TEODOR MAZILU 96
„Nu-i suficient să fii porc. Mai trebuie şi puţină carte...”
„Trebuie făcută însă foarte clar deosebirea dintre un prost şi un tăntălău. S-ar părea, la prima vedere, că e acelaşi lucru... Nu e chiar aşa... Tăntălăul e un idiot, care s-a resemnat cu destinul de idiot. El nici nu vrea să fie decât un biet idiot, n-are nici o altă pretenţie. Deci, tăntălăul e plin de modestie, pe cînd prostul e convins de geniul său... Din acest punct de vedere, tăntălăul e net superior.”
„Ştiţi cum e omul prost, e mîndru cînd devine cineva, fie şi datorită unei boli cumplite...”
«Să te ferească Dumnezeu de demnitatea prostului.»
Astăzi, dacă n-ar fi murit la doar 50 de ani, sclipitorul nostru scriitor Teodor Mazilu, ar fi împlinit 96 de ani. A fost cum nu se poate mai tranșant cu toți aceia care, nu puțini, l-au considerat un demn continuator al lui Caragiale: „Am tot respectul, toată modestia şi cuviinţa faţă de Caragiale, dar a spune că eu descind din el e mai rău decât o nedreptate, e un lucru inexact. (…) Caragiale observă puterea oamenilor de a se autoamăgi, de a refuza întîlnirea cu realitatea. Revenind la piesele mele, se poate spune că personajele care le popularizează au numai păcate fundamentale. Ele sunt mai mult decît ticăloase; ele au nostalgia ticăloşiei, regretă că nu sunt suficient de josnice, suferă că nu sunt suficient de ticăloase, aşa cum ar dori ele să fie”.
Deși a scris încă din tinerețe, Mazilu a debutat editorial abia la 33 de ani, cu un volum de proză scurtă. * Piesele lui erau adesea cenzurate sau amînate sine die, deoarece ironizau oportunismul, parvenitismul și micile tare sociale, teme sensibile pentru regimul ceaușist. * Piesa sa „Proștii sub clar de lună”, a fost interzisă inițial, fiind considerată o critică prea directă la adresa „oamenilor muncii” și a „moralei socialiste”. * Deși ca scriitor numele său a fost asociat cu teatrul absurd și satira socială, Mazilu a mărturisit că îl admira pe Caragiale, dar și pe Cehov, în scrierile sale mixînd observația realistă cu ironia mușcătoare.* De cîteva ori a interpretat mici roluri în montările textelor sale, nu din vanitate, ci pentru că regizorii considerau că „nimeni nu poate rosti replicile maziliene” mai autentic decît el.* Deseori spunea, cu amărăciune, că a scris „comedii triste”, pentru că „lumea reală e o farsă, dar una cu lacrimi”.
„Cînd am scris «Proştii sub clar de lună», aveam 32 de ani. Scrisesem cîteva volume de proză satirică, două romane, desfăşurasem o oarecare activitate publicistică şi mărturisesc că nu mă gîndeam pînă atunci să mă ocup de teatru. N-am fost crescut în miracolul teatrului şi aveam o suspiciune faţă de teatru, ca spectacol. În viaţa de toate zilele iubeam spectacolul. Nu-mi plăcea teatrul, nu mă atrăgea această uzină de iluzii”.
„Nu cred că prostia poate fi investigată prin testele psihologilor. Prostul e un om care, deși și-a pierdut orice contact cu realitatea, orice putere de percepţie, continuă să supravieţuiască. Mărturisesc că frica de prostie e ca frica de moarte. Prostia e violentă, poate mima orice, chiar inteligenţa, prostia se poate indigna faţă de inteligenţă. Prostia «progresează» într-un ritm alarmant. Prostului, orice problemă şi-ar pune şi oricum s-ar comporta, îi lipseşte însă viaţa. Ca să dea impresia că trăieşte, împrumută ticurile inteligenţei.”
