Fototeca de dinamită

ANSEL EASTON ADAMS

(20.II.1902–22.IV.1984)

Nu există reguli pentru fotografiile bune, există doar fotografii bune.

Cînd cuvintele devin neclare, ar trebui să mă concentrez pe fotografie. Cînd imaginile sînt neadecvate, ar trebui să mă mulţumesc cu liniştea.

Există întotdeauna două persoane în fiecare poză: fotograful şi privitorul.

Fotograful trebuie sa vadă cu adevărat dedesubtul suprafețelor și să înregistreze calitățile naturii și umanitatea care trăiește sau care este în stare latentă în toate lucrurile.

Fotografia este scoaterea la iveală a ordinii din haos.

Fotografiile cu peisaje sînt supremul test pentru un fotograf și, deseori, cea mai mare dezamagire.

Nu toți au încredere în picturi, dar fotografii se bucură de credibilitate.

În înțelepciunea adunată de-a lungul vremii, mi-am dat seama că fiecare experiență e o formă de cunoaștere.

A fost un fotograf american, celebru pentru fotografiile sale spectaculoase (în alb-negru), de înaltă definiție, ale peisajelor din vestul Statelor Unite, în special cele din Parcul Național Yosemite. Pionier al fotografiei artistice, cu contribuții majore aduse fotografiei de peisaj, în lucrările sale el s-a concentrat pe frumusețea frustă, necontrafăcută și nealterată a naturii. În 1932, a co-fondat (împreună cu Edward Weston și Imogen Cunningham) grupul «f/64», care promova o fotografie clară, detaliată și directă (straight photography), opusă stilului pictorialist. Unanim considerat drept unul dintre cei mai valoroși fotografi ai tuturor timpurilor, care a transformat fotografia de peisaj într-o formă de artă profundă, evidențiind frumusețea texturată a naturii, el a fost, în egală măsură, și un susținător acerb al conservării mediului înconjurător, fotografiile sale fiind deseori folosite pentru a promova protejarea naturii, în general și a parcurilor naționale americane, în special.

Poemoteca

Mihai Ursachi

(17.II.1941 – 10.III.2004)

La iarmarocul de vorbe

Hai la băiatu’, ia vorba fierbinte

Îți ține de cald și te-ajută la minte.

Vând vorbe pestrițe, orice măsură

Se potrivește la orice gură.

Închiriez arhaisme cu ora.

Cuvinte mecanice, Firma Pandora.

Vorba dulce, mult aduce,

Repar, la moment, epitete năuce.

Cuvinte zemoase, cuvinte harbuz.

Vând vorbe de leac pentru văz și auz.

Ia, doamnă! Ia, doamnă! o vorbă de-amor

Pentru noptieră, în dormitor.

Atelier de-ndreptat adjective sucite,

Ascut la tocilă cuvinte-cuțite.

Poftiți, vorbe fragede, pentru salată !

Poftiți, cu piper, vorbărie tocată !

Marele parc neologic. Real:

Hiperbola care mănâncă mangal!

Must natural de cuvinte. Conține

Cele mai noi și mai mari vitamine.

Aicea se vinde cuvântul cel mare,

Doi bani kilogramul, să ia fiecare !

(Din volumul «Benedictus», 2002)

Cărarea bunelor urări

Zilele tale să fie

ca florile albe de iasomie.

Simple și clare, patru petale,

astfel să fie trăirile tale.

Gloria-naltă a păcii cu sine,

viață adîncă și moarte senină.

Sufletul tău mîntuit de samsara,

Să se unească cu Muma-fecioara.

Privește într-una Urările aceste

Întocmai cu patru petale modeste.

Ad lectorem

Întîia oară vei vedea

Și vei pleca și vei uita;

Ci înc’odată dacă vii

vei auzi și vei trăi;

a treia oară-ai să rămâi.

(Din volumul «Inel cu enigmă», 1981)

 

Poet, prozator și traducător, a debutat editorial în 1970 cu volumul de versuri „Inel cu enigmă”, urmat de „Missa Solemnis” (1971), „Poezii” (1972), „Poemul de purpură şi alte poeme” (1974), „Diotima” (1975), „Marea înfăţişare” (1977), „Zidirea şi alte povestiri” (1978), „Arca” (1979), „Inel cu enigmă” (antologie, 1981). În 1982 se stabileşte în Statele Unite, devenind asistent la Universitatea statului Texas şi, din 1986, este lector la Universitatea din California. Revine în Iaşiul natal după 1989 şi este numit director al Teatrului Naţional „V. Alecsandri”. A activat ca profesor asociat la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. A fost secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1997 – 2001), apoi director al Casei de Cultură a municipiului Iaşi. A tradus în limba română din operele unor mari scriitori, precum Hölderlin, Schiller și Paul Celan.

Alte volume publicate: „Poezii” (1996), „Nebunie şi lumină” (antologie, 1999), „Inel cu Enigmă. Opere complete” (2002), „Benedictus” (2002). La 1 decembrie 2000, poetului i-a fost conferit „Ordinul național «Steaua României» în grad de Cavaler, „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii românești.” Posteritatea îl consideră drept unul dintre cei mai importanți poeți români postbelici.

(...) Mihai Ursachi a fost un Don Quijote încrezător, neclintit în cavaleria sa rătăcitoare, deși avea conștiința lucidă a vetustității atitudinii sale evident scorțoase. Cu vocea lui răspicată și în teritoriul liricii, poetul ieșean a încercat să realizeze prin versuri un fel de sinteză paradoxală profunzime-frivolitate, sinceritate-poză și gravitate-ironie.

Vasile Spiridon

(România Literară, nr. 7 / 2024)

Raftul cărților (azi, de ziua lui Brâncuși...)

Brâncuși văzut de Modgliani pe la 1909 

„Nu pot să termin portretul tău. Nu pot să te fixez și să te definesc. Ești viclean ca o vulpe. Dar nu te pot picta ca pe o vulpe, fiindcă ai o inimă bună, de țăran. Nu te pot picta ca pe un om de știință, deși ești detașat ca orice savant. Ești un bucătar excelent. N-am mîncat nicăieri o friptură de berbec mai bună decît la tine. Cum o să te pictez ca bucătar? Te văd că postești zile întregi pînă la înfometare pentru a atinge stadiul iluminării. Dar cum să te pictez ca sfînt? Cînd îți licăre ochii de fiecare dată cînd aduc tîrfe pe aici? Tu ai în figura ta fațete atît de felurite încît nu pot desena fizionomia esențială. Spune-mi ce fațetă preferi? În jurul tău este mai mult mister decît în jurul lui Rousseau-Vameșul” *.

* Dintr-o scrisoare a lui Amedeo Modigliani către Brâncuși, în volumul lui Petre Pandrea, «Brâncuși, amintiri și exegeze», ed. Meridiane, București, 1976

Brâncuși, portret în creion al aceluiași Modgliani

Vise & amintiri

 Regele moare dar nu se predă!

„N-am avut timp să-mi trăiesc viața. E vina ta că nu te-ai pregătit. Sunt obligat să mor, mi-e frică, ajutor! Cine vrea să ofere viața Regelui? Am privit moartea de mii de ori, mi-am dat seama că nu e pentru mine. Nici eu nu mă mai pot ajuta. Soare, apără-mă! Să trăiesc de-a pururi chiar și singur.Vai, morți fericiți, ce chip ați avut în față?’’

Eugen Ionescu

Îmi amintesc că am avut privilegiul ca în anul 2018 să văd împreună cu Anca, spectacolul Regele moare de Eugen Ionescu, pe scena Teatrului Național din București, Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc fiind în rolurile principale. Așezat pe un scaun, chiar lîngă noi, în sală, era marele nostru regizor Andrei Șerban, care a urmărit spectacolul extrem de concentrat, cu creionul minții în ambele mîini, dacă pot spune așa. 

A fost o seară absolut specială, atunci, în 10 februarie al acelui an, în care maestrul Rebengiuc împlinea 85 de ani. Cu acel prilej, la final, după încetarea îndelungilor aplauze, domnia-sa, vizibil emoționat, a adresat cîteva cuvinte publicului: Am vrut să joc în seara asta. E un cadou pe care mi l-am făcut mie însumi. Am vrut să fiu alături de colegii mei pe care îi iubesc foarte tare. Îmi place rolul acesta, am vrut să il joc de ziua mea. Îmi place piesa, îmi plac regizorii care au pus piesa în scenă. Îmi plăceți dumneavoastră și am vrut să sărbătoresc împreună cu dumneavoastră această cantitate de ani nesperată din punctul meu de vedere. Nu m-am gândit niciodată ca o să ajung până aici, dar dacă am ajuns, am zis: hai să joc!

Altițe & bibiluri…

 

„Unul dintre trucurile copilăriei e că nu-i nevoie să înțelegi un lucru ca să-l simți.”

(Carlos Ruiz Zafón, „Umbra vîntului”)

Buburuza noastră sau vremea cînd copiii copiilor noștri încep să devină noi,

schimbîndu-ne rostul vieții în această lume…

Orație la ceas aniversar

Prietenul și colaboratorul meu statornic, binecunoscutul istoric, arheolog, muzeograf, scriitor și publicist, OCTAVIAN ONEA, a împlinit 82 de ani (n. 11 februarie 1944, Iaşi) * A urmat gimnaziul şi liceul la actualul Colegiu Naţional „I. L. Caragiale” din Ploieşti (1955-1962), şi a absolvit Facultatea de Istorie (secţiile Istorie universală veche, Arheologie, Istoria veche a României şi Arheologie), a Universității din Bucureşti (1962-1967) * Între anii 1968 și 1998 a fost muzeograf șef la Castelul „Iulia Hasdeu” din Câmpina * A făcut parte din echipele de specialiști și cercetători care au înființat prestigioase entități muzeale, printre care putem aminti Muzeul Ceasului din Ploiești, Muzeul de Istorie și Arheologie al județului Prahova, Muzeul Memorial „B. P. Hasdeu” din Câmpina ș.a. * A participat la cercetările arheologice de la Târgşorul Vechi, Sucidava, Slăveni şi Romula. A fost discipol și conlucrător apropiat al regretatului istoric și profesor Nicolae Simache, alături de care a colaborat la organizarea Muzeului de Arheologie, Muzeului Sătesc și Rezervaţiei Arheologice de la Târgşorul Vechi * A fost curatorul mai multor expoziţii cu tematici istorice la Câmpina, Bucureşti, Chişinău, Ploieşti etc. * A fost co-fondator al Fundaţiiilor „Hasdeu” și „Nicolae Grigorescu” din Câmpina, „Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte și „Cezar Petrescu” din Buşteni * A îndeplinit și funcția de consilier pentru probleme de cultură, culte şi învăţămînt în cadrul Prefecturii judeţului Prahova (între 1998-2007) 

De-a lungul timpului, a publicat articole și studii de specialitate în principalele periodice și reviste culturale și de istorie ale țării („Magazin istoric”, „Arhivele Prahovei”, „Gazeta Cărților”, „Ateneu”, „Luceafărul”, „Literatorul”, „Axioma”, „România literară” ş.a. * Este autor al unor volume de literatură («Călătoria – Menodramă într-un act»), istorie și istorie literară («Au fost Ploeştii urbea „Scrisorii pierdute” ?», «Şi totuşi, când s-a născut B.P.Hasdeu?»), cea mai recentă apariție care-i poartă semnătura fiind volumul „SOS Castelul Iulia Hasdeu”, apărut în anul 2023 la editura bucureșteană Eikon * Este, printre multe alte articole de presă, autorul unei splendide și delicate convorbiri memorialistice (apărută în anul 2021 în periodicul câmpinean „Oglinda de azi”) cu regretata scriitoare Aurora Cornu (1931–2021), născută în comuna prahoveană Provița de Jos, prima soție a prozatorului Marin Preda * Octavian Onea este, de asemenea și un talentat grafician-portretist, lucrările sale făcînd obiectul unor expoziții de gen.

Îți doresc, din inimă, (și) din acest luminiș virtual, multă sănătate și să te bucuri de aceeași inspirație și energie creatoare, alături de toți cei dragi ție, asigurîndu-te, (și) pe această cale, de întreaga mea gratitudine.

La mulți și în sănătate ani, Tavi, dragule!

N.B. Este regretabil faptul că primăria noastră nu l-a avut în vedere pe Tavi (deși mă așteptam la acest gest în 2024, cînd el a împlinit 80 de ani) pentru a-i acorda titlul de cetățean de onoare al Ploieștiului. Dar atunci au fost onorați cu această distincție (și habar n-am de ce, cu tot respectul și admirația ce le-o port) soții Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț, motivația fiind: „în semn de recunoaştere a geniului artistic şi a imensei influenţe pe care o au asupra culturii româneşti”. Nu cumva sînt cuvinte mult prea mari? Mă rog... Toate bune și frumoase dar acest titlu după cîte știam eu, se acordă pentru merite și servicii deosebite aduse de respectivul, comunitatății care, prin intermediul administrației locale, îl acordă. Dar cei doi amintiți, care în afară de faptul că au venit la Ploiești de puține ori și atunci exclusiv în calitate de actori, nu știu ce alte merite (culturale sau de altă natură) să fi avut în fața comunității. Dar pe această listă a cetățenilor de onoare ai Ploieștiului (a se vedea în acest sens și volumul scriitorului Ioan Groșescu dedicat acestora) sînt tot felul de persoane și personaje care n-au absolut nici o legătură cu orașul nostru. Poate doar pentru ceva foarte vagi tangențe cu Urbea X. Ceea ce ar putea fi o condiție necesară dar nu și suficientă.

Poezie mută, pictura...

Ivan Generalić

(1914–1992)

Satul

(1954)

Peisaj de iarnă

(1966)

Iarnă
(1971)

Memento

Amita Bhose

(9.II.1933, Calcutta, India – 24.X.1992, București)

Pentru mine, Eminescu a fost şi este un «kavi» (poet-înţelept) indian, un gînditor care priveşte viaţa prin prisma filosofiei. (…) Momentul Eminescu simbolizează întreaga spiritualitate românească. Creaţia eminesciană oglindeşte pe deplin cultura românească... Totuşi, Eminescu ar fi putut să fie şi un poet al Indiei…

Am fost acuzată pentru că am iubit România. Îmi recunosc «vina». De dragul culturii române, cu dorinţa de a întemeia o şcoală serioasă de indianistică, m-am stabilit aici. Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame şi frică – acea teamă care aproape că ne-a paralizat minţile – alături de el. Nu m-am gîndit să plec de aici, nici să trîmbiţez la posturile străine de radio. Scriam cu mîna în mănuşă, umblam după lumînări pentru serile fără curent, aşa cum făceau mulţi. N-am învăţat, însă, să patinez pe străzile Capitalei, pentru că în fiecare zi studenţii mă luau de mînă, mă duceau la Universitate – la cursuri sau la examene – şi mă aduceau acasă. Uitîndu-mă la acele fiinţe înfometate, înfrigurate, deprimate moral, uneori mi se părea că vorbesc unor statui, într-o galerie de artă. Cînd le ascultam lecţiile, vedeam cum le-au îngheţat buzele, în «temperatura camerei.

Totuşi, lumina privirii lor mi-a dat puterea să resist.

Amita Bhose

(1992)

În 1971, Amita Bhose, cercetătoare, scriitoare, traducătoare, profesoară la Universitatea din București (1971–1991, unde a susținut cursuri practice de limba bengali și limba sanscrită, a conceput manuale de învățare a limbilor respective – în limba română – și a susținut prelegeri despre cultura și civilizația Indiei), se stabilea în România, pentru a-și dedica viața și activitatea operei, în general și poeziei, în special (pentru care nutrea o uriașă dragoste), lui Mihai Eminescu, de altfel, ea fiind și primul traducător al poetului în spațiul asiatic.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga (în stînga) și Amita Bhose

În 1975, sub conducerea profesoarei sale Zoe Dumitrescu-Buşulenga (care avea să afirme despre ea că a slujit cultura română, cu inteligența și condeiul ei, mai mult decît, poate, mulți români.), va susţine teza de doctorat intitulată «Influenţa indiană asupra gîndirii lui Eminescu». Cercetarea îşi avea sorgintea, așa cum va mărturisi ceva mai tîrziu într-un interviu, în nevoia lăuntrică, tot mai stringentă, de a mă lămuri pe mine însămi, deplin, de misterul apropierii versului eminescian de sensibilitatea şi profunzimea liricii indiene. Care sunt influenţele şi confluenţele indiene în opera marelui poet român, cît de mult aprofundase el cultura poporului meu? – iată întrebările cărora doream cu ardoare să le răspund.

Teza de doctorat a fost publicată în 1978 într-un volum purtînd titlul Eminescu şi India (ed. Junimea, Iași, 1978), fiind cea mai amplă şi mai sistematică tratare a problemei relaţiilor dintre gîndirea indiană şi opera lui Mihail Eminescu (Sergiu Al-George), autoarea cîştigîndu-și pe bună dreptate, reputația de a fi unul dintre cei mai avizaţi cercetători ai istoriei pătrunderii culturii indiene în spaţiul cultural european. (George Munteanu). Cu o prefaţă şi o postfaţă aparținînd profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, lucrarea „Eminescu şi India” se înscrie în rîndul cercetărilor de referinţă dedicate marelui poet român. În demersul său, autoarea a mers pe drumuri nebătătorite, concluzionînd: Mihai Eminescu e singurul poet european care a făcut India nemuritoare în ţara sa.

Amita Bhose a redactat o serie lucrări de sinteză și a tradus în română din bengali și sanscrită, unele din aceste traduceri fiind publicate în paginile unor reputate reviste culturale ale vremii, precum: „Orizont”, „Ramuri”, „România literară”, „Convorbiri literare” etc. sau în volume („Proverbe şi cugetări bengaleze” 1975, ed. Albatros, „Povestea prinţului Sobur”, culegere de basme indiene, 1975, ed. Ion Creangă). A fost autoarea mai multor manuale de limba bengali și sanscrită, precum și al unui dicționar bengali-român conținînd peste 15.000 de cuvinte.

De asemenea, a tălmăcit în limba română mai multe scrieri din creația marelui literat și filozof bengalez Rabindranath Tagore, laureat, în 1913, al Premiului Nobel pentru Literatură („Soarele din prima zi” – poeme, „Amintiri”, „Scrisori rupte”, antologie de scrisori ale lui Tagore, ed. Univers 1978, prima traducere în română a lucrării realizată direct din bengali etc.)

De-a lungul vieţii, Amita Bhose a publicat, în presa străină şi românească, peste 56 de traduceri din literatura română în bengali (printre cei traduși numărîndu-se Caragiale, Sadoveanu, Mihail Sebastian, Eminescu) şi din bengali în română, peste 90 de articole şi studii. A susţinut peste 100 de conferinţe şi emisiuni radiofonice şi a acordat peste 20 de interviuri pe teme culturale.

Raftul cărților

Papagalul lui Flaubert

Desen de © Levine F.

„(…) personajele sunt un băiat cu pasiunea cititului, o mamă și o prietenă a mamei, pe nume Mme Picard. Mai târziu, băiatul avea să-și scrie memoriile. Citez din nou: «Mme Picard era de părere că un copil are voie să citească orice.» Nici o carte nu poate fi periculoasă dacă e bine scrisă. Băiețelul, cunoscând opinia frecvent exprimată a prietenei mamei sale, profită de prezența ei și cere permisiunea să citească un roman care a stârnit un adevărat scandal. «Dar dacă micuțul meu citește astfel de cărți la vârsta asta», protestează mama, «ce va citi cînd crește mare?». «Atunci le voi trăi», îi răspunde copilul. A fost una dintre cele mai inteligente replici din copilăria sa: înregistrată în analele familiei, i-a câștigat – sau așa presupunem – dreptul să citească respectiva carte.

Băiețelul era Jean-Paul Sartre.

Iar romanul, Doamna Bovary.”

Julian Barnes

(„Papagalul lui Flaubert”, Nemira, 2006, pp.141-142)

Goange

(Desen de Andrei Popescu)

Un iepuraş intră într-o cofetărie şi comandă o cafea cu lapte şi un corn.

În momentul în care i se aduce comanda, iepuraşul îşi aminteşte că nu se spălase pe lăbuțe, aşa că pleacă la toaletă să se spele.

Când se întoarce, cafeaua nu mai era.

– Cine mi-a băut cafeaua?

Toţi tăceau mâlc.

Iepuraşul revine pe un ton ameninţător:

– Vă mai întreb încă o dată: cine mi-a băut cafeaua?

Ursul se ridică în picioare de la o masă şi răspunde:

– Eu am băut-o...

– Şi cornul de ce nu l-ai mâncat, mofturosule?...

Raftul revistelor

În cel mai recent număr al revistei «România Literară» (5 din 30.I.2026), apare un articol de mici dimensiuni («Dublu eveniment „România Literară la Ploiești», p. 21) semnat „Reporter” (n-am idee cine se ascunde în spatele pseudonimului) plin de inexactități. Pe scurt, textul se vrea a fi o relatare de la fața locului a unei duble întîlniri a cîtorva dintre membrii redacției revistei amintite (Ionela Streche, Angelo Mitchievici și Cristian Pătrășconiu) cu potențialii lor lectori și iubitori de literatură. 

Prima întîlnire, moderată de scriitorul și publicistul ploieștean Dan Gulea (el însuși dascăl al instituției liceale în discuție), s-a desfășurat în sediul Colegiului Național Mihai Viteazul din localitate, în prezența unui grup de elevi și profesori iar cea de-a doua, la Palatul Culturii.

Toate bune și frumoase pînă în momentul în care se face afirmația că Nichita Stănescu a fost elevul acestui liceu (...unitatea de învățământ unde a fost elev Nichita Stănescu). Eroare! Poetul a fost, timp de 8 ani (între 1944–1952), elevul liceului „I. L. Caragiale” (actualul Colegiu Național cu același nume) din Ploiești.

În cadrul celei de-a doua întîlniri, moderate de același profesor ploieștean, s-a lansat un număr special al periodicului «Revista Nouă» despre care, în articolul cu pricina se spune că a fost înființat în 1966. O altă eroare! Revista amintită mai sus a fost fondată la 15 decembrie 1887 de savantul B. P. Hasdeu, ea apărînd la București, sub directoratul aceluiași, avînd printre redactori, printre alții, pe Alexandru Vlahuță și Barbu Ștefănescu Delavrancea. Că în 1966, un grup de scriitori, istorici și critici literari (printre cei mai valoroși ai vremii) au hotărît să scoată o serie nouă a revistei, e foarte adevărat. Dar nu în acest an a fost „înființată” revista. 

După 1989, «Revista Nouă» a apărut în cîteva serii succesive, editată de un grup entuziast de scriitori câmpineni, avîndu-i în pole position pe poetul și publicistul Florin Dochia și pe criticul literar Constantin Trandafir, sub egida Fundației «Hasdeu» și a Cercului Literar «Geo Bogza» al Casei de Cultură a municipiului Câmpina.

Publicația, din informațiile pe care le dețin, avea să apară pînă în anul 2024, preț de 128 de numere. Printre colaboratorii mai mult sau mai puțin statornici pot fi amintiți, printre mulți alții, Christian Crăciun, Codruț Darie Constantinescu, Serghie Bucur, Mircea Teculescu, Iulian Moreanu dar și regretații Jenica Tabacu, Ștefan Al. Sașa și Gherasim Rusu Togan. De-a lungul timpului, deci mai bine de 21 de ani de la apariția noilor serii, m-am bucurat de privilegiul de-a mă prenumăra printre cei care au scris în paginile prestigioasei reviste câmpinene.

Bref, îmi exprim mîhnirea și pe această cale, constatînd că în paginile importantei reviste «România literară», poate cea mai titrată revistă literară (și nu numai!) românească a momentului, care apare sub auspiciile Uniunii Scriitorilor din România, se ivesc și astfel de articole cu mari carențe de documentare, care au darul de a dezinforma cititorii prin furnizarea de informații eronate. 

Să sperăm că acest articol este doar un accident vremelnic și nu o meteahnă devenită deprindere a valoroasei noastre reviste de cultură. Pentru că ar fi păcat ca o asemenea tipăritură de ținută să se lase atrasă în siajul publicațiilor propagatoare de informații false…