Epica Magna (coperta și ilustrații de Sorin Dumitrescu)
Hristea Stănescu. Notă autobiografică
S-a născut la Ploieşti, la 31 martie 1933, dintr-un ţăran român venit la oraş şi dintr-o rusoaică stabilită la Ploieşti cu prilejul mutării sediului rafinăriilor de petrol de la Constanţa.
Temperament contradictoriu şi paradoxal, el este, aşa cum au remarcat şi prietenii săi, profund influenţabil în zonele exterioare şi convenţionale, ca oricare om civilizat, şi înlăuntrul spiritului sau, dacă-l putem numi spirit, îndărătnic pe ce a cunoscut de unul singur, şi original ca un barbar.
A citit Bacovia şi s-a uluit de viziunea lui totală şi a descoperit parodiile lui Topîrceanu de la care a luat o lecţie vie de diferite forme prozodice amare învelite în ciocolata umorului. A învăţat atît de bine lecţia, încît în cele din urmă a reuşit să o uite.
Aşa se face că, matur fiind, încă neconvins de faptul că vorbirea poate fi scrisă, a rămas din nou repetent în faţa cuvintelor, prin practica leit-motivului unor viziuni, şi mai ales cu prilejul compunerii unei cărţi mai speciale, intitulată «Necuvintele».
Se gîndeşte obsesiv zile şi nopţi la o singură viziune, iar când o scrie sau mai degrabă o dictează, dă iluzia improvizaţiei.
Mirat şi uluit de ideea că există timp, vede în orice ceas, în orice orologiu, în orice clepsidră, forma unui posibil sicriu.
O oră pe an este extrem de mulţumit de propria sa muncă. Tot o oră pe an este nemulţumit de propria sa muncă, iar în rest munceşte pur şi simplu.
Acum, în acest moment, stă şi se uită prelung la o veche drahmă de Histria şi se gîndeşte că prea mare lucru nu este de spus despre sine însuşi şi că sinea altora, dacă nu cumva sinea generală a speciei umane, este cu mult mai aptă de contemplaţie, deşi însăşi contemplaţia, şi ea, are natura unei misterioase oglinzi.”
N.B. Foarte mulți continuă cu obstinație să se tragă de șireturi cu poetul (deși acesta îi avertizase, nu o dată, să n-o mai facă, pentru că el „se poartă desculț”!), îndeobște după dispariția sa pămînteană, cu foarte multă larghețe și ușurătate, etichetîndu-l, în buna tradiție românească, cu „Îngerul blond”, în fond o banală sintagmă, care pe măsura trecerii vremii a devenit mult prea tocită de îndelungata ei folosire. Fără să–și dea seama, toți aceștia, că nu oricine poate vedea aripile îngerești ale unui om, care mai presus de orice, e și poet. Și nu unul oarecare.
Eu, unul, care am aflat multe despre Nichita Stănescu, cel din umbra poetului, de la un bun prieten al său și-al meu, Ion Stratan, numit de primul, în scris (există dovada), os din os stănescian, am convingerea că acest supranume scornit nu i-ar fi fost deloc pe plac.
La fel cum, el însuși, Nichita Stănescu, nu credea în existența poeților, ci doar a poeziei sau, altfel spus, cum numai el știa s-o facă: Tăierea buricului este confundată cu buricul, vai ce oroare!
Umbra vieții mele sînt cuvintele mele
(documentar realizat în 1993 de Florin Negoescu & Bogdan Stoicescu)
Distinsa doamnă Ana Blandiana, care deunăzi a mai adăugat un an unei vîrste a deplinei sale maturități, este unul dintre puținii oameni cu har pe care i-am cunoscut de-a lungul vieții, în preajma cărora am avut privilegiul și bucuria de a mă fi aflat (chiar dacă nu pentru foarte mult timp) și care mi-a oferit acel tip de confort spiritual inefabil, care te face să te simți tu însuți ocrotit, fără a fi nevoit nici să-ți cîntărești gîndurile și nici să-ți măsori cuvintele.
E un sentiment extrem de plăcut, ca și cum te-ai afla sub aripa îngerului tău păzitor…
Drept pentru care îi doresc din inimă mulți și inspirați ani, zile senine și o primăvară a sufletului la fel de luminoasă și profundă precum poezia pe care o scrie.
La mulți ani!
p.s. Trebuie să-i mulțumesc încă o dată și să-l asigur de întreaga mea gratitudine pe prietenul meu de nădejde, Darie Constantinescu, prin mijlocirea căruia am cunoscut-o și care este autorul acestui instantaneu fotografic…
Practic, viața mea s-a încheiat la 25 de ani, cînd am absolvit facultatea. Pe urmă, exceptîndu-i pe scriitorii care mi-au devenit prieteni și cărțile scrise/citite, totul s-a redus la o pușcărie făcută în slujba învățămîntului românesc.
(Amintirile unui optzecist întîrziat)
Să fii singur şi să scrii. Nu orice prost reuşeşte asta. Nu orice prost suportă singurătatea, nu oricine se suportă. O carte înseamnă un regim de viaţă special, trebuie să i te dedici, o carte presupune paravane, baraje senzoriale.
Sorin Stoica
(1978-2006)
Mă încearcă o imensă durere la gândul că nu voi mai avea timp să recitesc unele cărți – de pildă, Iosif și frații săi de Thomas Mann -, așa cum plâng uneori în somn – ultima dată am făcut-o în noaptea trecută -, că nu voi putea să-mi revăd anumiți prieteni.
Sunt însă doi-trei autori ale căror opere nu le-am citit. Văd titlurile, citesc comentarii pe marginea lor, vreau să le cumpăr, însă nu reușesc. Parcă e un blestem. Tot așteptând momentul favorabil, îmi folosesc imaginația și îmi dau cu presupusul. Ăsta o fi scriind auster și are personaje din înalta societate. Celălalt pare a fi umorist – am parcurs niște comentarii -, ultimul e greu de încadrat în vreo categorie. Dacă se întâmplă un miracol și pun mâna pe o carte refuzată de destin, constat că textul n-are legătură cu ceea ce-mi închipuisem eu.
Cărțile necitite – și care tind a deveni veșnic necitite! – seamănă cu niște femei pe care le vezi de la mare distanță, dar nu le poți defini nici fizionomia. Simți cumva numai aura feminității. Sunt frumoase, sunt elegante? Ori cu niște construcții descoperite pe Lună, care au o formă incertă. Sunt locuințe ori sunt doar niște stânci?
Şerban Tomşa
(1956–2023)
p.s. Au trecut, hélas!, pe negîndite, trei ani de cînd Șerban Tomșa (pseudonimul lui Ion Șerban), autorul, printre altele, al romanelor „Biblioteca lui Noe”, „Maimuţe în haremul nopţii”, „Gheţarul” (premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), „Călugărul Negru” şi al volumului memorialistic „Amintirile unui optzecist întîrziat”, l-a reîntâlnit, într-o altă lume, pe bunul și statornicul său prieten, Nino Stratan. Sit tibi terra levis, Șerban Tomșa!
Cînd s-or fi așternut peste noi, 11 ani, Jeane, dragule?
Trecură tiptil, ca nouri lungi pe șesuri, cum ar spune cuconașul
Mihalache Eminescu, mult iubitul nostru...
Deși, dacă stau și mă gîndesc eu mai bine, nu timpul e acela care trece, ci însăși viața noastră e taman aceea care se risipește ca un fum...
Era prin 2015, tot într-un miez de martie, cînd tocmai ce dădusem vînt bun din pupa, volumului tău de poezii, Iluzii...
Iar întru reamintire, primește, rogu-te, această imagine (o simplă eternitate de-o clipă), de la acel moment poetic, dimpreună cu o Rugă a dumitale, din volumul Cuvintele ca banii..., care mi-a mers la inimă de cînd am citit-o prima oară…
Salut, europenilor! – le zice președintele bulgar concetățenilor săi.
Eurosalut! – le strigă din ușă, mai sintetic, un profesor român studenților săi
Eurobingo! – răspunseră toți în cor.
Drept care, bulgarii ne-o luară iarăși înainte și înființară Partidul Euro-Stânga.
Prevăzători, românii s-au pus pe fabricat:
europirina
și eurosept
ba chiar și eurovitamine
la uzinele Eurofarm;
un întreprinzător oltean a deschis crîșma La europeana
iar un altul S.C. Euromezeluri s.r.l.
Pe internet îmi vine de la un fost student aflat prin Europa o colecție de afișe și anunțuri culese din spațiul european.Unul sună astfel:
Club privat. Exclusiv pentru membri și nemembri.
Euro-pa.
Să cînte muzica!
(din volumul Socio hai-hui)
Vintilă Mihăilescu (23 mai 1951–22 martie 2020)
A fost absolvent al Facultății de Psihologie al Universității Bucuresti (1974), cercetător în psihologie al Institutului de Geriatrie (1974–1978) iar între 1979–1991 a fost cercetător al „Centrului de Antropologie” al Academiei Române, precum și profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Sociologie al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA). A fost visiting professor la numeroase universităţi şi centre de studii avansate din Canada, Franţa, Italia, Elveţia, Germania, Belgia, Austria şi Bulgaria. Din 2005 pînă în 2010 a fost director general al Muzeului Ţăranului Român. În 1990 a iniţiat organizarea Societăţii de Antropologie Culturală din România (SACR), al cărei preşedinte a fost între 1994 şi 2000. Între 1998 şi 2018 a fost colaborator permanent la revista Dilema (Veche), unde a deţinut rubrica „Socio haihui”. A mai publicat : „Paysans de l’histoire” (în colab., 1992), „Fascinaţia diferenţei” (1999), „Socio haihui. O altă sociologie a tranziţiei” (2000), „Svakodnevica nije vise ono sti je bila” (Belgrad, 2002), „Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani” (2010). La Editura „Polirom” i-au apărut volumele: „Antropologie. Cinci introduceri” (ed. I, 2007 ; ed. a II a revăzută şi adăugită, 2009), „Etnografii urbane. Cotidianul văzut de aproape” (coord., 2009), „Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică” (ed. I II, 2013), „Condiţia romă şi schimbarea discursului” (coord., împreună cu Petre Matei, 2014), „Apologia pârleazului” (2015), „De ce este România astfel? Avatarurile excepţionalismului românesc” (coord., 2017), „Hotel Ambos Mundos. Scurt eseu de antropologie borgesiană” (2017), „Etnogeneză şi ţuică” (2018) şi „În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului” (2019), ulima sa apariție editorială, „O carte densă, în care Vintilă Mihăilescu a îndesat, cu grijă însă, atît gîndurile lui, fiind el însuşi propriul său psihanalist, cît şi tot ce a căutat (cu o ambiţie demnă de cel mai onest şi harnic cercetător) să ştie încercînd să înţeleagă ce sînt viaţa, boala şi moartea. (Aurora liiceanu) .
În 2006 a fost decorat de Preşedintele României pentru serviciile aduse culturii române.
