Poemoteca

Toamna

Cad frunzele, cad de departe, parcă

s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate;

cu gesturi de negare cad mereu.

Şi cade-n nopţi adînci pămîntul greu

de lîngă stele în singurătate.

Noi toţi cădem. Mîna de colo cade.

Şi altele, şi toate, rînd pe rînd.

Dar este Unul care ţine-n mînă

căderea asta, nesfîrşit de blînd.

Zi de toamnă...

E vremea, Doamne! Vara a fost lungă.

Aruncă-ţi umbra peste cadranele solare

şi vînturile pe cîmpii le-alungă.

Dă fructelor din urmă porunci să fie pline;

mai dă-le două zile de la sud,

îndeamnă-le s-ajungă coapte bine,

şi toarnă dulce suc în vinul crud.

De-acum cel fără casă mereu pribeag va fi.

Cel singur va fi singur vreme lungă,

va sta de veghe, lungi scrisori va scri

şi prin alei mereu va rătăci, neliniştit,

cînd frunzele s-alungă.

Rainer Maria Rilke

(Traducere din limba germană de Alexandru Philippide; fotografii de  © B.-L.S.)

Memento

Zoe Dumitrescu-Bușulenga

(20 august 1920, București – 5 mai 2006, Mănăstirea Văratec, Neamț)

„O lume fără rădăcini este o lume fără morală.”*

„Per total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoană atât de importantă încât să mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am văzut pe bucăţi. Iar opiniile pe bucăţi erau foarte diverse, raportat la funcţia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine. Când eram copil, eram foarte timidă. După părerea mea eram şi foarte cuminte. Mă socoteam puţin nedreptăţită. În jurul meu erau copii foarte frumoşi (verişoarele mele) care-mi dădeau complexe încă de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scăpat însă nici până azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public, nu m-am vindecat. În întreaga mea carieră universitară făceam puls peste 90 la fiecare curs şi la fiecare seminar, ori de câte ori le vorbeam studenţilor. Şi aveam până la şase ore pe zi. Eram încleştată, crispată, de fiecare dată. Pe măsură ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, această stare se risipea. Tot din pricina concepţiilor mele despre ce ar trebui să fie nobleţea unui fizic nu m-am dus la mare decât după 50 de ani, când am zis că nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci mă pot expune. Am avut însâ şansa (consolarea mai degrabă) că studenţii mei se ataşau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele.
Înaintea sfârşitului trebuie să recitesc marile cărţi ale literaturii universale.
Reuşesc să stabilesc foarte uşor punţi de comunicare cu oamenii. Vin încă la mine oameni foarte tineri. Unii au legătură cu filologia, cei mai mulţi nu. Am legături foarte strânse cu Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi. În ultimii 4-5 ani, aproape că m-am stabilit la Mănăstirea Văratec. Stau acolo cel puţin opt luni pe an. Respir în acel loc sacralitate. Vin tineri, şi de la Teologie, şi călugări, şi mă vizitează. Preocupările mele au încetat să mai fie exclusiv literare, au devenit şi legături spirituale. Îl caut pe Dumnezeu.
Cei care mă vizitează acum îl caută şi ei. Unii dintre călugării mai vârstnici, dintre preoţi, L-au şi găsit. Sunt pe calea unei nădejdi. Aşa şi reuşesc să ies din contingent. Altfel n-aş putea să trăiesc cu uşurinţă în atmosfera actuală. Pentru că formaţia mea este de umanist, de carte, de cultură, aşa cum o înţelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam nişte modele, pe care am încercat să le urmăm, scara de valori era cumva fixată. Trăiam într-o lume sigură, în măsura în care cultul valorilor stabile îţi poate da ţie sensul unei stabilităţi.
Azi, pentru mine personal, pentru cei puţini rămaşi din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aş vrea să spun că s-a şi prăbuşit. Suntem însă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei liniştiri iminente. Ce se întâmplă acum seamană cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antihristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc ca omenirea să-şi revină din această clipă de orbire, care cam durează. Opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă...
Există şi o criză a culturii. Mă uit la programele Universităţilor. Nu mai găsesc nici urmă de greacă, de latină. Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală. Se vorbeşte puţin şi despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunţă, opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cantă. Există un fel de indiferenţă faţă de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citeşte.
Din fericire, mai sunt câţiva scriitori din cei vechi. Nu ştiu în ce masură mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe cărţi, mai cu seamă poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Mă întreb însă de ce nu mai scriu cei vechi - D. R. Popescu, Breban, Balaiţă. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudăţenii în numele postmodernismului. Am încercat să aflu ce este postmodernismul. I-am întrebat pe ei. N-au fost în stare să-mi răspundă. E o artă din cioburi - totul este fărâmiţat - mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au făcut clasicii. Azi am senzaţia că trăim procesul invers - ne diseminăm, ne risipim.
Eu nu inţeleg un lucru: când e atâta frumuseţe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseţii? Şi, dacă fărâmiţăm frumuseţea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeţi că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?
De la Freud încoace s-a produs o mutaţie: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristeţea cea mai mare. Vedeţi, la noi, la români, există o cuviinţă. Anumite cuvinte nu se pronunţau - nu erau nişte tabu-uri, dar există o pudoare. Acum cuviinţa, cuvântul acesta, a dispărut din dicţionar.
Nu am prejudecaţi de nici un soi, dar felul în care ne putem ucide frumuseţea. „Trupul este cortul lui Dumnezeu”, a spus Pavel. Ce facem noi cu el? Îl expunem, ca pe o bucată oarecare de carne. E cumplit.Cumplit e şi ceea ce s-a întâmplat cu relaţiile dintre femei şi bărbaţi. După părerea mea, aici s-a savârşit o crimă. Fiorul primei întâlniri, dragostea, aşteptarea căsătoriei, toate astea au dispărut. Ce se întâmplă cu noi? Eram un popor de ţărani cu frica lui Dumnezeu. La sat încă s-au mai păstrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bântuiţi de patima cărnii care se expune. Nu se vorbeşte urât, şi asta e bine. Mântuitorul este în noi, e lumina necreată, şi noi îl pironim cu fiecare cuvânt al nostru, rău sau murdar.
Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumuseţe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ţine, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a fiinţei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumuseţe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.
Pentru că intrăm in zona computerului, am pierdut plăcerea de a citi. Eu sunt un cetăţean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu pe imagini fugitive. Lectura îţi lasă popasurile necesare pentru reflecţie, pentru meditaţie. Pierderea obişnuinţei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninţă planeta, pentru că slăbeşte intelectul, puterea de gândire, şi te face sa uiţi limba. Chiar şi eu, după ce am stat cinci ani in Italia, la întoarcere a trebuit să pun mâna pe Eminescu şi pe Sadoveanu, ca să-mi refac limba.
...Moartea pentru mine înseamnă eliberarea de acest trup. Trecerea în lumea celor vii. Lepădarea acestui trup vremelnic şi trecerea în lumea celor vii. Nădăjduiesc. Dacă merit. Asta numai Mântuitorul ştie.” 

Zoe Dumitrescu-Buşulenga 

(Maica Benedicta)

* Fragmente dintr-un interviu cu Mihaela Onofrei

MEMENTO

George Enescu

(19 august 1881, Liveni-Vârnav, Botoșani, România – 4 mai 1955, Paris, Franța)

Enescu la vârsta de 67 de ani, într-o fotografie realizată de Irving Penn pentru revista „Vogue”, în anul 1948

„Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii ridează pielea, dar renunţarea la ideal ridează sufletul.” George Enescu

George Enescu și Dinu Lipatti

„Ne-am căptușit cu modele false, modelul omului care reușește ușor, care se descurcă, care știe să facă bani. Ne-am pierdut moralitatea, manierele și educația. Am uitat să ne mai îmbrăcăm frumos, să ne mai purtăm elegant. Am pierdut – nu burghezia materială, ci burghezia spiritului, noblețea spirituală. Trăim azi într-un mediu semicultural și parvenit, impulsiv și brutal. Sîntem foarte departe de ce am fost cîndva...” George Enescu

George Enescu și Yehudi Menuhin. Magistru și discipolul...

„Fii dumneata însuți. Nu trăi cu teama că vecinul îți este sau nu superior. Dacă ai ceva de spus, spune așa cum poți – și va fi bine! Dacă n-ai nimic de spus, atunci taci – nici asta nu va fi rău. Nu căuta un limbaj nou, ci întrebuințează-l pe al dumitale, adică acela care-ți dă posibilitatea de a exprima exact ce ai de spus. Originalitatea se obține numai atunci cînd nu o cauți.
Perfecțiunea, ce pasionează pe atîția oameni, pe mine nu mă interesează. Ceea ce importă este să vibrezi tu însuți și să faci și pe alții să vibreze.
După o îndelungată carieră, găsesc în flacăra entuziasmului meu cea mai sigură confirmare și cea mai bună răsplată. ” George Enescu

La serata muzicală organizată la Castelul Peleș, alături de Regina Elisabeta (în fotografie, la pian) erau prezenți tânărul George Enescu - compozitor, violonist, pianist, dirijor, pedagog, pe scurt, cel mai important muzician român al tuturor timpurilor -, solistul concertului (atunci în vîrstă de doar 14 ani) și Grigoraș Dinicu, celebru violonist și compozitor, unul dintre colaboratorii constanți ai suveranei. Imaginea a fost surprinsă de Franz Mandy, fotograful Casei Regale a României, în luna august a anului 1895.

Breviar enescian*
„Enescu a scris nu puţin, cum îi plăcea să afirme, ci mult, chiar foarte mult, dacă luăm în considerare şi numărul proiectelor ne-duse la capăt. Tipologia sa artistică nu e foarte diferită de cea a lui Mihai Eminescu, de la care de asemenea ne-au rămas sumedenie de lucrări neterminate. Acestor imenşi artişti fantezia lor debordantă le-a oferit mai mult decât puteau desăvârşi.” Pascal Bentoiu

*din Cuvânt introductiv, extras din volumul omonim, o ediţie bilingvă (română-engleză, carte + 4 CD-uri/audiobook), cu o prezentare de Ioana BENTOIU, versiunea engleză de Alistair Ian BLYTH, editura „Casa Radio”, București, 2017

Rapsodia Română nr. 1 în la majorOrchestra Filrmonicii „George Enescu” din București

Dirijor: Sergiu Celibidiache

(înregistrare din anul 1978)

Dan Andrei Aldea și grupul „Sfinx” interpretează o prelucrare după „Languir me fais”, din opusul 15, „Șapte cîntece pe versuri de Clément Marot” de George Enescu

Constantin Stroescu (tenor) și George Enescu (pian)

„Languir me fais” (op. 15, „Șapte cîntece pe versuri de Clément Marot” de George Enescu)

(Înregistrare din anul 1943)

Poemoteca

Mihail Codreanu

(1876–1957; poet, dramaturg, traducător, avocat; este considerat părintele sonetului românesc; 

Cavaler al Academiei Franceze, decorat cu Legiunea de onoare a Franței, pentru traducerea piesei de teatru Cyrano de Bergerac de Edmond de Rostand)

Ura se preface rareori în iubire, dar iubirea se preface deseori în ură. (M. C.)

De profundis

Mi-e lira-n părăsire azvârlită

De când spre tine sufletu-mi s-abate,

Că n-am putut pe coarde numărate

Să cânt iubirea mea nemărginită.

Dar fruntea-mi, de privirea ta robită,

Sub jugu-i se revoltă și se zbate:

Ce vultur cu aripile tăiate

Nu-și geme soarta lui înlănțuită?

În ochii tăi mi-am îngropat avântul, -

Deși, ca-n ei să nu-mi găsesc mormântul,

Mă lupt cu mine și cu voia sorții!...

…Și te iubesc cu-nfiorarea vagă

Pe care-o dă presentimentul morții…

Și te urăsc că-mi ești atât de dragă !...

Remember

Teodor Mazilu

(11.08.1930, București – 18.10.1980, București; dramaturg, prozator, poet)

„Am mai cunoscut oameni care credeau că succesul le dă în primul rând dreptul de a fi bădărani, bădărănia devenea primul privilegiu al notorietății. Ce ușor se schimbă oamenii... În timpul anonimatului par firavi, taciturni, delicați, interiorizați, manierați și, de îndată ce se mijește în depărtare puțină notorietate și o brumă de apreciere unanimă, se îngrașă, se grosolănesc, sînt fericiți că și-au cîștigat prin muncă dreptul de a dormi cu capul pe masă. Și-au pierdut cei mai frumoși ani ai vieții în biblioteci și laboratoare, că să capete în sfârșit dreptul de a fi mitocani în toate împrejurările.”*

* din Bădăranii de valoare sau cizme pline de naturalețe în volumul Elegie la pomana porcului, ed. „Albatros”, București, 1976

Panait Istrati

(pseudonimul lui Gherasim Istrate, 10.08.1884, Brăila – 16.04.1935, București; prozator)

„Nu rareori ni se întîmplă să vedem pe drum cîte-un bărbat cu chipul palid și cu privirile rătăcite, ori cîte-o femeie plîngînd. Dacă am fi – în adevăr – niște ființe superioare, ar trebui să oprim pe bărbatul sau pe femeia aceea și să le oferim pe dată ajutorul nostru. Aici ar sta toată superioritatea pe care aș fi dispus să i-o atribui omului asupra animalelor! Și, cu toate acestea, niciodată nu se întîmplă așa ceva”*.

* din volumul Panait Istrati. Cum am devenit scriitor  (reconstituire pe bază de texte autobiografice, alese, traduse și adnotate de Alexandru Talex), Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 1981.

Poemoteca

Traian T. Coșovei

(28 noiembrie 1954 – 1 ianuarie 2014) 

Traian & Nichita Stănescu

Anotimp secetos

Cele mai fermecate cuvinte sunt tăcerile.

Şi cele mai frumoase vise: insomniile.

Urmează amănuntele amintirilor tale –

adunate în aritmetica de a clipi

mai des ca o ploaie de vară pe un câmp secetos.

Când va veni ploaia aş putea să te întreb:

Ce amintiri au pleoapele tale?

Taci o secundă

să auzim împreună

cum înfloresc copacii!

Traian T. Coșovei 

Traian & Nicolae Breban

„În generaţia sa, în grupul său literar, Traian T. Coşovei se distinge imediat nu numai, evident, prin poezia sa, cu un ton deja acut individualizat şi o ţinută a metaforei gravă, elegantă, dar şi fizic: posedă acel magnetism al persoanei rar printre poeţi şi aproape inexistent printre prozatori. Ceea ce se cheamă farmec, o noţiune rămasă vagă în ciuda excesivei ei întrebuinţări. În cazul poetului Traian T. Coşovei, farmecul s-ar putea defini astfel: viu, extrem de viu, de concentrat asupra celeilalte persoane, prezent cu toată fiinţa, ascunzându-şi metodic gravitatea (de care se teme sau se teme s-o arate?!) în dosul perdelelor multiple şi colorate ale unui umor sec, fulgerător, jucat cu graţie. Un spadasin, evident un leader al psihologiei generaţiei sale, îmi aminteşte de eroii romanelor lui Lermontov, acei ofiţeri ruşi, tineri genialoizi, ce inventaseră existenţialismul ca atitudine culturală cu un secol înainte de apariţia acestui cuvânt.” 

Nicolae Breban

Corona Story

„Îl iubesc pe Eric Clapton, este eroul meu, dar are păreri foarte diferite de ale mele în multe privințe. Este o persoană care crede, printre altele, că este în regulă să împuști animale pentru divertisment, așa că avem dezacordurile noastre majore, dar nu voi înceta niciodată să-l respect pe acest bărbat.
Cît despre anti-vacciniști, îmi pare rău să o spun, sînt săriți de pe fix. Există o mulțime de dovezi care atestă faptul că vaccinarea ajută. În general, au fost foarte în siguranță. Mereu va exista un efect secundar în cazul oricărui medicament pe care îl luăm, dar să spui că vaccinurile sunt un complot pentru a ne ucide, îmi pare rău, dar asta mi se pare a fi de-a dreptul o țicneală.”

Brian May

(traducere după „The Independent”)

Memento

Ion BARBU

Portret al poetului de Marcel Iancu

Născut Dan Barbilian, la 19 martie 1895, la Câmpulung (Argeș) și decedat pe 11 august 1961, la București. A fost poet și matematician. Este unanim considerat drept unul dintre cei mai importanți poeți români, fiind un reprezentant de primă mărime al modernismului literar românesc. 

In memoriam*

Primăvară belalie

Cu nopţi reci de echinox,

Vii şi treci

Şi-nvii, stafie,

Pe răpusul câine Fox!

Fox frumos

Cu dinţi oţele

Şi preţ mare

La căţele,

Fox nebun

Scurt de coadă

Fuge-n lume,

Se înnoadă!

Primăvară belalie,

Insomnii de echinox,

Dimineţi, lăsaţi să vie

Cum venea, băiatul Fox:

Capul, cafeniu pătat,

Cu miros de dimineaţă,

De zăvozii mari din piaţă

În trei locuri sîngerat,

Îl lipeşte de macat,

Ochii-ntoarce, a mirare,

Din piept mare:

Ce lătrat!

Pomi golaşi şi zori de roşuri!

(E aprilie, nu mai)

Forfotă de fulgi pe coşuri,

În cuib fraged: Cir-li-lai.

– Fox al meu, îţi place, hai?

Cir-li-lai, cir-li-lai,

Precum stropi de apă rece

În copaie cînd te lai;

Vir-o-con-go-eo-lig,

Oase-nchise-afară-n frig

Lir-liu-gean, lir-liu-gean,

Ca trei pietre date dura

Pe dulci lespezi de mărgean.

Te-ai sculat cu noaptea-n cap,

O să-ţi dea colgiul hap,

Fox cu ochii-ntorşi cu albul,

Fix cu ochii la harap!

Sus în pat

Haide – zup!

Adă botul

Să ţi-l pup.

La ureche-apoi să-l pui,

Să zici iute ce-ai să-mi spui.

Vrei să batem lunci, păduri?

Ori eşti poate în călduri

Şi-ai venit să-ţi caut fată

Tot ca tine de pătată:

Nunul vinovat să-ţi fiu,

Să-mi vând sufletul de viu!

Nu mă bag să caut fată,

Că e treabă mult spurcată

Şi cădem în postul mare

Şi-am căinţele amare.

Dar nu-ţi arde de păduri

Şi mai va pînă-n călduri.

Văd acum ce sta să zică

Botul tău. – Ştii vreo pisică!

Şi ţii minte că mi-e dragă,

Miorlăita, care-şi bagă

Prin cămări, prin aşternuturi,

Ochi-pucioasă, de te scuturi:

Dracu-aducător de boale,

Cald inel, cu blană moale

Şi cu prefăcut răsuflet

Ca păcatele din suflet!

Stai un pic,

Că mă ridic

Şi-i venim acum de hac!

Lasă numai să mă-mbrac

Şi-ţi ajut să urci în pom,

Cîine vorbitor şi om,

S-o dăm jos din pom şi cracă,

Apoi – tava

Şi-n tarbacă,

De trei ori de capul scării

Să-i frîngem şira spinării!

Nalt, curat sub corn de rai,

Deslega-vom: cir-li-lai,

Cir-li-lai, cir-li-lai,

Precum stropi de apă rece

În copaie cînd te lai;

Vir-o-con-go-eo-lig,

Oase-nchise-afară-n frig;

Lir-liu-gean, lir-liu-gean,

Rîs al pietrelor de-a dura

Pe trei trepte de mărgean.

* Stihuri pentru pomenirea unui cîine cu numele nemţesc, 

e drept (dăruit autorului de un prieten frînc). 

Crescut însă la Isarlîk. [N.a.]

(Din volumul Ion Barbu – Poezii, editura „Albatros”, București, 1970, 

pp. 220–223, o antologie întocmită de Romulus Vulpescu )

„«Dacă există printre poeții francezi poeți mai mari și mai profund înzestrați decît Baudelaire, nu există, în schimb, nici unul mai important». Parafrazînd această formulare celebră, vom zice la rîndu-ne că există poate poeți mai mari și mai puri decît Rimbaud, dar că nu există în schimb nici unul atît de insolit.
Toate, într-adevăr, concură să prefacă sălbăticiunea asta din pădurea Ardenilor – spaima cenaclului lui Théodore de Banville – într-o ființă mitologică. Intensa și scurta lui trecere prin existență rămîne pentru noi orbitoare de-a pururi.”

Ion Barbu

(în „Ion Barbu – Poezii”, editura „Albatros”, București, 1970, p. 339)

„(...) Ion Barbu, principiu poetic, Dan Barbilian, simbol al științei, elevat exemplu de sinteză superioară a Numelui cu Numărul.
În zona de lumină a numelui său – adjectivul se usucă, adverbele înțepenesc, lexicul se face selecție, sintaxa se dezbară de aproximativ, gramatica devine algebră; substantiv și verb sieși, lui Ion Barbu i se cuvin sobrietatea noțiunii și simplitatea mișcării, care-și cuprind în ele însele însușirea superlativă.”

„Lexicul liricii lui e áfin cu visteriile eminesciene, căci amîndoi au știut că limba bogată înseamnă selectivitate și nu aglomerare, că actul de creație este organizare deliberată, construcția însemnînd finalitate și economie.”*

Romulus Vulpescu

* în „Astăzi piatră ești, din unghi...”, prefață la volumul Ion Barbu – Poezii, editura „Albatros”, București, 1970

„Ion Barbu – dogmaticul sublim al poeziei noastre, magistral în tot ce contrazice propriu-i vis de poezie, modest în ilustrarea propriei dogme. Un sinucigaș: o repede ochire de ochi l-a convins că nu poate să-l concureze pe Arghezi și s-a retras în matematici. Campion al verbului.”**

Gheorghe Tomozei

București, 1 septemvrie 1976

** din volumul „Manuscrisele de la Marea Neagră. Vitralii * Glosse * Semne * Desemne * Jurnal * Dialog”, ed. Cartea Românească, București, 1981

„L-am cunoscut pe Ion Barbu la cenaclul lui Miron Radu Paraschivescu. I-am lăsat manuscrisul meu, «La Scara 1/1» şi, în curând, mi-a telefonat şi m-a invitat la Capşa. Făcuse adnotări la volum ultralaudative (mare poezie etc.), dar îmi refuza poeziile în limba spargă. (…) Eram inconştientă. Ştiam că e un geniu lângă mine, de asta nu m-am îndoit niciodată. Dar nesăbuinţa tinereţii constă în a dori să loveşti în ceea ce slăveşti. E o prostie pe care am s-o regret toată viaţa. Adică eu aveam, în ’46, vreo… 22 şi el, 52, sau aşa ceva. Dar arăta cu mult mai bătrân. Pentru că avea o mustaţă de morsă, care îi acoperea gura, avea părul cărunt… M-a atras… Eram la picioarele lui din punct de vedere literar, poetic. Adică nici nu mă gândeam la o posibilă comparaţie. De fapt nu e vorba de atracţie aici. A fost o fascinaţie. Eu am fost pur şi simplu o subalternă în preajma lui. Nu m-a modificat nici ca poet, nici ca intelectual, nici ca femeie, decât că m-a speriat punându-mă într-o lumină orbitoare.“***

Nina Cassian

*** fragment de jurnal din volumul „ Memoria ca zestre”, cartea I, ed. „Cărțile Tango”, 2010

(În fotografie, un )

Raftul revistelor

 

„Or, așa cum unii își găsesc raiul în casa, livada, prisaca sau podgoria copilăriei, iar alții optează pentru o pădure, o insulă pe mare, un muzeu o biserică sau un bordel, pentru dependenții de lectură, borgesieni sau nu, sigur că biblioteca, echivalentă unei pinacoteci, vinoteci sau discoteci, poate fi un substitut perfect al lumii și raiului, unde te vei vindeca de orice ispită, unde te poți amăgi cu orice și de unde nu te va putea izgoni nimeni vreodată.”
„Sigur că biblioteca ne păstrează toate răspunsurile, important e dacă mai știe cineva ce întrebări se cuvin puse.”
„Înțelepciune. Altfel spus, credință, curaj, răbdare, bunătate și nădejde – să mă ierte hipercorecții politic pentru care anarhia desfide ierarhia.”
„...cartea pe care mi-aș fi dorit să o scriu acum, spre 70 de ani, este „Arhaic și universal...”* de Sergiu-Al. George, o perlă aparte în coroana eseisticii noastre.”

Dan C. Mihăilescu

(în „Paradisul și inima cărților”, o convorbire cu C. Pătrășconiu, revista „Orizont, nr.7 / 1761, an XXXIII)

* Arhaic și universal. India în conștiința românească (ediția princeps a apărut la Editura Eminescu, București, 1981)

La lumina plăpîndă a candelei

„Am intrat într-o zi într-o biserică. Era o biserică micuță, improvizată, pentru că se lucra la biserica mare. Eram cu soția și, din cauza mirosului abundent de lumînări, tămâie, soția a leșinat. M-am speriat, am luat-o în brațe și am ieșit cu ea afară, pe iarbă. Nu știam cum să o trezesc, mă speriasem, era, poate, o cădere de calciu, știu eu. S-a trezit și mi-a spus: dă-mi ceva să mănînc. Unde să fug eu duminica, când totul era închis? Am intrat în biserică, era în timpul Liturghiei, și, în biserică, am găsit pâinile cu lumânări, dar și-un pluton de babe care le păzea, și am rugat din suflet să-mi dea și mie o bucățică de pâine, că cineva se simte rău.
– Nu-ți dau, că nu e sfințită, mi-a răspuns baba, cu autoritate, de parcă era parlamentar.
– Dar, vă rog din suflet, eram disperat, doar o bucățică...
– Nu, că nu e sfințită.
Până s-a trezit unul și-a zis:
– Dă-i, fă, pâine, că-ți trag una de te sfințesc pe loc!
Acela este creștinul adevărat.”

Dan Puric

(Lecția de condus)

Din bucata mea de pîine

N-am hrănit decît un cîine!

(distih de conjunctură)

Gînd în fuior

„Atunci cînd omul moare, nu moare din cauza unei boli, ci din pricina întregii sale vieți”.

Charles-Pierre Péguy

(a.k.a. Pierre Deloire sau Pierre Baudouin)

Corona Story

„Vaccinați-vă, tovarăși, altfel muriți, din păcate odată cu noi, ceilalți care vă înghițim zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă declarațiile, da, sinucigașe, de care nici măcar nu sunteți conștienți.”*

Nicolae Manolescu

(„Povestea vaccinului”)

* Textul integral la adresa: https://romanialiterara.com/2021/08/povestea-vaccinului/?fbclid=IwAR3-ZJYqc_bopY4gGdJqlv347KpXjQ7GlR1ri28UvkUJPZmABMwdNtXcDZc

Muzicoteca de dinamită

Peter Green's Fleetwood Mac

Worried Dream

(B.B.King)

Peter Green - chitări, voce

John McVie - bas

Jeremy Spencer - chitară slide

Mick Fleetwood - tobe și percuție