Muzicoteca

Cecilia Bartoli 

«Ave Maria» 

Altițe & bibiluri

Asemui acest Facebook prin cotloanele căruia mă preumblu de vreo 17 ani (nu pare să fie un număr fatal, cum i-ar fi zis maître Caragiale) unei plaje aglomerate, în plin sezon estival: plină de hărmălaia pestriţă, guralivă, colorată țipător dar obositoare (ca la bîlciurile de Moşi din copilărie) din buza mării, care nu pot spune că-mi displace dar mai presus de orice, aşa cum scriam altundeva, iubesc marea tivită cu ţipete de pescăruşi, mai cu seamă toamna, tîrziu, în acele clipe inefabile din amurg, cînd plajele-i pustii sînt acoperite de pulberea aurie, diafan-luminoasă, a soarelui blînd, atunci şi numai atunci cînd în aer vibrează poezia, amirosind a alge, a nisip cald şi-a amintiri sărate…

Cît despre prietenii feisbucişti (hai, totuşi, să le zic aşa, deşi, pentru mine, prietenii reali, în carne și oase, reprezintă cu totul și cu totul altceva, o rara avis, pe cale de extincție), care precum aceia din viaţa reală, cînd proliferează necontrolat, survine un soi de autoselecţie naturală, mulţi dispărînd pur şi simplu, plecînd de unde au venit.
De multe ori nu fac nici cel mai mic efort să-i şterg din cartea de imobil a sufletului. Unii lasă urme, alţii nu... Acolo, înlăuntru, rămîn doar cei veritabili. Adică doar aceia care vor continua să mă locuiască…

Sau, de ce nu, o fi chiar așa cum zicea dragul meu Ştefan Iordache, cîndva, că pur și simplu nici nu există prieteni, ci doar momente de prietenie...

În rest, să mă bucur de singurătate, înconjurat de cei foarte puțini care îmi sînt dragi...

Planeta giganților (de ziua lor...)

Robert de Niro (83) & Sean Penn (66)

(Sus: Robert De Niro în rolul lui Ned și Sean Penn în rolul lui Jim, în pelicula We're No Angels / Nu sîntem îngeri, Neil Jordan, 1989).

Poezie mută, pictura…

Un gînd bun tuturor acelora care astăzi își sărbătoresc onomastica!

«Madonna col Bambino e un angelo» («Madonna col Bambino degli Innocenti»), pictură de Sandro Botticelli, cca. 1465 - 1467, păstrată la «Spitalul Inocenților» (Spedale degli Innocenti) din Florența.

Memento

Happy birthday sweet 77, Mark Freuder Knopfler! 

Mark Knopfler = Dire Straits

True love will never fade

Remember

TEODOR MAZILU 96

„Să nu dai unuia două idei, că rămâne altul prost.”
„Nu-i suficient să fii porc. Mai trebuie şi puţină carte...”
„Trebuie făcută însă foarte clar deosebirea dintre un prost şi un tăntălău. S-ar părea, la prima vedere, că e acelaşi lucru... Nu e chiar aşa... Tăntălăul e un idiot, care s-a resemnat cu destinul de idiot. El nici nu vrea să fie decât un biet idiot, n-are nici o altă pretenţie. Deci, tăntălăul e plin de modestie, pe cînd prostul e convins de geniul său... Din acest punct de vedere, tăntălăul e net superior.”
„Ştiţi cum e omul prost, e mîndru cînd devine cineva, fie şi datorită unei boli cumplite...”
«Să te ferească Dumnezeu de demnitatea prostului.»

Astăzi, dacă n-ar fi murit la doar 50 de ani, sclipitorul nostru scriitor Teodor Mazilu, ar fi împlinit 96 de ani. A fost cum nu se poate mai tranșant cu toți aceia care, nu puțini, l-au considerat un demn continuator al lui Caragiale: „Am tot respectul, toată modestia şi cuviinţa faţă de Caragiale, dar a spune că eu descind din el e mai rău decât o nedreptate, e un lucru inexact. (…) Caragiale observă puterea oamenilor de a se autoamăgi, de a refuza întîlnirea cu realitatea. Revenind la piesele mele, se poate spune că personajele care le popularizează au numai păcate fundamentale. Ele sunt mai mult decît ticăloase; ele au nostalgia ticăloşiei, regretă că nu sunt suficient de josnice, suferă că nu sunt suficient de ticăloase, aşa cum ar dori ele să fie”.

Deși a scris încă din tinerețe, Mazilu a debutat editorial abia la 33 de ani, cu un volum de proză scurtă. * Piesele lui erau adesea cenzurate sau amînate sine die, deoarece ironizau oportunismul, parvenitismul și micile tare sociale, teme sensibile pentru regimul ceaușist. * Piesa sa „Proștii sub clar de lună”, a fost interzisă inițial, fiind considerată o critică prea directă la adresa „oamenilor muncii” și a „moralei socialiste”. * Deși ca scriitor numele său a fost asociat cu teatrul absurd și satira socială, Mazilu a mărturisit că îl admira pe Caragiale, dar și pe Cehov, în scrierile sale mixînd observația realistă cu ironia mușcătoare.* De cîteva ori a interpretat mici roluri în montările textelor sale, nu din vanitate, ci pentru că regizorii considerau că „nimeni nu poate rosti replicile maziliene” mai autentic decît el.* Deseori spunea, cu amărăciune, că a scris „comedii triste”, pentru că „lumea reală e o farsă, dar una cu lacrimi”.

„Cînd am scris «Proştii sub clar de lună», aveam 32 de ani. Scrisesem cîteva volume de proză satirică, două romane, desfăşurasem o oarecare activitate publicistică şi mărturisesc că nu mă gîndeam pînă atunci să mă ocup de teatru. N-am fost crescut în miracolul teatrului şi aveam o suspiciune faţă de teatru, ca spectacol. În viaţa de toate zilele iubeam spectacolul. Nu-mi plăcea teatrul, nu mă atrăgea această uzină de iluzii”.

„Nu cred că prostia poate fi investigată prin testele psihologilor. Prostul e un om care, deși și-a pierdut orice contact cu realitatea, orice putere de percepţie, continuă să supravieţuiască. Mărturisesc că frica de prostie e ca frica de moarte. Prostia e violentă, poate mima orice, chiar inteligenţa, prostia se poate indigna faţă de inteligenţă. Prostia «progresează» într-un ritm alarmant. Prostului, orice problemă şi-ar pune şi oricum s-ar comporta, îi lipseşte însă viaţa. Ca să dea impresia că trăieşte, împrumută ticurile inteligenţei.”

Planeta giganților

 Happy birthday sweet 79, Ian Anderson!

Let be rock

Eu văd muzica rock ca pe o sursă de energie permanentă. Atîta timp cît sufletul îmi este tînăr, indiferent dacă trupul se degradează în timp, sînt activ, deci rock. Astăzi voi fi mai tînăr decît mîine și știu că rock-ul este un izvor al tinereții fără

bătrînețe.

Ian Anderson

(Jethro Tull)

Auzisem muzica băiețeilor de la JT de ceva timp, nu cu mult înainte de 1976-1977 (epoca de cînd datează și albumele puse aici, perioada în care îmi încheiam liceul), deși, de multe ori, sînt stăpînit de sentimentul că i-am ascultat de la bun început. Pe ei, și pe alții asemenea lor, giganți ai unor timpuri revolute…
Cu care am avut privilegiul să cresc…

Și n-am încetat să-i ascult, de atunci, pe „suporturile” la care aveam acces: viniluri, casete audio, benzi de magnetofon, Europa Liberă (Cornel Chiriac & Andrei Voiculescu), Florian Pittiș („Poezia muzicii tinere”, acele minunate audiții muzicale prezentate de maestru cu șarmu-i știut, în sala de la Grădina Icoanei din București), BBC, Vocea Americii, uneori Radio Luxemburg și alte posturi care acum nu-mi vin în cap, însă cu atît mai numeroase cu cît aparatele de radio pe care și le achiziționau pe măsura trecerii timpului părinții noștri deveneau mai performante.

Băiuțeilor noștri dragi nu le știam chipurile decît după coperțile L.P.-urilor, mai noi sau mai hărtănite, după caz, în funcție de cît de mult circulaseră. Și, uneori, mai rar, după un fel de postere, dar de mici dimensiuni, care fie însoțeau unele dintre albume, fie ajunseseră în Romanela, pe căi numai de ele știute. Însă erau împăturite dar apoi le îndreptam cu mașina de călcat, în final lipindu-le pe pereții camerelor noastre. Cei care, evident, aveau una. Era doar Epoca de Aur, care atît ne permitea. Și pe care extrem de mulți ambuscați mintal, nepermis de mulți, o regretă și-n ziua de azi...

Un vinil de „dincolo” (din occident, adică), costa între 200 și 300 de lei (bani mulți în acele vremuri), ajungînd, uneori, și la 500, dacă venea din State sau Anglia și era sigilat. Cele din magazinele muzicale de la noi (care se dădeau pe sub mînă), erau în marea lor majoritate indiene (DUM- DUM), destul de rar cubaneze (EGREM), RDG-iste (Eterna), cehești (Supraphon, Opus), bulgărești (Balkanton), rusești (Melodia), ungurești (Hungaroton, Pepita), poloneze (Wifon, Polskie Nagrania) sau sîrbești (Yugoton), acestea din urmă, găsindu-se și în tîrgurile (ociko) din Timișoara sau Arad (poate și din Oradea, via Ungaria) dar prețurile lor erau mult mai rezonabile, între 40 și 80 / 100 de lei, în schimb erau mult mai slabe calitativ. Dar în lipsă de altceva, erau bune și astea, pentru că imediat erau „matrițate” pe casete audio și benzi de magnetofon, și-și începeau călătoriile.

Epoca video a început cu adevărat după 1989 și, puțin mai tîrziu, a devenit atotstăpînitoare, odată cu internetul. Și cînd ce-a mai rămas din trupele noastre dragi de altădată, au început să ne viziteze. Mai bine mai tîrziu decît niciodată, cu idolii tinereților noastre, deveniți niște tătăiți vioi, ținînd steagul sus, fiecare după propriile-i puteri...

Ce vremuri!…

Too Old to Rock 'n' Roll: Too Young to Die! 

(1976)

Songs from the Wood 

(1977)

Muzicoteca de dinamită

Ian Anderson = Jethro Tull

Old black cat

[azi, de ziua tuturor pisicilor din lume]

Altițe & bibiluri

Avea uneori obiceiul - semn de bătrîneţe sau poate nevoia de a se convinge că şi cele mai întortocheate gînduri pot căpăta glas - de a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei şi de a vorbi singur. 

Marin Preda

Victor Rebengiuc în „Moromeții” (1987, r. Stere Gulea)

Goange

Știința medicală a evoluat atît de spectaculos, încît rar mai găsești un om sănătos. 

Aldous Huxley

Nimic nu mi se pare mai ridicol ca un medic care nu moare de bătrîneţe. 

Voltaire

Am văzut ceva neaşteptat: un om milos care mulţumea cerşetorului pentru că-i primise dania. 

În fond, avea dreptate s-o facă. Fiindcă binefăcătorul există prin cel care primeşte. 

Cît de recunoscător trebuie să fie medicul bolnavului pe care l-a vindecat! 

Nu se ştie cine dă şi cine primeşte.

Constantin Noica

(Jurnal filozofic)

Planeta demult dispărută a copilăriei noastre

Eforie Nord. Prin 1962, cred. Neprețuita noastră bunică Elena (Dumnezeu s-o ocrotească și s-o aibă-n pază!) și iubiții ei nepoți: Bogdan (în stînga) & Mihail. La 64 de ani de la această eternitate de-o clipă, dragul meu văr cu prenume de arhanghel s-a grăbit s-o reîntîlnească pe bunica dimpreună cu toți cei dragi nouă, plecați demult, numai ei știu unde, în lumea cea fără de timp a îngerilor, doar bănuită însă cu siguranță, mult mai bună, dacă nu cumva cea mai bună dintre toate lumile posibile… Drum bun, dragă «moșule» și nu uita cuvintele poetului: Asta e sora moarte, care ne adună după ce ne desparte!

Altițe & bibiluri

Dăruind lumina pe care nu o ai, o vei dobandi și tu…

„Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart... este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu...”

Nicolae Steinhardt

(29.VII.1912 - 30.III.1989)

Mozart. Menuet din opera «Don Giovanni»

Mozart. Menuet din opera «Don Giovanni»

Starea de bunic...

„Unul dintre trucurile copilăriei e că nu-i nevoie să înțelegi un lucru ca să-l simți.”

Carlos Ruiz Zafón

(Umbra vîntului)

„Bunicii iubesc mai pur și mai total. Iubirea lor nu vrea să fie modelatoare, ci înțelegătoare. Iubirea lor nu vrea, de fapt, nimic, nu așteaptă nimic. E contemplativă, ludică, aproape extatică. Iar toate aceste stări se revarsă asupra copiilor, ca un dar, ca un nimb nutritiv. […] 

În absența bunicilor, copilăria e mai scurtă, mai monotonă și mai tristă. În asemenea situații, nu poți avea decît o singură speranță: să compensezi ceea ce n-ai avut, asumînd tu însuți condiția de bunic.”

Andrei Pleșu

(Absența bunicilor)

 

Memento

Sorin Stoica

(27 iulie 1978 - 6 ianuarie 2006)

Aberații de bun simț

„Io nu i-aș învăța pe copii despre specii, clase de animale, ci despre tipuri umane: les nouveaux riches, curva, pișmandeza de la șoseaua de centură, intelectualul cufurit. Asta aș face. Un manual în care să inventariez tipologii umane. Cu ăștia se vor întâlni în viața de zi cu zi, dar șansele să dea nas în nas în plină zi cu vreo lighioană cu pene, gheare sau solzi sunt aproape nule.

Ce-ar conține manualul? Cele spuse mai sus, plus parvenitul care se hrănește cu apă plată, muncitorul cu venitul și ciocul mic, țăranul care nu mai e pe câmp, profesorul înăcrit înainte de vreme, politicianul care trăiește din salariu. Asta pentru că trebuie să pomenim și speciile pe cale de dipariție. Și, în afară de asta, politicienii sunt obișnuiți să se vorbească despre ei ca despre niște animale. Deci precedente există.”*

* Din «Mowgli», în „Partener”, nr. 177, 28 august 2003

Goange (vizavi de greva generală)

 

Știința medicală a evoluat atît de spectaculos, încît rar mai găsești un om sănătos.

Aldous Huxley

Nimic nu mi se pare mai ridicol ca un medic care nu moare de bătrîneţe.

Voltaire

Am văzut ceva neaşteptat: un om milos care mulţumea cerşetorului pentru că-i primise dania.

 În fond, avea dreptate s-o facă. Fiindcă binefăcătorul există prin cel care primeşte.

Cît de recunoscător trebuie să fie medicul bolnavului pe care l-a vindecat! 

Nu se ştie cine dă şi cine primeşte.

Constantin Noica

(Jurnal filozofic)

Memento

Happy 78 Anniversary 

to 

Cat Stevens!

Take the world apart

Paraponu’ zilii

În țara asta sunt mai multe cozi de topoare, decît topoare.

Andrei Pippidi

Muzicoteca de dinamită

 ...Am auzit și astăzi uvertura de la «Zauberflöte». 

Zice că o minune nu ține decât trei zile. 

De patruzeci de ani auz uvertura asta și astăzi mi s-a părut mai minune ca oricând.

Caragiale

Filarmonica din Viena 

& 

Riccardo Muti

Poezie mută, pictura...

 

Sper din toată inima că se face pictură în Rai.

Jean-Baptiste Camille Corot

(1796-1875)

(Femeie citind, ulei pe canavas, 1869-1870)

Altițe & bibiluri

Buburuza noastră între un an (și-un pic) și un pas înainte de șase! 

Altfel spus, e vremea cînd copiii și copiii copiilor tăi încep să devină tu... ⏳❤

Muzicoteca

Piesa Dazed and Confused a fost scrisă de muzicianul american Jake Holmes (n. 1939) în 1967 și inclusă pe albumul său de debut, «„The Above Ground Sound” of Jake Holmes» (apărut în același an). 

Cîntecul a devenit celebru la nivel internațional după ce Jimmy Page (care l-a ascultat extaziat pe Holmes într-un concert în Greenwich Village) l-a preluat, inițial cu trupa sa The Yardbirds și, mai tîrziu, cînd avea să-l transforme într-un hit legendar cu Led Zeppelin, odată cu apariția sa pe primul album de studio al grupului («Led Zeppelin I», 1969).

Acuzat de încălcare a drepturilor de autor și dat în judecată de către Jake Holmes în iunie 2010, Jimmy Page a încheiat un acord amiabil cu muzicianul american în ianuarie 2012, punînd capăt litigiului.

Poezie mută, pictura…

[…] Relațiile ei cu Jules Sandeau, Alfred de Musset, abatele Lammenais, Francisc Chopin, prințul Napoleon (mai tîrziu Napoleon III) sunt destul de cunoscute; ele nu pot însă forma obiectul unei scurte notițe necrologice.

Eminescu 

(«Renumita romanțieră franceză Aurora Dudevant a murit», 2 iunie 1876) 

George Sand 

(desen de Alfred de Musset, cca. 1833)

Paraponu’ zilii

Bineînțeles că discutăm între noi.

 Nu ne putem uita ca Angry Birds, unul la celălalt!

(Kelemen Hunor, întrebat dacă politicienii români discută între ei)

La zid

Ne-am căptușit cu modele false,

modelul omului care reușește ușor, 

care se descurcă, care știe să facă bani.

Ne-am pierdut moralitatea, manierele și educația. 

Am uitat să ne mai îmbrăcăm frumos, să ne mai purtăm elegant. 

Am pierdut – nu burghezia materială, ci burghezia spiritului, noblețea spirituală. 

Trăim azi într-un mediu semicultural și parvenit, impulsiv și brutal. 

Sîntem foarte departe de ce am fost cîndva...

George Enescu 

(1881-1955) 

[În imagine, George Enescu la vârsta de 67 de ani, 

într-o fotografie realizată de celebrul artist fotograf american Irving Penn (1917-2009), 

pentru revista Vogue, în anul 1948]

Potcoave politice (I)

Azi, Sorin Grindeanu zis Știucă

Minte la el, cît glas la pește.

Mihai Eminescu

(2 iunie 1876)

Muzicoteca de dinamită (întîlnirile titanilor)

Stevie Ray Vaughan & Johnny Copeland

Tin Pan Alley

(live )

Vise & amintiri (ecou, de ziua cămășii cu altițe)

Tanti Mimi*

M-a vizitat un gînd fugar, venit numai el știe pe ce drum și din ce cotlon al memoriei (habar n-am cum ne transportă creierul din firidele sale cele mai tainice, astfel de frînturi de imagini, oarecum filmice, pe care apoi ni le așează, ca pe un ecran dintr-o sală de cinema, în fața ochilor), un nevinovat flashback cu o prietenă a bunicii mele, tanti Mimi, o femeie de-o frumuseţe aparte, de sorginte interbelică, distinsă, aristocratică, plină de şarm şi de un umor subtil, inteligent, bref, o femeie rasată, trecută pe nesimțite, deci fără semne prea vizibile, în a doua tinereţe (la vremea amintirii mele) şi căreia, la viaţa ei, îi plăcuseră noian de lucruri, printre care, fapt firesc aș spune, fără teama de-a greși, compania bărbaţilor cu glagorie și depotrivă fermecători sau răpitori, cum îi plăcea să spună, care ocupa un loc distinct, foarte bine definit, între plăcerile dumisale extrem de rafinate...

Ei bine, tanti Mimi îi zice bunicii într-o bună zi, la obișnuita cafea de dimineaţă, pe care obișnuiau s-o bea împreună: «Tu, Leni, venind io pe drum azi-dimineață spre tine, am văzut pe unu’, frumooooos tare, tu! Era atît de chipeș și țanțoș, ca un cocoș tînăr, că-mi venea să-l manînc cu fulgi cu tot!» Bunică-mea și-a ridicat privirile întrebător-nedumerite peste ramele ochelarilor şi i-a replicat cu un zîmbet poznaș, aninat în colţurile buzelor: «Şi de ce nu l-ai mîncat, tu, Mimi? Au te temeai să nu-ţi rămînă fulgii ăia-n gît?» «Eh!», oftă cu năduf, din adîncul ființei sale, tanti Mimi... «Am zis şi io, aşa, dragă, într-o doară, admirativ, nu?», timp în care-şi potrivea, cu gesturi elegante, ușor studiate, o ţigaretă în sipca lungă, fină, din chihlimbar, cu încrustații de argint, pe care apoi şi-a aprins-o cu o brichetă minusculă, placată cu aur, operații făcute cu o anume lentoare, cu gîndurile duse departe de langoarea privirilor, de parcă prin fața ochilor i-ar fi trecut (și poate chiar îi treceau) închipuiri deșarte ale unor întîmplări dintre cele mai plăcute, numai de dumneaei știute, venind de undeva din tinerețea-i nu foarte îndepărtată... «Doar îți mai spusei c-am zis şi io, aşa, într-o doară, tu... Nu cred că era chiar bun de mîncat, afurisitu’, ci de cu totul altceva!!! Hi-hi-hi!»...

Anii au trecut pe nesimțite, n-o mai văzusem de mult pe tanti Mimi, sărisem binișor peste pîrleazul majoratului, cînd într-o zi, venită în vizită la bunică-mea, ca de obicei, la cafeaua și dulceața de dimineață, mi s-a adresat, privindu-mă fix, învăluită-ntr-un nor aromat de fum de țigară, zîmbind șarmant: «Ptiu, bată-te norocu’ să te bată! Vai, dragă, cînd te-oi fi făcut tu așa de repede mare și ce bărbătuș în toată firea mi-ai ajuns! Ia, vino tu, la tanti, să te pupe!» Şi mi-a lăsat ușor, ca două aripe de fluture abia perceptibile, pe fiecare obraz, două umbre de ruj, învăluindu-mă cu un discret și inefabil parfum de mărgăritare, lavandă şi mosc…

Ce ciudat, mi-am zis peste ani, în timp ce cotrobăiam, așa cum atît de mult îmi place s-o fac și acum, prin fotografiile și hîrțoagele bunicii, privind cu nostalgie imaginea (cu o nuanță ușor brun-roșiatică, mătăsoasă, căpătată de la penelul timpului așternut peste ea) din care îmi zîmbea angelic, parcă de dincolo vreme, tanti Mimi: oare de dumneaei mi-o fi mie dor sau de planeta de mult pierdută a copilăriei mele, amirosind discret și inefabil a parfum de mărgăritare, lavandă şi mosc?

*Fragment din «Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire», volum aflat în lucru.

Goange

În sfîrșit, abia acum mi-am dat seama ce taine inefabile se ascund în spatele cuvintelor matematicianului de la Cotroceni, rostite mai deunăzi, cum că, în viitorul apropiat, „se vor întîmpla lucruri”. Privind cu atenție acest montaj fotografic, pe care mi l-am tradus cu ajutorul limbajului mimico-gestual, am înțeles ce ne așteaptă. Cum se spune că o imagine face cît o mie de cuvinte, orice alte explicații sînt de prisos. Bref, cam ce se vede în imaginile alăturate urmează să ni se întîmple, vai de creierul capului nostru, cum premonitoriu a spus Nichita Stănescu, prin 1982!

P.S. Încerc să mai găsesc o altă explicație: de ce madam Săpun (da, da, individa care a coordonat și întocmirea „listei negre “ cu „dușmanii” justiției) și garda ei pretoriană de la CSM l-au eliberat de la mititica (trimițîndu-l în arest la domițil, hehehe!), taman acum, pe alde Potra, ratatul croitoraș cel viteaz? N-aș vrea să mă duc prea departe cu gîndul și să cred că ar fi posibil ca omul să fi primit, printre alte „indicății prețioase” și planul unei alte «operațiuni paramilitare speciale», pe care s-o pregătească en detail și să-i iasă pasența, de data aceasta, nu ca odinioară, cînd forțe ostile i-au băgat bețe-n roate. Aferim!

Altițe & bibiluri

  Etica politică

O viaţă de om m-am pregătit și am învăţat. (...)
Dar, fie din vina oamenilor, fie din a împrejurărilor,
fie din a mea, nu mi-a fost dat o singură dată
 să am atâta libertate și atîta răgaz
ca să pot face acestei ţări dovada cea mare.
Mihail Manoilescu
(1891-1950)

„Dintre toate păcatele pe care omul politic poate să le facă, cel mai josnic este acela de a sacrifica interesele statului pentru acelea ale partidului. (...). Se întîmplă adesea ca spiritul de partid să fie mai tare decît patriotismul.“

„Este întotdeauna preferabil de a avea alături de tine oameni liberi care să te apere de tine însuți atîta timp cît nu este prea tîrziu, decît de a dispune, în momentul înfrîngerii, de o gardă de pretorieni disciplinați, destinată să te apere de țara ta.”

„...nimic nu e mai imoral decît consacrarea prin popularitate. Căci popularitatea este adesea răsplata acțiunilor moralmente inferioare ce urmăresc captarea demagogică a maselor.”

„Intraţi în viaţa politică numai dacă consimţiţi să nu cereţi nimic şi să nu aşteptaţi niciodată, de nicăieri, o recompensă pentru eforturile voastre.“

„Pentru omul politic, amiciția personală excesivă pentru șef constituie o inferioritate și aproape un viciu.”

„Intraţi în viaţa politică numai dacă consimţiţi să nu cereţi nimic şi să nu aşteptaţi niciodată, de nicăieri, o recompensă pentru eforturile voastre.“

„În timp ce dictatura alunecă pe panta pieirii ei, suprimînd critica, democrația își consumă prestigiul său și pe acela al națiunii, exagerînd-o.”

„ (...) mulţi oameni politici, criticînd şi atacînd o viaţă întreagă, păstrează, ajungînd în fine la putere, un spirit mai mult negativ decît constructiv, mai mult polemic decît realizator... Aceasta este plata unei vieţi dedicate, într-o măsură exagerată, bătăliei politice.“ *

* Din volumul Etica politică.1946-1947; traducere din franceză de Elena Manoilescu, 

ediție îngrijită și posfață de Mihai Dinu, ed. Spandugino, 2010)

Răsai asupra mea

Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;

O, maică sfântă, pururea fecioară,

în noaptea gândurilor mele vină!

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară,

Deşi al meu e un noian de vină;

Privirea ta de milă caldă, plină,

îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie,

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa

Și reapari din cerul tău de stele

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Mihai Eminescu

Și dacă...

(Ilie Stepan & comp.)

Întîlnirile titanilor

 

Aseară m-am uitat la un film care m-a marcat profund și pe care, cu siguranță, merită cu asupra de măsură să-l revăd: «Stone» / «Șantajul» (r. John Curran, 2010), un impecabil thriller psihologic (o adaptare după piesa de teatru omonimă a lui Angus MacLachlan, care semnează și scenariul ) cu o prestație actoricească fără cusur a tandemului Robert de Niro & Edward Norton, doi actori foarte, foarte dragi inimii mele. Nu pot încheia înainte de a aminti despre coloana sonoră deosebită a peliculei (muzicianul Jon Brian fiind autorul temei și al modulelor muzicale), la care doi artiști valoroși, Jonny Greenwood și Thom Yorke de la binecunoscuta trupă Radiohead, au contribuit cu elemente de ambianță sonoră, care vin să complinească în cel mai fericit mod cu putință fluxul viguros și de multe ori aspru al narațiunii filmice. 

N. B. John Curran realizase cu doar patru ani înainte un alt lung metraj de antologie, splendidul «The painted veil / Vălul pictat», cu același Edward Norton în pole position, secondat de Naomi Watts (într-o tandră și tumultoasă poveste de iubire plăsmuită de W. Somerset Maugham în romanul său cu același titlu), premiat cu un Glob de Aur.

Lumea în care trăim

(Sursa foto: RADOR)

ICR dus în cîrcă de dna Încrosnatu 

Deși mi-am propus să nu mai comentez în nici un fel ceea ce se întîmplă în această perioadă îmbîcsită cu o miasmă de ghenă pesedo-auristă, prin care ne este dat să trecem, tot mai greu de suportat, nu m-am putut abține să nu aștern cîteva cuvinte, pierzîndu-mi, totuși, ceva timp prețios, încercînd să aflu cine este nou numita președintă a ICR și ce vrea ea (parafrazând zicerea de mult celebră «cine „e” polițiștii români și ce „vrea” ei»). Atras fiind, cu asupra de măsură, îndeosebi de exotismul nepereche al numelui de familie al duducii pesediste: Încrosnatu. Este pentru prima oară și întîiași dată cînd aud despre dumneaei și despre acest nume propriu românesc care, conform dicționarelor, derivă de la un verb și s-ar putea traduce cam așa: încrosna - a (se) încărca cu o povară, a se înfofoli, a se deghiza ( fig.), a încărca pe spinare, ghebos (fig.) și, finiș coronat opus, „care are un caracter urît și o înfățișare neplăcută”. Mi le-am notat pe toate, ca să am de unde alege dacă vreodată mă voi mai hotărî să revin asupra acestui subiect.
Căutînd nu foarte adînc, am constatat că, în buna tradiție împămîntenită pe meleagurile noastre miorițice, doamna cu pricina este o sinecuristă prahoveană (născută la Sinaia prin ‘83) și o pupilă declarată a pușcăriașului Bombonel. Zis și Năstase 4 case.
Această inedită numire este, cum era de așteptat, o nouă ispravă (din lungul șir care va urma), rod al colaborării tovărășești a tandemului (fără busolă și cîrmaci) PSD - AUR: votarea acestei triste figuri la conducerea Institutului Cultural Român, adică a unei instituții care reprezintă cultural țara pe glob, la cel mai înalt nivel și care a fost condusă, de-a lungul timpului, de personalități remarcabile ale căror nume au reprezentat mult la timpul lor.
Dar care sînt faptele de vitejie ale acestui trist personaj ? Potrivit unor surse demne de încredere, noua președintă a deținut în trecut și funcția de vicepreședintă a Fundației Europene „Nicolae Titulescu”, păstorită de ex-deținutul Bombonel, poziție din care, în 2013, a reușit rara „performanță” de a-l aduce la București pe zărghitul Aleksandr Dughin, nimeni altul decît tartorul ideologilor Kremmlinului de azi, adică acela care a declarat public, printre alte țicneli, că România nu ar trebui să existe ca stat independent și ipochimenul care a dat undă verde războiului din Ucraina, fiind unul dintre aceia care au pus umărul vîrtos la instaurarea dictaturii în țara de baștină.
O performanță nepereche a dnei Corina Încrosnatu, fără doar și poate, care o recomandă, fără drept de apel, pentru înalta demnitate publică ce i s-a făcut cadou de-a-mboulea.
Mai am o singură curiozitate: oare cum îi vor pronunța franțujii, ori danezii, ori englezii sau de ce nu, japonezii, numele acesta greu de articulat în românește? Cu siguranță, în satul bunicilor mei i s-ar fi spus, pe scurt, «Gheboasa». Adică un nume pe care, după toate aparențele, pare că și-l merită. 

Aș fi cum nu se poate mai bucuros să aud cît mai degrabă că povara numită ICR care i-a fost aburcată pompieristic în cîrcă dnei Încrosnatu o va copleși, determinînd-o să renunțe. Spre binele ei dar mai ales al nostru.

Goange

Atîta timp cît putem zîmbi, cauza nu este încă pierdută.

William Shakespeare

(foto: B.-L.S.)

Precizare: intenționînd să beau o cafea, m-am deplasat în sensul indicat de săgeată dar nu am depistat nici o frizerie! Drept urmare, pentru a mă alege, totuși, cu ceva în lipsa cafelei, m-am întors și am făcut fotografia de mai sus.

Poemoteca

Verlaine, portret de Eugène Carriere (1849-1906)

Arta poetică

Paul Verlaine

Muzica înainte de toate,

Și pentru asta, preferă Imparul,

Mai vag, mai topit în aerul moale,

Fără nimic ce apasă sau stă.

Mai trebuie încă să nu cumva

Să-ți alegi cuvintele fără vreo sminteală:

Nimic nu-i mai scump ca melodia gri

Unde Indecisul de Precis se leagă.

Sunt ochii frumoși îndărătul dantelei,

E ziua ce tremură-n amiază, e,

Pe-un cer de toamnă, albastru-viorie,

O harababură de stele lucind.

Căci noi vrem Nuanța totdeauna,

Nuanța, nicidecum Culoarea!

O, doar nuanța logodește

Visul cu visul, și flautul cu corna!

Fugi de Spiritul ucigaș,

De Râsul crud și de nespusa Ironie,

Care fac să plângă ochii Azurului,

Și tot acest usturoi de bucătărie joasă!

Ia Elocința și sucește-i gâtul!

Bine faci, când ești cu chef,

Să mai strunești și Rima puțin:

Dacă n-o veghezi, unde n-o să te ducă?

O, cine va spune păcatele Rimei?

Ce copil surd sau ce negru nebun

Ne-a făurit această bijuterie de un ban

Care sună fals și gol sub pilă?

Muzică deci, și iarăși muzică!

Fie ca versul tău să fie lucrul ce zboară,

Simțit cum fuge dintr-un suflet care pleacă

Spre alte ceruri și spre alte iubiri.

Să fie versul tău marea aventură

Împrăștiată în vântul zbârlit de dimineață

Care miroase a mentă și a cimbrișor...

Și restul e literatură.

(Traducere de Ștefan Augustin Doinaș)

Art poétique

Paul Verlaine

De la musique avant toute chose,

Et pour cela préfère l’Impair

Plus vague et plus soluble dans l’air,

Sans rien en lui qui pèse ou qui pose.

Il faut aussi que tu n’ailles point

Choisir tes mots sans quelque méprise :

Rien de plus cher que la chanson grise

Où l’Indécis au Précis se joint.

C’est des beaux yeux derrière des voiles,

C’est le grand jour tremblant de midi,

C’est, par un ciel d’automne attiédi,

Le bleu fouillis des claires étoiles !

Car nous voulons la Nuance encor,

Pas la Couleur, rien que la nuance !

Oh ! la nuance seule fiance

Le rêve au rêve et la flûte au cor !

Fuis du plus loin la Pointe assassine,

L’Esprit cruel et le Rire impur,

Qui font pleurer les yeux de l’Azur,

Et tout cet ail de basse cuisine !

Prends l’éloquence et tords-lui son cou !

Tu feras bien, en train d’énergie,

De rendre un peu la Rime assagie.

Si l’on n’y veille, elle ira jusqu’où ?

Ô qui dira les torts de la Rime ?

Quel enfant sourd ou quel nègre fou

Nous a forgé ce bijou d’un sou

Qui sonne creux et faux sous la lime ?

De la musique encore et toujours !

Que ton vers soit la chose envolée

Qu’on sent qui fuit d’une âme en allée

Vers d’autres cieux à d’autres amours.

Que ton vers soit la bonne aventure

Éparse au vent crispé du matin

Qui va fleurant la menthe et le thym…

Et tout le reste est littérature.

N.B.

Și restul e literatură. Acesta este, probabil, cel mai faimos final de poem din literatura franceză și nu numai. Verlaine folosește aici cuvîntul „literatură” cu un sens ușor peiorativ, făcînd aluzie la tot ceea ce este artificial, rigid sau excesiv de calculat.

Imparul. În prima strofă, poetul recomandă versul cu număr impar de silabe (originalul francez folosește versul de 9 silabe), deoarece acesta creează o senzație de dezechilibru grațios, spre deosebire de versul par (cum ar fi alexandrinul), care i se părea prea greoi și previzibil.

Nuanța. Simboliștii, prin vocea lui Verlaine, resping culorile stridente în favoarea nuanțelor (gri, pasteluri, semitonuri), care pot sugera stări sufletești vagi.

Aceasta reprezintă versiunea integrală a poemului Arta poetică de Paul Verlaine, în viziunea poetului Ștefan Augustin Doinaș. Traducerea este de notorietate pentru modul în care el a adaptat conceptul de «impair» (versul cu număr impar de silabe) și, deopotrivă, pentru muzicalitatea sa aparte. Doinaș a reușit să păstreze esența manifestului simbolist al lui Verlaine — acea celebră muzică înainte de toate (De la musique avant toute chose) — fără a sacrifica rigoarea ritmului și a rimei. El a redat cu măiestrie proporția impară pe care Verlaine o ridică la rang de ideal poetic.

Poemul a fost scris de Verlaine în 1874, în închisoarea de la Mons, fiind publicat pentru prima dată în revista Paris Moderne în 1882 și, ulterior, în 1885, cînd a fost inserat în volumul Jadis et naguère. Traducerea lui Doinaș surprinde perfect acea stare de melancolie dublată de preciziunea tehnică impecabilă. Versiunea poetului nostru este unanim considerată drept un etalon între traducerile care s-au făcut de-a lungul timpului în limba română, ea fiind inclusă în volumul Versuri de Paul Verlaine, apărut la editura Univers (colecția Poesis) în anul 1970.