Remember

Richard Wright

(28 iulie 1943 – 15 septembrie 2008)

Wearing The Inside Out

Muzicoteca de dinamită

Sergiu Celibidache

(1912 - 1996)

„Să trăiești, înseamnă să trăiești evoluția sunetului, evoluția stărilor afective, nu să le înțelegi.”

„(...) mi-am dat seama ce însemna să treci peste sunet; aici, ceea ce rămîne greu de explicat, ce înseamnă să treci peste sunet? Cînd treci peste sunet, unde ajungi ? - întreabă mîrlanul. Ca și cum transcendența s-ar putea explica intelectual! Și există enorm de multă lume care încearcă asta și după noile experiențe asiatice, (să) vrea să capteze starea asta de spirit. Ca și cum transcendența ar <fi> ceva. Nevoia asta de a crea obiecte de gîndire, de a crea gîndire, este o nevoie a gîndirii. De altfel, cînd se spune în contemplație sau în meditație: să nu gîndești...; a nu gîndi, pusă așa, este o altă gîndire. Eu nu gîndesc, este o gîndire. Or, procesul de a nu gîndi există! Acest vid nedefinibil, în nici într-un fel materializabil pentru conștiința omenească... Or, asta este o realitate! Or, muzica nu se poate explica, muzica se poate trăi!”**

** Fragment dintr-un interviu luat lui Sergiu Celibidache de V. Eskenasy, în 9 martie 1995

În urmă cu 108 ani se năștea celebrul dirijor român, cu origini grecești (Celibidaki, după tată), personalitate complexă a artei muzicale și dirijorale românești (și universale), unanim recunoscut drept unul dintre iluștrii șefi de orchestră ai secolului trecut.

„Sergiu Celibidache a fost un mare interpret al muzicii post-romantice, fiind recunoscut ca dirijor neîntrecut al simfoniilor lui Anton Bruckner, precum și al impresioniștilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel. Stilul său dirijoral era foarte original, fiind cunoscut în special pentru varietatea tempo-urilor: astfel, cu cît pasajul muzical era mai bogat și mai complex, cu atît tempo-ul devenea mai lent. Din acest motiv, Celibidache a refuzat înregistrările pe discuri. Numai după moartea sa și cu acordul familiei, EMI Classics și Deutsche Grammophon, au putut face disponibile publicului o parte dintre cele mai faimoase înregistrari live.” (sursa: http://www.fundatia-celibidache.com/)

Printre numeroasele și importantele distincții obținute de-a lungul întinsei sale cariere muzicale, care vin să consfințească excepționalele dumisale calități și prestații artistice, se pot aminti, printre altele, titlul de Membru de Onoare al Academiei Române, Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași, Marele Ordin German de Artă „Maximilian”, precum și pe cel de Comandor al Artelor și Literelor, conferit de către Guvernul Francez.

Anton Brukner

Simfonia nr. 8 în do minor

Dirijor: Sergiu Celibidache

Filarmonica din München

Raftul revistelor

LUCEAFĂRUL

La 1 iulie 1902 apare la Budapesta primul număr al revistei „Luceafărul” („Luceafĕrul”, cu ĕ scurt, ă din e) cu subtitlul „Revistă literară”, editat de către studenții români aflați la studii acolo, membri ai unei organizații pe care ei și-o numiseră „Societatea academică «Petru Maior»”. Comitetul de redacție era format din Al. Ciura (studentul la teologie și publicist), redactor-șef, Aurel P. Bănuț, editor și redactor responsabil iar ca membri, Octavian Goga, Ion Lupaș, Ion Montani, Dionisie Stoica, Ion Lapedatu, Vasile E. Moldovan, Sebastian Stanca și George Zaria. Apărea în zilele de 1 și 15 ale lunii. Din 1904, proprietarul și editorul publicației devine scriitorul și omul politic Octavian C. Tăslăuanu și, începînd cu anul 1906, avea să fie tipărită și editată la Sibiu, cu subtitlul „Revistă ilustrată pentru literatură și artă” pînă pe16 iunie 1914, cînd a apărut ultimul număr în această formulă. Publicația își reia aparițiile lunar, între 1 ianuarie 1919 și august-septembrie 1920, la București și apoi din nou la Sibiu (ianuarie-februarie-martie 1934 – septembrie 1939).

În 1945, Mircea Eliade și Virgil Ierunca au editat revista „Luceafărul” la Paris (fiind prima publicație strict literară a exilului românesc), apărînd doar două numere (în mai 1948 și în noiembrie 1949).

În 15 iulie 1958, la București, revista apare ca bilunar al Uniunii Scriitorilor din România, drept o continuatoare a publicației „Tânărul scriitor” cu scopul declarat de formare instituționalizată și de promovare a unei generații de tineri scriitori, necontaminați de „ideologia burgheză”. Din 1965 apare săptămînal. A fost condusă de o serie de scriitori precum Mihai Beniuc, Dan Deșliu, Eugen Barbu, Virgil Teodorescu, Ștefan Bănulescu, Nicolae Dragoș, Nicolae Dan Fruntelată, Laurențiu Ulici (din 1990), Marius Tupan și Dan Cristea.

„Aici îşi vor publica marile lor poeme Ion Gheorghe, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, precum şi o serie de tineri poeţi şi prozatori, de la Dumitru M. Ion la Horia Pătraşcu. Povestiri apte pentru controverse vor fi «În treacăt» de Nicolae Velea, «Leul Albastru» (1965) de D. R. Popescu. Îşi vor face şcoala reportajului sau şi-o vor perfecţiona, printre alţii: Romulus Zaharia, Sânziana Pop, Gica Iuteş, Mihai Stoian etc. Cronica literară este susţinută de-a lungul timpului de I. D. Bălan, Al. Oprea, Dan Hăulică, Eugen Barbu, Aurel Martin, Gheorghe Achiţei, Dragoş Vrânceanu, M. N. Rusu. Cronica plastică impune pe Mihai Negulescu, după ce o vreme M. R. Paraschivescu semnase rubrica «Civilizaţia ochiului». În cadrul aceleiaşi rubrici s-au purtat polemici, dintre care cea mai notorie este aceea în jurul monumentului lui Eminescu ratat de C. Baraschi. Cronica teatrală este ţinută cu regularitate, energie şi talent de Dinu Săraru. Inedit în contextul presei româneşti a fost „Dicţionar de literatură română contemporană» şi «Addenda la Dicţionar», pregătite de iniţiative anterioare de prezentare prin «Fişe» (1959), «Profiluri literare» (1961), «Scriitori pentru copii» şi «Medalioane» dedicate unor autori contemporani. Prin Eugen Barbu «Luceafărul» devine mai puţin o revistă de informare şi îndrumare a tinerilor, cât un periodic de atitudine şi polemică. «Atitudini», «Accente», «Vitraliu» îşi îndreaptă atenţia către aspectele precare ale vieţii literare, uneori atacurile fiind nedrepte şi fără semnătură.”*

În momentul de față, revista apare lunar și poartă titulatura „Luceafărul de dimineață”, sub egida Uniunii Scriitorilor din România și este concepută de o valoroasă echipă redacțională coordonată de criticii literari Dan Cristea (director) și Alex. Ștefănescu (redactor-șef), secondați de scriitorul Aurel Maria Baros (secretar general de redacție).

* Marian Popa, „Dicţionar de literatură română contemporană”, ed. a II-a, editura Albatros, București, 1977

CONTEMPORANUL

La 1 iulie 1881 lua ființă, la Iași, revista Contemporanul.

În paginile publicației, înființate la inițiativa cercurilor socialiste de la Iași, erau abordate teme circumscrise culturii, științei și politicii.

Încă de la început, „Contemporanul” a continuat linia trasată de generaţia paşoptistă, militând pentru ideea de reformă, susţinând emanciparea femeii, încercând să ia iniţiative în direcţia modernizării învăţământului românesc sau popularizând operele valoroase din literatura universală. Până la încetarea apariției sale în anul 1891, în paginile revistei vor semna Constantin Dobrogeanu-Gherea, frații Nădejde, Sofia Nădejde, Constantin Mille, N. Beldiceanu, I. Păun-Pincio, T.D. Speranția, O. Carp, A. Stavri, D. A. Teodoru, St. Basarabeanu, Ion Creangă, Dimitrie Anghel. De la apariția primului număr la 1 iulie 1881, la Iași, sub egida Cercului socialist din localitate, „Contemporanul” își fixa scopul „de a face cunoscut publicului român cum privește știința contemporană lumea”. (Corneliu Şenchea)

Sufletul revistei era Constantin Dobrogeanu-Gherea, care promova ideea că dezvoltarea criticii trebuie să urmeze dezvoltării societăţii, literaturii şi a artistului.

„Contemporanul” şi-a încetat apariţia în anul 1891, dar linia sa ideologică a fost continuată de alte publicaţii ca „Evenimentul literar”, „Viaţa Românească” sau „Literatură şi ştiinţă”, ultima condusă tot de Gherea, dar cu o viaţă mai scurtă decât a surorii sale ieşene: 1893-1894.

Din 1990 și până în prezent, revista continuă să apară, în forma nouă, sub numele „Contemporanul. Ideea Europeană”, revistă europeană de cultură. Funcţia de redactor şef o deţin prozatorul Florin Sicoie (1990-1998), prozatorul Cătălin Ţârlea (1998-2001), iar din decembrie 2001, Aura Christi, poet, romancier, eseist. În paginile publicaţiei semnează curent, unii dintre ei având rubrici permanente, Nicolae Breban, Aura Christi, Nicolae Balotă, Ştefan Borbely, Irina Petraş, Răzvan Voncu, Călin Căliman, Dana Duma, Maria-Ana Tupan, Doina Ruşti, Bogdan Mihai Dascălu, Iosif Sava, Solomon Marcus, Henri Zalis, Gheorghe Schwartz, Geo Vasile, Ion Ianoşi, Janina Ianoşi, Doina Dascălu, Crişu Dascălu.

Poemoteca

Letiția Ilea

adolescența mea

o cosmetică a cuvintelor mari adevăr singurătate

Janis Joplin și romane sud-americane

Nietzsche și Kirkegaard înlocuind prietenii neînțeleși

foarte greu când rămâneai tu și cu tine

trebuia să lepezi atunci frazele rumegate îndelung

cu gust de chewing-gum pentru care se spunea că ești inteligent

se năruia totul tu voiai să înțelegi

o arhitectură de „de ce”-uri

moartea era mai aproape decât dragostea

până într-o zi te-ai acomodat cu realitatea

ți-au spus că ai devenit „om mare”

și adolescența ta cu miros de plante otrăvitoare și vipere

ca o iubită părăsită fără pricină*

ce metaforă

să găsesc pentru lacrimile mele de copil

pentru lacrimile de la moartea tatălui meu

pentru lacrimile mele de acum

care pot fi zărite

doar după un lung antrenament

ar trebui poate să vorbesc

despre râuri, fluvii, mări, șampanie

dar atunci copilul

ar râde oare

tata ar trăi

poemul meu ar fi adevărat

ca durerea ce mă sfâșie

în fiecare clipă?**

Schiță de portret

S-a născut la Cluj unde a și absolvit Facultatea de Filologie a Universității Babeș-Bolyai, secţia franceză-română. A debutat cu poeme în revista Steaua, în 1984 și apoi, în volum, în 1997 (Eufemisme, ed. Idea). A continuat să publice, în special versuri dar și cronici literare, interviuri sau traduceri (din și în limba franceză), în cele mai importante reviste literare și culturale ale țării.

Pînă astăzi i-au apărut nouă volume de versuri la edituri din România și Franța, fiind prezentă cu versuri în antologii din cele două țări. Cel mai recent volum al său este Blues pentru caii verzi („Cartea Românească”, 2010), tradus și în limba franceză, în anul 2012 (Blues pour chevaux verts).

Din anul 2002 este membră a Uniunii Scriitorilor din România (filiala Cluj). A fost invitată la festivaluri de poezie și colocvii ale traducătorilor francofoni.

A primit opt premii literare în România și unul în Franța (pentru poezie și traduceri).

Despre poezia Letiției Ilea au scris nume importante ale criticii literare românești (Marian Papahagi, Al. Cistelecan, Ion Pop) dar și poeți extrem de valoroși precum Constanța Buzea, Octavian Soviany sau Ion Mureșan.

În prezent, predă limba franceză, în calitate de conferențiar universitar, la Centrul „Lingua” al Facultății de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj.

Cum zilele acestea, poeta a mai adaugat un an vîrstei deplinei sale maturități, nu-mi rămîne altceva de făcut, decît, ca alături de cele mai bune gînduri, să-îi urez, din inimă, la mulți ani!

*

„… printre pereţii discursului, chiar bine conturaţi în limpezime, bântuie tristeţea şi amărăciunea unui veşnic inadaptat. Poemele îţi lasă sentimentul de strigăt mut, poezia părând a fi o nobilă terapeutică a dezamăgitului.”

(Ion Mureşan, în „Tribuna”, nr. 38, 1991, p.6)

*

„Dacă sunt, azi, poeți bacovieni, Letiția Ilea e primul dintre ei. Și primul pentru că ajunge la neantul bacovian existențial, fără recurs la intertextualisme.”

(Al. Cistelecan, în prezentarea volumului „Blues pentru caii verzi”)

* din volumul „Eufemisme”

** din volumul „Blues pentru caii verzi”

MEMENTO

Gustav Mahler

(7 iulie 1860 – 18 mai 1911)

„Dacă un compozitor ar putea spune prin cuvinte ce are de spus, nu s-ar mai deranja încercând să o spună prin muzică.”

„Trebuie să ai partitura în cap, nu capul tău în partitură.”

„Nu mă las dus de valul propriilor mele idei. Abandonez 19 din 20 dintre ele în fiecare zi.”

„Chiar dacă lumea mă cenzurează, ar trebui să o facă cu pălăria în mână (în semn de respect).”

Pe 7 iulie s-au împlinit 160 de ani de la nașterea unuia dintre cei mai importanți muzicieni ai sfîrșitului de secol XIX, unanim recunoscut drept un genial compozitor și desăvîrșit șef de orchestră, creator de simfonii în tradiție bethoveniană, a cărui creație a făcut în cel mai fericit chip cu putință trecerea de la romantismul tîrziu la modernismul secolului al XX-lea. Așadar, un ultim mare romantic și, deopotrivă, un avangardist avant la lettre, un om al paradoxurilor și al extremelor, care în întreaga sa creație și-a manifestat cu o intuiție cvasi-psihanalitică și o trăire profundă și intensă, experiențele de viață, nevrozele, anxietățile și obsesiile sale vizavi de viață și de moarte, toate acestea și multe altele găsindu-și loc cu asupra de măsură în arta sa sonoră, îndeosebi în simfoniile sale, despre care el spunea deseori că sînt „cât o întreagă lume”. Iată doar cîteva motive pentru care muzica sa a fost, pe de o parte, adulată cu frenezie și, deopotrivă, a provocat repulsie, ba chiar atrăgîndu-i critici severe, atît din partea specialiștilor dar și a marelui public. Lucru care l-a determinat să afirme, nu o sigură dată, cu amărăciune: „Vremea mea încă nu a venit!”.

Tip incomod și inadaptat („Sunt condamnat să fiu de trei ori fără casă: ca unul din Boemia printre austrieci, ca austriac printre germani, și ca evreu în toată lumea”), cu o viață mai degrabă retrasă, ascetică de multe ori (așa cum reiese din memoriile soției sale), cu un temperament autoritar și impulsiv, după absolvirea Conservatorului din Viena s-a dedicat aproape în totalitate artei dirijorale, devenind rapid – în ciuda faptului că era considerat un fanatic al perfecțiunii – unul dintre cei mai apreciați șefi de orchestră ai vremii sale, compoziției dedicîndu-i doar vacanțele de vară, pe care, invariabil, și le petrecea într-o căbănuță de lemn pe malul lacului Wörthersee din Alpii austrieci, într-un decor montan pictural, despre care spunea că este transpus în întregime în muzica sa. Acest evreu care credea în Hristos era îndrăgostit de natura alpină, plăcîndu-i să cutreiere munții dar să și înoate ore-n șir, mărturisind că apa îl inspiră în clipele în care compune.

La doar 27 de ani devenea director al Operei din Viena – după o perioadă de doi ani în care a condus Opera din Budapesta – unde, în ciuda tuturor controverselor și conflictelor avute, datorate în mare parte temperamentului său vulcanic și stilului tiranic de lucru cu orchestra, a rămas un deceniu, timp în care s-a ocupat de 52 de producții din repertoriul existent și de nu mai puțin de alte 32 de noi spectacole. Celor care se plîngeau de modul său autocratic de lucru, le răspundea fără echivoc: „Când standardele unei mari opere au decăzut la un nivel atât de rușinos precum aici, tirania este singurul remediu. Vă rog nu puneți vreo bază pe aceste plîngeri meschine, decît dacă provoc cel puțin două scandaluri pe săptămână.” Nu întîmplător perioada directoratului său aici a fost supranumită „Epoca de Aur” a operei vieneze...

L-a avut prieten și sfătuitor pe marele compozitor Johannes Brahms (după ce acesta-l ascultase dirijînd opera „Don Giovanni” de Mozart și care l-a făcut să exclame: „A fost cel mai bun Don Giovanni pe care l-am auzit vreodată! ”) dar și pe celebrul compozitor și dirijor Richard Strauss, despre care a spus: „Strauss și cu mine creăm tunele din părți opuse ale muntelui. Într-o zi ne vom întâlni.”

Ultimii săi trei ani de viață aveau să se petreacă la New York, unde va dirija „Tristan și Isolda” a lui Richard Wagner și „Don Giovanni” de Mozart (la Metropolitan Opera), apoi a devenit director muzical la „New York Philarmonic”, presigioasa instituție care și astăzi este, în bună măsură, rod al manageriatului artistic al lui Mahler, care a reorganizat-o, a angajat noi și valoroși muzicieni, pe care i-a obișnuit cu un program intensiv de repetiții și a mărit numărul concertelor susținute în fiecare stagiune.

Opera sa, redusă ca dimensiuni, cuprinde 18 opusuri, dintre care zece simfonii, ultima neterminată. Celelalte sînt lucrări vocale (lieduri), dintre care cele mai interpretate sînt „Kindertotenlieder” („Cîntecele copiilor morți”) și „Das Lied von der Erde” („Liedul despre pământ”)

A fost căsătorit cu Alma Schindler, cu care a avut două fiice.

Despre viața compozitorului s-au făcut două filme artistice de lung metraj („Mahler”, 1974, în regia Ken Russel, biografic, SUA) și „Mahler on the Couch / Mahler auf der Couch” („Maler pe canapea”, 2010, regia Percy & Felix Adlon, Germania) precum și un film documentar despre Simfonia a III-a, „What The Universe Tells Me / Ce-mi spune Universul” (regia: Jason Starr https://www.youtube.com/watch?v=bArhdP88dGE)

Remember

Păstorel Teodoreanu

(30 iulie 1894 – 17 martie 1964)

Pe numele său de botez, Alexandru Oswald Teodoreanu.

A fost fratele mai mare al prozatorului de mare succes, 

Ionel Teodoreanu.

Avocat, oenolog, gastronom, publicist, scriitor.

A devenit celebru cu volumul de epigrame Strofe cu pelin de mai pentru Iorga Nicolai (1931). Romanul său cel mai cunoscut este „Hronicul măscăriciului Vălătuc”, asemuit de criticul și istoricul literar George Călinescu cu A scris și un Tratat despre vinuri, coniacuri și tehnica degustării acestora. Volumul a rămas în manuscris, astăzi fiind considerat pierdut. În colaborare cu Jean Grosu, a făcut una dintre cele mai bune traduceri în limba română a capodoperei lui Jaroslav Hašek, romanul

Fire boemă și un remarcabil causeur, a fost un epigramist redutabil, chiar de temut pentru mulți. Și, deopotrivă, un excelent autor de calambururi și de aforisme.

A murit de cancer pulmonar la 70 de ani, fiind înmormîntat în cavoul familiei Delavrancea (cu care se înrudea) de la cimitirul Bellu din București, nu înainte de a-și concepe epitaful: 

Oratorul. Frazele domnului Nicolae Iorga sunt lungi

Fraza asta nefirească

Pentru public e un bine,

Findcă, până s-o termine,

Poate sala s-o golească.

***

La venirea ruşilor, în 1945

Pe drumeagul din cătun

Venea ieri un rus şi-un tun;

Tunul rus

Şi rusul tun!

*

Armistiţiul ne-a impus

Să dăm boii pentru rus!

Ca să completam noi doza,

L-am trimis pe Petru Groza!

***

Despre demnitarii Republicii Populare Române

Cine-i mare, dă din mână şi-are 4 la română?

Cine-i la academie şi-are 4 la chimie?

Cine-n ţară este tare şi-are 4 la purtare?

Toate trei de le ghiceşti, 20 de ani primeşti.

***

„O rețetă de mâncare e ca și o partitură: trebuie interpretată. Menuetul lui Beethoven e același pentru toate privirile. Dar una e pe vioara maestrului George Enescu și alta pe dibla lăutarului de la Moara Văduvă.”

„Unii oameni își închipuie că pentru a mânca bine e suficient să ai stomac și bani. Se înșală, trebuie să ai și cap.”

„Gastronomia nu e lăcomie și animalitate, ci numai un prilej de punere în valoare a spiritualității. Dacă nu e asta, nu mai e nimic.”

„Este o datorie elementară să plăteşti ce ai băut. Dar nu eşti obligat să bei tot ce ai plătit.”

Muzicoteca de dinamită

Cat Stevens

(aka Yusuf)

Another Brick In A Covid World

Waters. Roger. 

(Floyd. Pink.)

Altițe & bibiluri

„Pîrleaz” - grafică de Daniel Răduță

„Dumnezeu nu este sus, ci înlăuntrul nostru. Puterea lui este cea a faptelor şi gîndurilor noastre şi nu are margini. Atîta vreme cît Îl vom căuta în alte părţi, învăţătura Lui ne va fi departe, iar teama şi răul vor sălăşui în noi. Să-L căutăm pe Dumnezeu în noi şi, învăţînd să iubim, vom deveni mai deştepţi, mai buni.”

(din apoftegmele Sfinţilor Părinţi ai Pustiei)

Poemoteca

Pictură de Florin Șuțu

Trezvie

Cum n-am trăit,

Cum nu pot spune,

Numai smerita cugetare

și darul lacrimii

mângâietor cum doar blândeții se împarte,

se poate face punte peste moarte,

peste lume,

mutând în mare întunecatul munte.

Daniel Turcea

(22.VII.1945-28.03.1979)

Remember

Sorin Stoica

(27 iulie 1978 - 6 ianuarie 2006)

Autportret

„Despre mine ar trebui să ştiţi aşa. M-am născut pe 27 iulie 1978 la ora 7.20 seara. Pentru că aveam o voce foarte groasă, toată lumea îmi spunea Armstrong. Toată lumea bună, evident. Mai târziu am avut şi alte porecle pe care nu vi le mai spun pentru a nu vă da idei.

Am fost un copil încă de foarte mic. Mi-am spart capul, am jucat fotbal până la epuizare şi m-am plimbat cu o bicicletă căreia îi cădea mereu lanţul. M-am dat. Aşa se zicea. Am copilărit în Băneşti, un sat din Prahova care nu e neapărat frumos, dar care e al meu. Deşi eu nu prea mai sunt al lui.

Am făcut liceul la Câmpina şi nu m-am remarcat acolo prin nimic deosebit. Când nimeni nu se mai aştepta, după o criză de seriozitate, am intrat la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Acum când scriu, criza de seriozitate continuă, pentru că sunt încă masterand în antropologie.

Am scris nenumărate compuneri şcolare de care s-au bucurat colegii mei. Am publicat şi în

Acum predau la facultatea pe care am absolvit-o, scriu şi în general mă simt destul de bine, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.

În 2000 am publicat la Paralela 45 un volum de proză scurtă intitulat oarecum stupid

Peste doi ani am cerşit iar bani, de data asta pentru un roman,

În 2003, în plină criză de seriozitate, am coordonat împreună cu Zoltán Rostás un volum de istorie orală care se numea

După toate astea, au scris despre mine destul de frumos următorii:

Paul Cernat, Nicoleta Cliveţ, Radu Cosaşu, Daniel Cristea Enache, Marius Chivu, Tudor Octavian, Dan C. Mihăilescu, Luminiţa Marcu, Iulia Popovici, Sorin Preda, Costi Rogozanu, Simona Sora şi alţii.

În rest ar mai trebui să ştiţi că am 1,79 înălţime, am în cap încă vreo 3-4 cărţi şi trebuie să slăbesc vreo 10 kilograme.”

Textul integral și alte amănunte la adresa:

https://biblioteca-judeteana-nicolae-iorga-ph.webnode.ro/sorin-stoica-celule-nediferentiate/?fbclid=IwAR3XsWXfI-RFvN81Ve24P4qK8aAb8_7HwInJVnt39W1ppGkuz7VR_fcW6J0