joi, 28 mai 2026

Goange


Atîta timp cît putem zîmbi, cauza nu este încă pierdută.
William Shakespeare
(foto: B.-L.S.)

Precizare: intenționînd să beau o cafea, m-am deplasat în sensul indicat de săgeată dar nu am depistat nici o frizerie! Drept urmare, pentru a mă alege, totuși, cu ceva în lipsa cafelei, m-am întors și am făcut fotografia de mai sus.

miercuri, 27 mai 2026

Poemoteca


Arta poetică
Paul Verlaine

Muzica înainte de toate,
Și pentru asta, preferă Imparul,
Mai vag, mai topit în aerul moale,
Fără nimic ce apasă sau stă.

Mai trebuie încă să nu cumva
Să-ți alegi cuvintele fără vreo sminteală:
Nimic nu-i mai scump ca melodia gri
Unde Indecisul de Precis se leagă.

Sunt ochii frumoși îndărătul dantelei,
E ziua ce tremură-n amiază, e,
Pe-un cer de toamnă, albastru-viorie,
O harababură de stele lucind.

Căci noi vrem Nuanța totdeauna,
Nuanța, nicidecum Culoarea!
O, doar nuanța logodește
Visul cu visul, și flautul cu corna!

Fugi de Spiritul ucigaș,
De Râsul crud și de nespusa Ironie,
Care fac să plângă ochii Azurului,
Și tot acest usturoi de bucătărie joasă!

Ia Elocința și sucește-i gâtul!
Bine faci, când ești cu chef,
Să mai strunești și Rima puțin:
Dacă n-o veghezi, unde n-o să te ducă?

O, cine va spune păcatele Rimei?
Ce copil surd sau ce negru nebun
Ne-a făurit această bijuterie de un ban
Care sună fals și gol sub pilă?

Muzică deci, și iarăși muzică!
Fie ca versul tău să fie lucrul ce zboară,
Simțit cum fuge dintr-un suflet care pleacă
Spre alte ceruri și spre alte iubiri.

Să fie versul tău marea aventură
Împrăștiată în vântul zbârlit de dimineață
Care miroase a mentă și a cimbrișor...
Și restul e literatură.

(Traducere de Ștefan Augustin Doinaș)


Art poétique
Paul Verlaine

De la musique avant toute chose,
Et pour cela préfère l’Impair
Plus vague et plus soluble dans l’air,
Sans rien en lui qui pèse ou qui pose.

Il faut aussi que tu n’ailles point
Choisir tes mots sans quelque méprise :
Rien de plus cher que la chanson grise
Où l’Indécis au Précis se joint.

C’est des beaux yeux derrière des voiles,
C’est le grand jour tremblant de midi,
C’est, par un ciel d’automne attiédi,
Le bleu fouillis des claires étoiles !

Car nous voulons la Nuance encor,
Pas la Couleur, rien que la nuance !
Oh ! la nuance seule fiance
Le rêve au rêve et la flûte au cor !

Fuis du plus loin la Pointe assassine,
L’Esprit cruel et le Rire impur,
Qui font pleurer les yeux de l’Azur,
Et tout cet ail de basse cuisine !

Prends l’éloquence et tords-lui son cou !
Tu feras bien, en train d’énergie,
De rendre un peu la Rime assagie.
Si l’on n’y veille, elle ira jusqu’où ?

Ô qui dira les torts de la Rime ?
Quel enfant sourd ou quel nègre fou
Nous a forgé ce bijou d’un sou
Qui sonne creux et faux sous la lime ?

De la musique encore et toujours !
Que ton vers soit la chose envolée
Qu’on sent qui fuit d’une âme en allée
Vers d’autres cieux à d’autres amours.

Que ton vers soit la bonne aventure
Éparse au vent crispé du matin
Qui va fleurant la menthe et le thym…
Et tout le reste est littérature.


N.B.

Și restul e literatură. Acesta este, probabil, cel mai faimos final de poem din literatura franceză și nu numai. Verlaine folosește aici cuvîntul „literatură” cu un sens ușor peiorativ, făcînd aluzie la tot ceea ce este artificial, rigid sau excesiv de calculat.

Imparul. În prima strofă, poetul recomandă versul cu număr impar de silabe (originalul francez folosește versul de 9 silabe), deoarece acesta creează o senzație de dezechilibru grațios, spre deosebire de versul par (cum ar fi alexandrinul), care i se părea prea greoi și previzibil.

Nuanța. Simboliștii, prin vocea lui Verlaine, resping culorile stridente în favoarea nuanțelor (gri, pasteluri, semitonuri), care pot sugera stări sufletești vagi.

Aceasta reprezintă versiunea integrală a poemului Arta poetică de Paul Verlaine, în viziunea poetului Ștefan Augustin Doinaș. Traducerea este de notorietate pentru modul în care el a adaptat conceptul de «impair» (versul cu număr impar de silabe) și, deopotrivă, pentru muzicalitatea sa aparte. Doinaș a reușit să păstreze esența manifestului simbolist al lui Verlaine — acea celebră muzică înainte de toate (De la musique avant toute chose) — fără a sacrifica rigoarea ritmului și a rimei. El a redat cu măiestrie proporția impară pe care Verlaine o ridică la rang de ideal poetic.

Poemul a fost scris de Verlaine în 1874, în închisoarea de la Mons, fiind publicat pentru prima dată în revista Paris Moderne în 1882 și, ulterior, în 1885, cînd a fost inserat în volumul Jadis et naguère. Traducerea lui Doinaș surprinde perfect acea stare de melancolie dublată de preciziunea tehnică impecabilă. Versiunea poetului nostru este unanim considerată drept un etalon între traducerile care s-au făcut de-a lungul timpului în limba română, ea fiind inclusă în volumul Versuri de Paul Verlaine, apărut la editura Univers (colecția Poesis) în anul 1970.

luni, 25 mai 2026

Happy 85th anniversary, Bob Dylan!

Take care of your memories. 
Because you can't relive them...

Ai grijă de amintirile tale. 
Pentru că nu le mai poți retrăi...


Dylan nu este doar un mare poet, 
ci o mare personalitate.
Leonard Cohen
(foto: B.-L.S.)

Bob Dylan & Joan Baez 
 With God On Our Side 
(Live At Newport Folk Festival - 1963)


Bob Dylan and The Band
Forever Young


miercuri, 13 mai 2026

Jurnal de-a bușilea...

Aseară, în sfîrșit, am reușit să ajung la ultima pagină a volumului lui Gabi Stamate (CRUD, da, da, același din care am reprodus admirativ, în ultima vreme, chiar aici, o serie de fragmente însoțite, mai toate, de fotografii ale sale), care spre final m-a dezamăgit profund. Dacă nu cumva m-a desumflat aproape complet...

Fie din pricina abuzului de alcool ori din alte motive numai de el știute, Gabi a derapat grav. Regretînd din multe puncte de vedere (personale) epoca ceaușistă și slalomînd printre cuvinte bine meșteșugite, în încercarea de a recicla „meritele” incontestabile (în viziunea lui) a „tradiționalei” noastre „prietene” de la Răsărit (da, da, chiar aceea de unde ne venea cîndva lumina), cred că n-a făcut altceva decît să rateze finalul unui volum reușit în ansamblu (pe care, hélas!, n-a mai apucat să și-l vadă tipărit) și care ar fi trebuit subintitulat nu doar roman (așa cum apare pe prima copertă), ci chiar roman autobiografic, pentru că asta și este, în ciuda avertismentului de la început, cum că personajele și evenimentele ar fi fictive. Pentru că nimic nu este fictiv în această carte, iar asemănarea cu personajele vii sau moarte din ea, nu este nici ea deloc întîmplătoare.

Nu mică mi-a fost mirarea să constat și prezența unei referiri (aflate la pagina 479) vizavi de replica pe care i-am dat-o la un text pe care-l scrisese pe Facebook (la 12 iunie, 2018), în care, fără să-mi dea numele, mă numește cu un sarcasm nedisimulat, un alt om cumsecade (!). Dincolo de faptul că mă citează trunchiat, îmi atribuie și cuvinte pe care nu le-am folosit, dovedind că mi-a înțeles greșit (sau că n-a citit atent ce-am scris eu acolo ori, în mod deliberat, a denaturat înțelesul micului meu comentariu, ceea ce ar fi mult mai grav!) cuvintele, încercînd, într-un fel sau altul, să se victimizeze nejustificat.

Oare chiar să fi fost în pană de imaginație sau era vorba doar despre orgoliul rănit al unui ipochimen inteligent precum el, și care pe deasupra nu scria rău deloc, care să-l fi determinat să apeleze la astfel de „tehnici” scriitoricești?
Ce i-o fi trecut oare prin cap?
Numai Dumnezeu mai poate acum să știe...
Însă dac-ar fi citit cu mult mai multă atenție cuvintele mele, ar fi sesizat, fără nici cea mai mică urmă de îndoială, că nici pe departe n-am avut intenția să-l „beștelesc”…

Bref, voi reproduce cele două texte spre propria-mi aducere aminte. 
Mai întîi al meu:

Simona noastră sparge norii și de pe zgîrie norii din New York, unde un poster gigantic a fost pus, undeva, în zona Madison Square Garden (așezat acolo, nici mai mult, nici mai puțin, pe cheltuiala sponsorului ei oficial, celebra firmă NIKE). Asta în timp ce unii, pe la Romanela, scriu cam așa pe Facebook (citat): De acord, lovește bine. Ce-i al ei, e pus deoparte. Excelent. Are mușchi la picioare. Și mamă-mamă ce mușchi are! Dar nu înțeleg de ce un popor întreg ar trebui să se regăsească, gregar, în performanța sportivă a dumneaei. Țara nu a făcut nimic pentru ea și ea nu a făcut nimic pentru țară. Nici măcar liceul. Fata pasează în nume propriu. Okay, se mai cîntă un imn, acolo, se mai zărește un tricolor... Și ce folos? (încheiat citatul).


Și dacă tot veni vorba despre America, un yankeu, pe numele său JF Kennedy, cîndva, a spus cam așa, don Gabi (autorul rîndurilor de mai sus, un amic, băiat ok, în felul lui, de altfel, însă devenit un fel de Gică-contra, de-o vreme, sceptic de serviciu pe malul Dâmboviței, că E. Cioran, cu care i-ar plăcea lui să semene la gînduri, dar nu-i iese, era pe malul Senei), cu puțin timp înainte să fie asasinat, cu largul „sprijin” al țării al cărui președinte taman era: Nu te întreba ce face țara ta pentru tine, ci ce faci tu pentru țara ta. Punct. 
Mă întreb ce-o fi făcut Brazilia pentru Pelé? Cam ce-o fi făcut și Argentina pentru Maradonna. Adică, mai nimic. Că pentru Nadia Comăneci, cam știm ce a făcut Romanela... 
Dar ce-au făcut toți copiii ăștia pentru țările lor, muncind pe rupte, neavînd copilărie și negîndindu-se că, vreodată, va ajunge să vorbească planeta despre ei la superlativ, e un BINE foarte greu, dacă nu chiar imposibil de cuantificat. Pentru ei și, indirect, pentru țara lor. Nu mă întreba, don Gabi, în ce constă mai adînc acest BINE, că n-aș fi în stare, acum, să-ți răspund. Doar că, bieții de ei, fac BINE... De ce? Pentru că așa vor și pot mușchii lor...
Da', ia stai o clipită! Bunăoară, hai să presupunem că, de sîmbăta trecută, 100 de copii români necăjiți (așa cum a fost și Simona acum vreo 20 de ani, cînd s-a apucat de tenis), și-o vor alege drept model în viață pe ea și nu pe Gina Pistol sau Florin Salam, și nu vor mai arde gazul pe maidan sau holbîndu-se la emisiuni tv inepte, și vor lua o rachetă în mînă, și vor bate toată ziulica mingioaca pe un teren (chiar dacă își vor termina liceul după ce vor pune racheta în cui), e, cred io, un cîștig adevărat. Uriaș. Poate cel mai important. Care le va schimba, în BINE, viața. Ăsta, zic io că e marele lor cîștig și, indirect, al țării în care s-au născut...
Bref, ăsta e, don Gabi, cred io, un naiv incorigibil, FOLOSUL de care te întrebi dumneatale.
În rest, vreme trece, vreme vine...
p.s. Fiscul franțuz i-a luat Simonei vreo 900.000 de euroi din premiu sub formă de impozite. O să-i ia și Romanela ceva, acolo, de control. C-așa-i în tenis, ar fi zis maestrul nostru Toma Caragiu! Săraca de ea, îi „ajută”, după cum se poate vedea cu ochiul liber, și pe alții, nu numai pe ai ei. Dar o face cu un zîmbet bun, senin, angelic, pe buze și cu o lumină lipsită de orice umbră de răutate în priviri.
O fi bine ce face ea? 
Aferim!

Și iată strania replică din volum a regretatului meu amic:

Un alt om cumsecade, patriot de rit nou, mă beșteșește on-line. După ce înșiră exemple și citate haihui (și atenționează asupra efortului pe care îl presupune un record sportiv), mă acuză că sînt un naiv irecuperabil, un Gică Contra dîmbovițean – „ca Emil Cioran, cu care i-ar păcea lui să semene la gînduri, dar nu-i iese, trăia pe malul Senei” (sic!). Încheie lamentîndu-se că „fiscul franțuz i-a ciordit (sic!) Simonei vreo 900 000 de euroi din premiu sub formă de impozite”. Omul suferă. Dar cînd se referă la România, stupoare: pronunță «Romanela». Iar asta spune totul despre patriotismul lui.

Lumea în care trăim

(Sursa foto: RADOR) ICR dus în cîrcă de dna Încrosnatu  D eși mi-am propus să nu mai comentez în nici un fel ceea ce se întîmplă în această ...