstă.

* din volumul „Flacăra” , Polirom, 2019, traducere din limba engleza de Florin Bican

Cohen & Marianne Ihlen

I saw you in this morning,

You’re moving so fast,

Can’t seem to loosen my grip

On the past.

And I miss you so much.

There’s no one in sight.

And we’re still making love

In My Secret Life.

In My Secret Life

Raftul cărților

 

„Bărbatul, lupător și tehnician, dezumanizează lumea; femeia, rugătoare, o umanizează prin calitatea ei de mamă care veghează asupra oricărei ființe omenești, ca asupra propriului ei copil. Dar femeia își va împlini menirea numai dacă va primi slujirea «fecioarelor înțelepte» din parabolă, ale căror lămpi erau pline de darurile Duhului, numai dacă, gratia plena, o va urma pe Théotokos – Născătoarea de Dumnezeu (...)
În fața tragediei lumii a treia, în fața materialismului, a pornografiei, a drogului, în fața tuturor elementelor descompunerii demonice (...), femeia este cea care, după ce a spus dimpreună cu Sfînta Fecioară fiat, este menită să spună astăzi nu, să-l oprească pe bărbatul aflat pe marginea prăpastiei, să-i arate adevărata lui chemare...”*

Paul Evdokimov

* «Femeia și mîntuirea lumii», ed. Christiana, 2004

Alături de nume precum Vladimir Losski (1903-1958), Georges Vasilievici Florovsky (1893-1979) sau Nicolai Berdiaev (1874-1948), Paul Nicolaevici Evdokimov (1901–1970) reprezintă, fără doar și poate, unul dintre străluciții scriitori, filozofi, teologi și pedagogi, el fiind unanim considerat chipul cel mai luminos al exilului rusesc din secolul al XX-lea. Din vasta sa operă elaborată, în integralitatea ei, în limba franceză, două titluri îmi par a fi emblematice, definitorii chiar, pentru finețea observației, preciziunea chirurgicală a gîndirii și, nu în ultimul rînd, scriiturii sale limpide: „Arta icoanei. O teologie a frumuseții” (editura Meridiane, 1992 și editura Sophia, 2014), dimpreună cu „Femeia și mîntuirea lumii”.

Întîlnirile titanilor

Emerson, Lake & Palmer + Miles Davis

Muzicoteca

William Daniel (Dan) McCafferty (76 de ani), 

vocalist și fondator al trupei scoțiene de hard-rock 

Nazareth, 

a încetat din viață pe 8 noiembrie…

Hair of The Dog

(1975)

Love Hurts

(1974)

Creme, văpseluri, sulimanuri…

„Becali ăsta e un primitiv, nu este un om,
e un cretin profund,
cum poţi să faci politică cu un om ca ăsta?”
Neagu Djuvara

De par egzamplu, pour la bonne bouche:

„Dacă stau bine şi mă gândesc, mult mai bine ne reprezintă Mioriţa decât o simplă frunză care ne-a costat şi foarte mulţi bani (…) Este reprezentativ pentru neamul nostru oaia. Din strămoşi ne tragem ca fiind oieri, ciobani, păstori (…). Dacă eu sunt turist străin, mă atrage oaia prin har şi prin duh.”

Gigi Becali

N. B. Cuvîntul care ar trebui (numai) să zidească. De foarte multe ori, cuvintele pe care cu un termen generic le numim tăioase (care sînt un rău necesar) folosite (nu neapărat chirurgical) cu măsură şi gingăşie fac nespus de bine… 

Chiar mult mai bine decît cele boante ori zaharisite.
Un cuvînt tăios folosit cu abilitate şi mai ales cu har, nu lezează...
Un cuvînt tăios e aidoma unui bisturiu în mîna unui chirurg de mare clasă... Tămăduieşte.
Bref, cuvintele sînt nişte ustensile redutabile. Ele devin „arme de ucidere în masă”, greu sau imposibil de controlat, doar atunci cînd încap pe mîinile unor troglodiți, precum cel de mai sus.
Exemplele sînt cu duiumul și la tot pasul. E suficient să-i ascultăm pe unii dintre grangurii zilei, pe „vedetele” pretutindenare ori să-i citim pe mulți dintre cei ce se încăpăținează să-și spună jurnalişti…

Muzicoteca de dinamită

Stanley Jordan

Stairway to Heaven

(1994)

Muzicoteca de dinamită

Cream 

Sunetele toamnei…

(foto: Art Kane, 1968)

Farewell Concert 

(1968)

(Extended Edition)

Goange

 

„Mă visam într-o ședință de partid.

Și cînd m-am trezit, chiar acolo eram!”

„Cînd stă la o şedinţă mai lungă am impresia că creierul lui ia forma scaunului pe care şade.”

(1970)

Grigore C. Moisil

(1906-1973)

Bibliophilia

„Cărțile sunt prieteni reci și siguri.”

(„Les livres sont des amis froids et sûrs.”)

Victor HUGO

(1802-1885)

Poemoteca

«Jacques Prévert et le chat» 

par Giacomo Pozzi Bellini 

(Paris, 1960)

(sursa: „Littérature et poésie”)

PRESQUE

À

Fontainebleau

Devant lʼhôtel de lʼAigle

Noir

Il y a un taureau sculpté par

Rosa

Bonheur

Un peu plus loin tout autour

Il y a la forêt

Et un peu plus loin encore

Joli corps

Il y a encore la forêt

Et le malheur

Et tout à côté le bonheur

Le bonheur avec les yeux cernés

Le bonheur avec des aiguilles de pin dans le dos

Le bonheur qui ne pense à rien

Le bonheur comme le taureau

Sculpté par

Rosa

Bonheur

Et puis le malheur

Le malheur avec une montre en or

Avec un train à prendre

Le malheur qui pense à tout...

À tout

À tout... à tout... à tout...

Et à

Tout

Et qui gagne «presque» à tous les coups

Presque.

Jacques Prévert

(1900–1977)

Fototeca de dinamită

Regele Mihai I împreună cu bunica sa, Maria și cu mama sa, Elena...

(Sursa foto: Hoover Institution)

Poezie mută, pictura… (de ziua Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil)

„Pictura este un pact nescris cu divinitatea.

Trebuie doar să te ţii de cuvînt.”

Gh. Șaru

(1920–2003)

«Sfinții Voievozi Arhangheli Mihail și Gavriil»
( pictură în frescă executată de Nicolae Grigorescu între 1858-1861 la Mănăstirea Agapia)

Poemoteca

 

Viaţa mea toată:

Frunze purtate de vânt

În prag de toamnă.

Bashō

(Matsuo Munefusa, 1644 – 1694)

Nu căuta să calci pe urmele înaintaşilor.

Caută ceea ce au căutat ei. (Bashō)

(portret de Basho Katsushika Hokusai)

Altițe & bibiluri

„Între un bătrîn și un copil se află o viață. 

Dar o viață înseamnă atît de puțin..."

(proverb breton)

Iedera. Culorile toamnei…

(fotografii de © B.-L.S.)