Pe maestrul Segovia am început a-l asculta cu sistemă, cum se spune, adică apropriindu-mi-l, abia pe la sfîrșitul anilor ʼ70 ai secolului trecut, cînd am devenit, student fiind, cel mai vîrstnic discipol al profesorului C. Mitulescu, titular al clasei de chitară clasică a Școlii Populare de Arte din Ploiești, cum se numea instituția pe atunci... Profesorul Mitulescu avea un obicei, pe care nu știu cîți profesori de instrument din ziua de azi îl au și dacă-l mai au, îl mai și practică. Ne invita, pe noi, discipolii dumisale, în fiecare săptămînă, duminica după-amiază, la o ședință de audiții muzicale, care se desfășura după un anumit ritual, asupra căruia mă voi opri, in extenso, cu alt prilej... Bref, în sufrageria profesorului dintr-un apartament situat la etajul 10 al unui bloc ploieștean, ne așezam, fiecare pe unde apuca (pe fotolii, pe jos, pe canapele sau pe scaune improvizate) și ascultam – numai de pe viniluri și casete audio – tot felul de muzichii, care de care mai rafinate și în interpretări dintre cele mai valoroase. Genurile ascultate cu predilecție erau jazz-ul și muzica clasică, iar din aceasta din urmă, se acorda întîietate lucrărilor pentru chitară... După încheierea audiției, urma partea cea mai incitantă, discuțiile libere pe marginea celor ascultate, sub atenta supraveghere a profesorului, la o cafea garnisită cu alte licori binecuvîntate de zei pe pămînt (cei foarte tineri se rezumau doar la ambrozie și nectar, a se citi prăjiturele și citronade)... Cînd se iscau controverse sau neclarități vizavi de anumite pasaje tocmai ascultate, chestiuni legate de rezolvări tehnice și/sau interpretative, totul se încheia pe cale amiabilă cu reascultarea respectivelor fragmente, întru dumirire... De multe ori se citeau fragmente din biografiile unor mari interpreți sau compozitori sau se comentau concertele care tocmai se întîmplaseră la filarmonica ploieșteană... Pentru mine, unul, aceste întîlniri duminicale au fost de-a dreptul salutare întru cultivarea și polisarea gusturilor mele muzicale... Muzica maestrului Segovia, transcripțiile dumisale din Bach, Vivaldi sau Paganini, ca și din alți mari titani ai muzicii clasice dintotdeauna, dublate acestea, de excepționala sa sensibilitate muzicală și o tehnică interpretativă nepereche, a fost aceea care a conferit noi valențe chitarei, care pînă la el nu-și găsise încă locul între instrumentele solistice tradiționale ale muzicii clasice (fiind trimisă, de regulă, la colțul celor de divertisment, facile), transformînd-o, de fapt, dintr-un instrument obișnuit de acompaniament, într-unul solistic, demonstrînd, pe această cale, celor care contestau demersul său, că din cele șase corzi nu se nasc nici mai multe dar nici mai puține sunete decît din celelalte instrumente „consacrate”... Chitara a triumfat grație tenacității și travaliului abnorm (pentru mulți) ale acestui muzician spaniol de geniu...

Concert de la Alhambra

(documentar)