Memento

În urmă cu 53 de ani (pe 29 iunie) apărea în Marea Britanie, la celebrele studiouri Abbey Road (sub egida casei de discuri EMI Columbia), al doilea album de studio semnat Pink Floyd, capodopera A Saucerful of Secrets („O farfurie cu secrete”), care va fi, din păcate, și ultimul album pe care regretatul co-fondator Syd Barrett, liderul de pînă atunci al trupei și principalul ei compozitor, va mai fi prezent.
Barrett, alături de basistul Roger Waters vor fi, de altfel, creatorii a ceea ce azi, cu un termen generic, se numește sunetul Pink Floyd.
Este primul (și ultimul album) în care Barrett va evolua alături de nou venitul chitarist, David Gilmour.

A Saucerful of Secrets 

(full album)

Corona story

Ultima oră!
În sfîrșit, a apărut și tulpina românească a temutului virus.
Avem gust, avem miros, n-avem febră, nu tușim dar n-avem chef de muncă și parc-am bea ceva oleacă...

Raftul cărților

 FERICIREA*

„Fericirea n-are aproape nici o legătură cu plăcerea. Cea din urmă e agitată. Fericirea e calmă. Plăcerea trece repede. Trecătoare și ea, fericirea poate dura însă mai mult – acesta este, de fapt, riscul, dar și pericolul legat de ea. Există numeroase și felurite plăceri, lista lor este interminabilă. Fericirea are mii de măști diferite, dar rămâne peste tot aceeași. «Toate familiile fericite seamănă între ele», erau primele cuvinte ale lui Tolstoi din Anna Karenina, «dar fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei».(...)
Unii au ajuns să se sature de fericire. Multe suflete zbuciumate se îndepărtează nu doar de plăcere, ci și de fericire, pentru a deveni mai bune sau, dimpotrivă, pentru a deveni criminale. (...)
Poate ar trebui reamintit că o căutare frenetică a fericirii reprezintă calea cea mai sigură către eșec și decepție. Fericirea nu este un scop și cu atât mai puțin o carieră sau o obligație. Ea e un cadou, o surpriză și o răsplată, pentru cei care nu-și pierd timpul ca s-o cultive. Ea cade, ca din întâmplare, pe capul și în inima celor care, departe de a se îngriji de ei înșiși, se ocupă cu altceva și au grija celorlalți.”*

Jean dʼOrmesson

* din volumul Călăuza rătăciților, ed. Baroque Books & Arts, București, 2017, pp.59-60

Jean dʼOrmesson (supranumit Jean d'O) este una dintre marile figuri ale literaturii franceze contemporane. Romancier, eseist, filosof și jurnalist (autor a peste 40 de volume), creator al unor emisiuni literare de televiziune cu un mare impact mediatic, este adesea evocat ca eternul «fericit», grație seninătății sale îndelung hrănite cultural. Născut la 16 iunie 1925, la Paris într-o famile aristocratică de catolici practicanți, contele Bruno Wladimir François-de-Paule Le Fèvre d’Ormesson a condus, timp de trei ani (1974–1977) celebrul cotidian „Le Figaro”. În 1973 a devenit membru al Academiei Franceze (din 1995, membru de onoare al Academiei Române), preluînd fotoliul lui Jules Romain, după ce obținuse marele premiu pentru roman al Academiei Franceze, pentru „La gloire de lʼEmpire”. Om de dreapta de sorginte gaullistă, a fost unul dintre membrii fondatori ai Comitetului Intelectualilor pentru o Europă a Libertăților și un susținător al fostului președinte francez Nicolas Sarcozy. 

A fost considerat, grație intensei sale activități jurnalistice (desfășurată timp de mai bine de 40 de ani), drept ambasadorul mediatic al Academiei franceze. A încetat din viață la 92 de ani, în urma unui cancer.

Fototeca de dinamită

„Tinerețea noastră este povestea unei perpetue dăruiri.”

Regina Maria a României

(1875-1938)

Altițe & Bibiluri

 

„Pe de rost știu numai dorul care mă cuprinde.
În rest, totul e amintire.” 
Nichita Stănescu

Poemoteca

„En vérité, un poème est un sort de machine à produire lʼétat poétique au moyen de mots.”*

Paul Valéry

„Dans ce livre atroce, jʼai mis tout mon coeur, toute ma tendresse, toute ma religion (travestie), toute ma haine. Il est vrai que jʼécrirai le contraire, que je jurerais mes grands dieux que cʼest un livre dʼart pure...”** 

Charles Baudelaire

Le Revenant

Comme les anges à l’oeil fauve,

Je reviendrai dans ton alcôve

Et vers toi glisserai sans bruit

Avec les ombres de la nuit;

Et je te donnerai, ma brune,

Des baisers froids comme la lune

Et des caresses de serpent

Autour d’une fosse rampant.

Quand viendra le matin livide,

Tu trouveras ma place vide,

Où jusqu’au soir il fera froid.

Comme d’autres par la tendresse,

Sur ta vie et sur ta jeunesse,

Moi, je veux régner par l’effroi.

Strigoiul

Ca îngerii cu ochiul rău

Mă voi întoarce-n patul tău

Şi mă voi strecura spre tine

Ca umbra nopţilor haine;

Şi-atunci, iubita mea cea brună

Ţi-oi da săruturi reci de lună

Şi dezmierdări de şerpi ce-n fund

De gropi se tîrîie rotund.

Când zorii reci vor răsări

Tu locul meu îl vei zări

Gol, rece, până se-nnoptează.

Cum alţii prin iubire-ar vrea

Să stăpânească viaţa ta,

Eu vreau s-o stăpînesc prin groază

Charles Baudelaire

(„Les fleurs du mal” / „Florile răului”, 1857; traducere de Alexandru Philippide și Ion Gorun)

*„Într-adevăr, un poem este un fel de mașină de produs stare poetică cu ajutorul cuvintelor.”

**„În această carte atroce mi-am pus toată inima, toată tandrețea, toată religia mea (travestită), toată ura. Este adevărat că voi scrie contrariul, că voi jura pe toți zeii că este o carte de artă pură...”

Memento

Sergiu Celibidache

(28 iunie 1912, Roman, România – 14 august 1996, Neuville-sur-Essonne, Franța)

(Sursa foto: Fundația Celibidache)

„Să trăiești, înseamnă să trăiești evoluția sunetului, evoluția stărilor afective, nu să le înțelegi.” (S.C.)

„Dirijorul nu este neapărat muzician, dar el poate să fie şi muzician. Un om care face ordine în orchestră, pentru ca instrumentele să cînte deodată, să nu devină nici unul prea strident și să ia naştere o oarecare funcţie muzicală – asta încă nu înseamnă muzică. Este doar premisa care face posibilă naşterea muzicii.” (S.C.)

„Celibidache domneşte şi cînd şade. Aici, sus, el construieşte, din mii de note bruckneriene, catedrale sonore.” 

Klaus Umbach

În urmă cu 109 ani se năștea celebrul dirijor român, cu origini grecești (Celibidaki, după tată), personalitate complexă a artei muzicale și dirijorale românești (și universale), unanim recunoscut drept unul dintre iluștrii șefi de orchestră ai secolului trecut. A studiat matematica la Iaşi, apoi a urmat cursurile Politehnicii bucureştene, ajungînd, în 1936, la Berlin, unde a studiat filosofie și muzică.
A fost un artist cu un simț muzical ieșit din comun, dublat de un auz desăvîrșit, iar din punct de vedere al artei dirijorale și al pedagogului, un perfecționist. Fire impulsivă, de-o franchețe frizînd cinismul, manifestată, deopotrivă, față de colaboratorii și studenții săi dar și față de apropiații săi, a fost, în egală măsură, adulat și contestat.
Așa cum notează criticul muzical Klaus Umbach în volumul său*, „Celibidache poate jigni şi prin mimică, şi anume în aceeaşi măsură în care se pricepe să-i dojenească şi să-i lichideze pe oameni cu vorba. Cînd ochii săi frumoşi se îngustează, iar porţiunea gurii amorţeşte şi devine rigidă, înseamnă că se adună nori negri de furtună. Celibidache poate sfîşia cu privirile încă în timpul concertului, fără să spună un cuvînt. (…) Dar această faţă poate exprima şi bunătatea întruchipată.” Despre extraordinara expresivitate a feței lui Celibidache, în același volum, Umbach scria că „între frunte şi bărbie acesta dispune de mai multe registre decît are orga tuburi.”
Pe 29 august 1945 Sergiu Celibidache a dirijat primul său concert cu filarmonica berlineză, urmîndu-i la pupitrul dirijoral celebrului șef de orchestră Wilhelm Furtwängler, el conducînd celebrul ansamblu simfonic pînă în 1952, perioadă în care a susținut cu acesta peste 400 de concerte, impunîndu-se rapid ca o personalitate muzicală remarcabilă, de talie mondială.

Celibidache a detestat înregistrările, discurile fiind pentru el doar nişte „clătite cîntătoare”, opunîndu-se vehement, ori de cîte ori i se ivea prilejul, comercializării muzicii pe astfel de suporturi. „Un disc nu face decît să strice, pe disc se păstrează tot, numai esenţialul nu”, spunea deseori. Drept pentru care, timp de 40 de ani nu au existat înregistrări din concertele sale, cu foarte rare excepţii. Abia după moartea sa, au început să apară numeroase înregistrări audio sau video. O singură excepţie a făcut Celibidache în timpul vieții sale, permițînd realizarea anumitor înregistrări video (din concerte sau chiar și de la repetiții), mai cu seamă cele cu simfoniile bruckneriene, adevărate mărturii care vin să probeze, peste timp, comunicarea perfectă și deplina înțelegere care, în concepția sa, trebuie să existe între dirijor şi orchstră.
„Sergiu Celibidache a fost un mare interpret al muzicii post-romantice, fiind recunoscut ca dirijor neîntrecut al simfoniilor lui Anton Bruckner, precum și al impresioniștilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel. Stilul său dirijoral era foarte original, fiind cunoscut în special pentru varietatea tempo-urilor: astfel, cu cît pasajul muzical era mai bogat și mai complex, cu atît tempo-ul devenea mai lent. Din acest motiv, Celibidache a refuzat înregistrările pe discuri. Numai după moartea sa și cu acordul familiei, EMI Classics și Deutsche Grammophon, au putut face disponibile publicului o parte dintre cele mai faimoase înregistrări live.” (sursa: http://www.fundatia-celibidache.com/)
Printre numeroasele și importantele distincții obținute de-a lungul întinsei sale cariere muzicale desfășurată pe parcursul a aproape 50 de ani, care vin să consfințească excepționalele dumisale calități și prestații artistice, se pot aminti, printre altele, titlul de Membru de Onoare al Academiei Române, cel de Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași, Marele Ordin German de Artă „Maximilian”, precum și cel de „Comandor al Artelor și Literelor”, conferit de către Guvernul Francez.

* Celibidache, celălalt maestru, ed. Vivaldi, 1998

„Le jardin de Celibidache”/„Grădina lui Celibidache”

(un documentar de Serge Ioan Celibidachi, 1998)

Poemoteca

Muzica

(Fotografie de Arnold Newman)

Deodată au venit pe sub copaci.

Duceau cu ei o chitară

care lăsa în seară

o umbră grea, triunghiulară.

După aceea au început să cânte

şi melodia a întins spre tine

braţele ei reci.

Eu mă uitam în pământ,

în miezul pământului,

să te zăresc când ai să treci.

Melodia întindea spre tine

braţele ei feline, braţele ei reci,

şi n-am simţit când te-a-mbrăţişat

cu îmbrăţişarea

pe care uneori ţi-o dă înserarea,

electric şi-ntunecat.

Melodia ospăta din tine

cum ospătează dintr-o pradă

o forfotă de raci.

Deodată au plecat de sub copaci.

Duceau cu ei o chitară

cu o umbră grea, triunghiulară,

smulsă din seară, ruptă din seară.

Când mi-am întors spre tine chipul

văzui doar un schelet ce-l lustruia

nisipul.

O, draga mea, iubita mea,

femeia mea,

bine-ai venit dintotdeauna.

Ţi-am sărutat arcada, sternul,

osul suav ce-mpodobeşte mâna,

scheletul clipei străbătând eternul...

Nichita Stănescu

(Un pămînt numit România, 1969)

Eveniment: Ziua Universală a cămășii cu altițe (ie)

„Dragostea față de țara mea este religia mea.”

Regina Maria a României

(1875-1938)

Memento: Drăgaica

„Drăgaica este doamna florilor, și se ţine de toţi pentru dragoste și plăcerea florilor.”
Adrian Fochi

„Divinitate agrară, protectoare a lanurilor înspicate de grâu, și a femeilor măritate, sinonimă cu Sânziana, Dârdaica, Împărăteasa, Stăpâna Surorilor, Regina Holdelor, Mireasă.

Se naște la 9 martie, echinocțiul de primăvară în Calendarul iulian, este fecioară la 24 iunie, ziua solstițiului de vară, cînd înflorește planta ce-i poartă numele, Sânziana sau Drăgaica, și este invocată de fecioare la vârsta căsătoriei și de neveste cu copii în brațe în timpul dansului ei nupțial, numit jocul Drăgaicei.
În obiceiurile, credințele și folclorul românesc, ea păstrează amintirea Marii Zeițe neolitice, divinitate lunară, echinocțială și agrară, identificată cu Diana și Iuno în Panteonul roman și cu Hera și Artemis în Panteonul grec. În ziua solstițiului de vară, Drăgaica ar umbla pe Pământ sau ar pluti prin aer, se desfată, cântă și dansează peste câmpuri și păduri împreună cu alaiul său nupțial.
Când i se nesocotește ziua, stârnește vârtejuri și vijelii, aduce grindină, ia oamenii pe sus și îi îmbolnăvește, lasă florile fără leac și miros. După dansul ei din ziua când se spune că și Soarele joacă pe cer la amiază, apar primele semne că vara se întoarce spre iarnă: începe să scadă lungimea zilelor și să sporească nopțile, se usucă rădăcina grâului paralel cu coacerea bobului în spic, răsare pe cer constelația Găinușei (Cloșca cu Pui), florile își pierd din miros și din puterea tămăduitoare de boală, Cucul încetează să mai cânte, apar Licuricii în păduri, se întoarce frunza pe ulm, plop și tei. Unele dintre manifestările cultice de altădată, unde se cinstea zeița agrară, au devenit ocazii de întâlnire și cunoaștere a tinerilor în vederea căsătoriei și, apoi, vestite târguri de fete, bâlciuri și iarmaroace.
Zeița agrară la vârsta fecundității și maternității a fost atestată cu numele de Dragaică în Muntenia, Dobrogea, sudul și centrul Moldovei și cu numele de Sânziană în Oltenia, Banat, Transilvania, Maramaureș și Bucovina. ”*

Ion Ghinoiu

* din volumul „Mitologie română. Dicționar”, editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2013, p. 109

Muzicoteca

Întîmplător, sîmbătă, pe youtube, dau peste trupa de rock progresiv ateniană SOCRATES (Drank The Conium) cu cel de-al treilea album al lor de studio, PHOS, pe care, la instrumente cu clape, apare și reputatul muzician Vangelis (pe numele său întreg, Evangelos Odysseas Papathanassiou). Este, așa cum aveam să-mi dau seama după o primă ascultare, un splendid album, înregistrat în 1975 și care peste un an va fi editat, prima oară în Grecia, apoi în SUA (aici beneficiind și de o copertă diferită). Grupul, un trio la bază ( format atunci din Antonis Tourkogiorgis – vocal, chitări acustice și bas, Yannis Spathas – chitări electrice și acustice & George Tradalidis – percuție), va colabora cu Vangelis exclusiv pentru  materialul sonor prezent pe acest L.P., fapt materializat, din punctul de vedere al acestuia, la producerea albumului, susținerea partiturilor pentru claviaturi și percuție și semnarea unei piese proprii. Sunt opt compoziții elaborate, cu foarte discrete intruziuni de folclor grecesc, sound-ul lor, plin de forță, amintindu-mi, prin maniera de abordare a discursului muzical, de cel al unor trupe celebre în epocă (Jimi Hendrix Experience, Deep Purple, Blue Cheer ori Black Sabbath), grație stăpînirii perfecte a mijloacelor de exprimare muzicală, dublate, acestea, de o virtuozitate surprinzătoare a tinerilor membri ai trupei, fiecare la pupitrul său și toți laolaltă. 

De urmărit.

CAPETE APOCRIFE* (IV, V, XI)

„Pământule din noi, fă-te cer!”

(C.D.)

„Dictatura eros-ului... Măcar de-am întâlni dragostea, prietenia, Iubirea și Dumnezeul din noi care refuză să renunțe la noi.”(p. 95)
„Cât de amăgitoare este această lucrare a trupului, câtă unire are mintea cu ea, încât nu mai știi dacă mai întâi trebuie să scapi de mintea lucrătoare prin trup, sau de trupul lucrător prin ea.” (p. 99)
„Îmi reproșez că citesc și studiez mai mult decît mă rog, apoi îmi spun că și studiul e tot un fel de a mă ruga pentru că se transformă în meditație. În capul meu sunt convertibile. Nu știu ce să spun.” (p. 110)
„Cultură, subcultură, incultură. Detest abilitatea verbală care vrea să țină loc de cultură. Cultura – spray; în schimb, apreciez pe cel care vrea «să știe».” (p. 110)
„Și atunci, de ce, totuși, scriem? «Nulla dies sine linea» – spuneau anticii. Nu scriem decît pentru a ne apăra și a ocroti ființa din noi. Scriem pentru a îmblânzi dureri care, altfel, ne-ar devora fără milă. Scriem pentru că mai credem în puterea, în magia de altădată a cuvântului; că cei ce scriu sunt semnul, «rămășița» ce nu vrea să moară odată cu veacul, acea seminție aleasă urmașă a miticului Hermes Trismegistul. Nimeni nu scrie cu adevărat decât din subconștientul ființei sale. Subconștientul ființei se travestește, luînd forma cuvântului, a cuvintelor. Cuvintele sunt partea exprimată a sufletului, a acestui subconștient și totodată partea exprimată (expresia) a lucrurilor. Ele creează spectacolul unei lumi fără de care n-am ști nimic. Așadar, cuvintele sunt personaje, actori. Ele sunt cele care interpretează (traduc) realitatea, de aceea o pot și trăda. Omul e actor secundar, interpret de mîna a doua, dar necesar, pus să dea viață cuvintelor, să sugereze ceva, ca în teatru. Cuvântul nu minte, cuvintele, da. O, Doamne, când mă gândesc cât de mult iubim cuvintele... (p. 132)
„Din păcate, o parte dintre creștinii noștri au transformat «Noaptea de Paști», «Ziua Învierii» în «revelion»... Vin, stau la coadă, așteaptă să ia «paștele», ajung acasă, îl împart cu cei dragi și apoi chefuiesc pe cinste... În acest timp, preoții, în Sfântul Altar, săvârșesc Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie... Ferească Dumnezeu ca acest obicei, aproape păgân, să nu devină tradiție, dacă nu cumva a și devenit...” (p. 134)
„Prin Jertfa și Învierea Sa, Mântuitorul a fost singurul care a convertit realitatea Morții în mit, într-o nălucă. De atunci, zidul Morții a devenit fereastră...” (p. 139)
„Nu a crede e greu, ci a iubi. Nu a te consacra cunoașterii, ci a suporta, a avea conștiința cunoașterii. Cunoașterea e pe măsura iubirii...” (p. 181)
„Spirit pragmatic (obtuz): nu de soare am nevoie, ci de căldura și lumina lui.” (p. 182)
„Timpul se hrănește cu răbdare (la propriu și la figurat), mușcând din toate cele de pe pământ, dar, la rîndul lui, e mâncat de veșnicie; e ca o carie în măseaua lumii, în dantura lucrurilor; lumea ne doare, și lucrurile ne dor, nu din pricina lor, ci a noastră.” (p. 183)
„Ca și natura, femeia este imprevizibilă, bărbatul ar trebui să se atașeze de ea ca de o superstiție sublimă, ca într-un act magico-erotic, s-o caute în timp ce crede că a găsit-o, și s-o îmbrățișeze mai târziu.” (p. 206)
„Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8), dar iubirea nu este Dumnezeu... Dumnezeu este Adevărul (Ioan 14, 6), dar a.d.e.v.ă.r.u.l nu este Dumnezeu, Dumnezeu este Lumina (Ioan 8, 32), dar lumina. nu este Dumnezeu, Dumnezeu este Viață (Ioan 14, 6) dar viața nu este Dumnezeu, Dumnezeu este Existența, dar existența, cele ce există nu sunt Dumnezeu, Dumnezeu este Unul dar u.n.u.l nu e Dumnezeu... De meditat...” (p. 207)
„Ce lecție de bărbăție ne oferă «femeile mironosițe», atâtea femei și mame creștine, nouă, așa zișilor bărbați întru credință... Ziua femeii (creștine) nu e pe 8 martie, ci pe 25 martie, de Buna Vestire și, mai ales, în Duminica a III-a după Paști. Să se smerească fiece bărbat până la ieslea din Bethleem, să crească Maica Domnului, maică și fecioară, în orice femeie creștină, și în orice copil-bărbat... ” (p. 212)
„Cei doi plămâni ai creștinismului... Priviți organismul uman: ambii plămâni sunt împreună verticali: ortodoxie și catolicism. Să fie protestantismul legătura?” (p. 215)
„Dumnezeu nu poate fi auzit decât în tăcere, ca și Muzica...” (p. 218)
„Dragostea e începutul și sfârșitul cunoașterii. Penibilă concepția modernă asupra ei: dragostea, a iubi?...” (p. 222)

Pr. Constantin Dogaru

(1954–2013)

* Din volumul omonim apărut la editura bucureșteană „Gnosis”, în anul 2004, purtînd semnătura preotului, teologului, gînditorului creștin de sorginte noiciană, omului de cultură și exemplarului meu prieten (de aproape o viață), trecut la cele veșnice în urmă cu mai bine de șapte ani. Voi așeza aici în zilele care vor urma, fragmente din cărțile frăției sale, ca un modest omagiu și întru pioasa amintire a ceasurilor noastre de taină, nepereche, petrecute doar la plăpînda lumină a gîndului...

La lumina plăpîndă a candelei

Este Har…

…să iubeşti fără să fii iubit.

…să slujeşti fără să fii preţuit.

…să dăruieşti fără să ţi se mulţumească.

…să te jertfeşti şi fără să ţi se recunoască.

…să ierţi fără să fii iertat.

…să-l susţii pe cel care te-a lepădat.

…să rămîi liniştit, deşi eşti nedreptăţit.

…să crezi deşi nu vezi faţă în faţă.

…să crezi deşi nu eşti deplin lămurit.

…să investeşti clădind fără speranţe.

…să taci pentru a nu face rău aproapelui.

…să vorbeşti de dragul adevărului.

…să înduri fără să murmuri, fără să cîrteşti.

…totul să-ţi aparţină, dar tu de toate bucuros să te lipsești.

Luptă-te, suflete, ca să primeşti acest har!

Părintele Justin Pârvu

Memento

Happy 79th anniversary Paul McCartney!

Mull Of Kntyre

(Wings)

My Valentine

(Featuring Natalie Portman and Johnny Depp)

Raftul cărților

A beautiful mind*

,,…când era Stratan cu noi, nu făceam altceva decât să-l ascultăm ore-n şir, râzând cu lacrimi sau muţi de admiraţie în faţa unui discurs ca o întreţesere bizară şi sclipitoare de paradoxuri, erudiţie, jocuri de cuvinte, calambururi ameţitoare, discurs improvizat pe loc şi desfăşurat înaintea noastră cu generozitatea unui negustor de pînzeturi din Orient. “

Mircea Cărtărescu

* din Ochiul căprui al dragostei noastre, Humanitas, 2017

Muzicoteca de dinamită

John Prine
(1946-2020)

Hello In There

Stamatiada (treapta a 8-a)

(fotografie de © Gabi Stamate)

„Mama era o lady veritabilă și nu fuma niciodată pe stradă. În zilele ei de glorie, echipată de gală și platinată à la Marilyn – cu ochelari fumurii și un șal interminabil fluturînd în jurul gîtului –, era o prezență șarmantă, cu totul specială. Își aranja ținuta în oglinda din lift, își îndrepta dunga ciorapilor, se parfuma. Pe unde trecea, făcea ravagii. Roiau bărbații în jurul ei, dar îi ținea la distanță, era mîndră. Frumusețea a fost blestemul ei. Era epoca de glorie a mini-jupei și purta scurt. În limita decenței, dar scurt și chiar în toiul iernii. Era conștientă că avea picioare frumoase și arăta năucitor stînd picior peste picior, fumînd cu un aer degajat, volubilă și temperamentală, demostrînd multă inteligență în timp ce relata evenimente diverse. Ea nu spunea «mi-e sete» – aveam să o evocăm peste ani, la o întîlnire de famile și să ne amuzăm copios –, ea spunea «sînt literalmente deshidratată». Și mai erau ciorapii din mătase neagră întinși peste genunchii ei perfecți și pantofii de firmă. Făcea parte din categoria aceea rară, a mamelor care arată mai bine decît propriile lor fiice, deși avea băiat. Avea stil, aveți cuvîntul meu, și stilul este esențial pentru o femeie. Așa era ea. Un etalon.”

Gabi STAMATE

(CRUD, v 3.0_full_beta, roman, 2021)

Altițe & Bibiluri (cuvintele nu ard... )

Orice viață de om începe de mai multe ori.
Tudor Arghezi
(fotografie din 1963)

„A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singurăte ca slavă. Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o ştie oricine citeşte. Cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fi descuiat cu cheile străine, poezia apaţine limbii mai bine decât proza. Sufletul secret al limbii, jocul de irizări din interiorul ei face vocabulele neputincioase, muntele începe de jur împrejur şi nu are poteci. Unde nu te poţi urca, te uiţi şi te mulţumeşti cu câteva imagini vaporoase. Dacă aş râvni să agăţ de constelaţia lui Eminescu o lumină, ar fi o neinchipuită îndrăzneală: constelaţia fuge mereu, se depărtează, cine ar putea să o ajungă? Aş fi încercat un portret de aspecte, dar cum s-ar putea reda portretul umbrei şi al timpului neistrăvit? Câteva refexe, e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile. Slovele de faţă sunt numai o laudă de seară…”*

Tudor Arghezi

* Transcriere după o înregistrare a unei conferințe existente în «Arhiva de istorie orală Radiodifuziunii române» susținută în 1955, la aniversarea a 105 ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. O parte din textul acestei conferinţe (inclusiv acest fragment) va constitui obiectul eseului ,,Eminescu” (datat 1957), inclus în volumul «Tablete de cronicar» apărut la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (E.S.P.L.A), București, 1960.

Paraponu' zilii

 

„Ce caută aceste elemente nesănătoase în viața publică a statului? Ce caută acești oameni care pe calea statului voiesc să câștige avere și onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omenești?

Ce sunt aceste păpuși care doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conștiință? Ce caută d.X, profesor de universitate, care nu știe a scrie un șir de limbă românească, care n-are atâtea cunoștințe pozitive câte are un învățător de clase primare din țările vecine și care, cu toate acestea, pretinde a fi mare politic și om de stat?”

Mihai Eminescu

(Din ciclul «Icoane vechi și icoane nouă», în «Timpul», 1877)

Memento

Părintele Justin Pârvu sau întoarcerea la Dumnezeu
(1919 – 2013)

„Să trăieşti ca un sfînt, dar să fii acolo unde trebuie să sfinţeşti!”

„Anii grei pentru mine au trecut. Anii bătrîneţii care mi s-au adăugat, au însemnat durerile şi necazurile acestui popor. Dacă tu nu te gîndeşti doar la tine, atunci ajungi să te confunzi cu nevoile şi greutăţile aproapelui. Aşa că eu chiar dacă sunt la 94 de ani, trăiesc totodată vîrsta celui de lîngă mine, fie că sunt 25 de ani, fie că sunt 45 de ani.

Şi anii pentru mine nu mai sunt ani… Noi dirijăm timpul în raport cu nevoinţa noastră faţă de Dumnezeu. Sfîrşitul lumii este sfîrşitul nostru, pentru că păcatele noastre cheamă mai degrabă mînia lui Dumnezeu. Şi cu cît te nevoieşti mai mult pentru celălalt, cu atît eşti mai tînăr…”

Arhimandrit Justin Pârvu

În această zi, în urmă cu opt ani, a trecut la cele veşnice, într-o xeniteie proprie doar sfinţilor, unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei româneşti dintotdeauna: părintele arhimandrit Justin Pârvu, ctitorul și, apoi, stareţul mănăstirii nemţene Petru Vodă (purtătoare a hramului Sfinţiii Arhangheli Mihail şi Gavriil; http://petruvoda.ro/), cel care a vegheat îndeaproape, într-un anonimat bine lucrător, ridicarea ei din temelii, în urmă cu aproape 30 de ani şi al cărei duhovnic a fost pînă în clipa înveșnicirii sale.

De la vîrsta de 18 ani de cînd s-a închinoviat, devenind frate de mănăstire (la Durău) și pînă în clipa în care a închis ochii, deci preţ de 76 de ani, părintele Justin a fost un desăvîrşit şi aprig mesager al creştinilor ortodocşi în lumea duhului, un neostoit propăvăduitor al Iubirii, Milei, Credinţei şi, mai presus de orice, al Dragostei faţă de semenii săi, al căror devotat slujitor a fost şi pentru care şi-a jertfit întreaga existenţă. Nu o dată, despre smerita sa fiinţă şi curata sa viaţă, s-a spus, pe bună dreptate, că s-a petrecut „jumătate pe pămînt, jumătate în cer”. Care viaţă, din nefericire pentru noi toţi, muritorii de rînd, s-a mutat cu totul „la cereştile cete, la Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori pe care atît i-a iubit şi după care atît a jinduit”. De altfel, am convingerea că oameni asemenea părintelui nostru Justin nu mor în accepţiunea obişnuită a cuvîntului ci, aşa cum însuşi sfinției sale îi plăcea să spună, doar se întorc să se odihnească la «acasele» lor, adică acolo şi numai acolo „unde mă găsesc eu cu mine însumi şi pot trăi în Dumnezeu”. A fost, în tragicii ani ai ultimului război mondial, preot misionar pe Frontul de Est (1942–1944). Apoi, după 1948, pentru crezurile şi credinţa lui nesmintite, a cunoscut „binefacerile” sistemului concentraţionar din România communistă, timp de 16 ani trecînd prin temutele închisori Văcăreşti, Jilava sau Aiud, în final fiind «reeducat» la Piteşti. Monahul a fost în timpul detenţiei miner la Baia Sprie iar după eliberare, muncitor forestier.

A îndurat umilinţe şi privaţiuni de neînchipuit, care nu l-au îngenuncheat nicicînd, ba, dimpotrivă, l-au întărit şi mai mult în profunda şi nestrămutata sa credinţă întru Hristos. A fost preot şi duhovnic pentru mii de mireni, monahi şi monahii. A ctitorit mănăstiri şi aşezăminte pentru cei oropsiţi, a fondat reviste (http://atitudini.com/), a scris cărţi. Toţi aceia care i-au fost alături de-a lungul vieţii – în închisori şi apoi în viaţa de «afară» – au mărturisit cu mîna pe inimă că este cel mai liber om ce le-a fost scos în cale de Dumnezeu. „În elină, «călugăr» înseamnă «bătrîn frumos», şi părintele Iustin arată vădit cum se păstrează frumos în chip cineva care îmbătrîneşte întru necurmata curăţire («albire») a sufletului prin nevoinţe de tot felul, prin săvîrşirea faptelor bune ale credinţei, prin smerenie şi pocăinţă”, spunea cîndva scriitorul Florin Stuparu. Şi cîtă dreptate are.

Dispariţia pămînteană a arhimandritului Justin Pârvu, moartea sa, cu alte cuvinte, nu-i decît o excepţională întîmplare tristă, salutară mai presus de orice, pentru ca, parafrazînd un mai vechi gînd al călugărului şi preotului lui Dumnezeu, noi, poporul său, mai mult sau mai puţin îndumnezeit prin jertfa dumisale, să avem un destin…

Altițe & Bibiluri

 

„Prezența mea în lume e de a nu fi nicăieri. De orice mă separă ceva. Fiece simțământ e învecinat de ce nu-i el. Priveliștile și obiectele își pierd conturul sub ideea absenței lor; văzul devine factorul distrugător al lucrurilor ce le vede; ochiul distruge ce nu va mai fi în ceea ce e; urechea aude icoana sonoră a lipsei de sunet.

Iar dragostea se-mprejmuie de moarte dintr-un dor de infinit – care o neagă. Desfășurarea sufletului e anularea lui succesivă.”

Cioran

(„Razne”)

„Mă îngrozește ceea ce nu se va mai repeta.”

Mircea Eliade

(„Jurnal portughez”)

Vise & amintiri

Au și trecut, iată, șase ani de la o reîntîlnire (ușor memorabilă pentru protagoniști, aș fi tentat a spune) dintre doi buni prieteni, pe care, cîțiva ani, nu mulți, nu puțini, viața i-a ținut departe unul de celălalt.

Fototeca de dinamită

„Nu e un bărbat strălucit, nici nu debordează de energie, dar mai presus de toate e un om de onoare și are simțul datoriei.”(p. 109)

„[Ferdinand] era de o sfială chinuitoare și râdea mai mult ca de obicei, pentru a o ascunde. Lucru ciudat, tocmai această nemaipomenită timiditate mă atrăgea; era într-însul ceva atât de tineresc, îl simțeai plin de o așa stăpânită lăcomie de viață și poate și de o oarecare slăbiciune. Parcă îți venea să-i netezești calea, să-l faci să se simtă în largul lui; deștepta în tine o duioșie de mamă și te cuprindea dorința să-i vii în ajutor.” (p. 249)

Regina Maria

(„Jurnal de război. 1916–1917”, I, Humanitas, 2014)

În fotografii, Regina Maria a României 

(Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, 1875-1938) 

alături de soțul său, 

Regele Ferdinand I 

(Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, 1865-1927)

Vise & amintiri

Am avut privilegiul să fiu unul dintre co-autorii acestei minunate cărți, Bucuria Sunetelor (Editura „Din Condei”, București, 2016). „Vinovat” pentru acest fapt a fost prietenul Radu Ioan Lupașcu (căruia îi mulțumesc și pe această cale, pentru încrederea acordată), alcătuitorul acestui op de 684 de pagini, care închide monumentala trilogie, din care mai fac parte volumele „Arta Sunetelor” (ed. „Adenium”, 2014, 443 pagini) și „Culorile Sunetelor” (ed. „Din Condei” și „RAO”, 2015, 1014 pagini). Felicitări tuturor acelora care au contribuit la apariția acestor excepționale lucrări, singulare prin tematică și mod de abordare în peisajul editorial de gen românesc, adevărate enciclopedii în accepțiunea corectă a termenului, care n-ar trebui să lipsească din biblioteca nici unui împătimit de muzici (și nu numai!) de cea mai bună calitate!

Poemoteca

Madi, Nino și Traian zburdă pe Cîmpiile Elizee

„Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă…”

și cu ochii larg închiși i-am zărit zburdînd colorat

pe blîndele și întinsele cîmpii – Madi în pantaloni negri,

băieții în jeanși de culoarea cerului de dimineață,

toți trei în cămăși multicolore și cu pletele

în bandane înguste de curcubeu…

Aveau darul făptuirii prin cuvinte și Dumnezeu,

stăpînul Cuvîntului, zîmbind larg, i-a amenințat

cu arătătorul și i-a somat să-i lase Creația în pace,

căci altcum îi alungă de unde au venit, după vechea

pildă a lui Adam și a Evei sale.

Ei nu s-au potolit și lucrau mereu, și mereu, și mereu

la ameliorarea Creației. Dumnezeu i-a altoit numai

cu o jumătate de pedeapsă, că îi erau dragi iezii ăștia,

așa cum fiul rătăcitor este mai iubit decît cel statornic.

Și în fiecare noapte, Madi, Nino și Traian

se strecoară pe poarta dintre nouri și ne umplu visele

cu imagini fermecate, cu sunete nemaiauzite

și cu acel albastru nesfîrșit pe care doar Maria Juana

ți-l mai dăruie cîteodată – sau însuși Domnul!

Liviu Antonesei

Nu-l cunosc personal pe scriitorul (poet, eseist, redutabil blogger) și universitarul ieșean Liviu Antonesei, o personalitate marcantă a culturii românești contemporane și autor al sensibilului poem de mai sus. Însă știu multe despre dumnealui, din varii surse, precum ar fi, în primul rînd, din nostalgicele dar nu lipsitele de umor povestioare ale lui Nino Stratan și Traian T. Coșovei dar și ale altora, apoi din unele dintre volumele dumisale (pe acelea pe care am reușit să mi le procur și să le citesc de-a lungul timpului), dar şi din unele cronici și texte despre cărţi şi autorul lor, apărute prin te miri ce luminișuri de reviste literare (tipărite sau virtuale) și, nu în ultimul rînd, citind blogurile dumisale.

De blogul din care am „furat” poemul de mai sus (@ntonesei’s blog), am aflat cu mai bine de cinci ani în urmă de la un drag prieten comun, Radu Ioan Lupașcu, adică de la acela care, timp îndelungat, îmi trimitea zilnic, cu o precizie de ceasornic elvețian, postările fratelui Liviu. Pe care le citeam/citesc în continuare, cu o nesmintită plăcere.

Am devenit imediat abonatul acestui blog, ba mai mult, m-am și împrietenit cu autorul lui, dacă pot spune așa, permințîndu-mi, cînd și cînd, să comentez unele dintre postările dumisale. Apoi am corespondat și pe pe mail, comentînd, printre altele, și despre volumul meu de convorbiri cu Nino, dar și despre alte cărți de și despre Nino, apărute în ultimii ani la Ploiești, pentru ca apoi să i le și trimit prin poștă. Evident că nu i le-am expediat mînat fiind de gîndul că va scrie despre ele, ci am fost motivat doar de sentimentul că unui alt prieten bun de-al lui Nino i-ar plăcea să aibă aceste cărțulii. 

Iar acum, dacă maestrul tot a scris despre ele, nu pot decît să-i mulțumesc și să-l sărut pe fruntea inimii dumisale.

Anul trecut, în martie, l-am invitat pe Liviu Antonesei la Ploiești, să-și lanseze lucrarea sa Jurnal din anii ciumei, 1987–1989. Încercări de sociologie spontană (ediția a doua, revăzută și augmentată, apărută la Editura „Cartea Românească Educațional”, Iași, 2019) dar, din păcate, din pricina pandemiei care se abătuse peste noi, am amînat sine die evenimentul, ratînd, astfel, și plăcerea mult așteptatei întîlniri față către față cu domnia-sa, care nutresc speranța că se va întîmpla cît de curînd, de îndată ce sturlubaticul virus își va fi frînt aripile...

Muzicoteca de acasă

LOCOMOTIV GT. X
(1982)

Zenevonat - Music Express

A Siker - Success

A Sineken - On The Rails

Portoriko 69

Holnap - Tomorrow

Lesz-e Még - Will There Be

Rágógumi Megszokás - Chewing Gum Habit

Valaki - Someone

A Szél Lassan Elfújja Az Utolsó Dalom - My Last Song Is Going With The Wind

PEPIPA RECORDS 

(Ungaria)

Gábor Presser — keyboards, vocals 

János Karácsony — guitars, bass, vocals 

János Solti — drums, percussion 

Tamás Somló — bass, saxophone, vocals 

Texte cu elice

„Oare se minte, azi, mai puțin decît înainte de ʼ89? Comunismul schilodea omul prin teroare. Azi, omul e schilodit prin libertatea trăită urît. Regula, înainte, era «să-ți ții gura», Regula, acum, e «să-ți bați gura». După părerea mea, specia «anticomuniștilor cu față bolșevică» (expresia e a lui Adam Michnik) e soră cu specia «securiștilor patrioți» (așa cum se prezintă ei azi).” Specia asta nu poate concepe «purificarea» națiunii decît ca pe o competiție de azvîrlit cu pietre; sau de îmbălsămare a noroiului pentru a-i asigura un loc durabil în ruinele destinului nostru istoric.”

Octavian Paler

(dintr-o convorbire cu Daniel Cristea-Enache)

Fototeca de dinamită

Regina Maria a României (Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, 1875-1938) și fiica sa, ASR Principesa Maria (Marie de Hohenzollern-Sigmaringen,1900-1961). În familie i se spunea Mignon, spre a fi deosebită de mama sa.

Memento

8 iunie 1967. 

Apare cel de-al optulea album de studio al celor de la The Beatles, Sgt Pepper's Lonely Hearts Club Band (Casa de discuri „Capitol”), un album emblematic pentru ceea ce, cu un termen generic, este numit rock-ul psihedelic. (27 de săptămîni în UK Albums Chart și 15 săptămîni în Bilboard 200; 4 premii Grammy în 1968; locul 1 în 2003 în top-ul celor mai bune albume din toate timpurile întocmit de revista „Rolling Stone” http://www.rollingstone.com/.../the-beatles-sgt-peppers...)

Full album: