Muzicoteca de dinamită (întîlnirile titanilor)

Stevie Ray Vaughan & Johnny Copeland

Tin Pan Alley

(live )

Vise & amintiri (ecou, de ziua cămășii cu altițe)

Tanti Mimi*

M-a vizitat un gînd fugar, venit numai el știe pe ce drum și din ce cotlon al memoriei (habar n-am cum ne transportă creierul din firidele sale cele mai tainice, astfel de frînturi de imagini, oarecum filmice, pe care apoi ni le așează, ca pe un ecran dintr-o sală de cinema, în fața ochilor), un nevinovat flashback cu o prietenă a bunicii mele, tanti Mimi, o femeie de-o frumuseţe aparte, de sorginte interbelică, distinsă, aristocratică, plină de şarm şi de un umor subtil, inteligent, bref, o femeie rasată, trecută pe nesimțite, deci fără semne prea vizibile, în a doua tinereţe (la vremea amintirii mele) şi căreia, la viaţa ei, îi plăcuseră noian de lucruri, printre care, fapt firesc aș spune, fără teama de-a greși, compania bărbaţilor cu glagorie și depotrivă fermecători sau răpitori, cum îi plăcea să spună, care ocupa un loc distinct, foarte bine definit, între plăcerile dumisale extrem de rafinate...

Ei bine, tanti Mimi îi zice bunicii într-o bună zi, la obișnuita cafea de dimineaţă, pe care obișnuiau s-o bea împreună: «Tu, Leni, venind io pe drum azi-dimineață spre tine, am văzut pe unu’, frumooooos tare, tu! Era atît de chipeș și țanțoș, ca un cocoș tînăr, că-mi venea să-l manînc cu fulgi cu tot!» Bunică-mea și-a ridicat privirile întrebător-nedumerite peste ramele ochelarilor şi i-a replicat cu un zîmbet poznaș, aninat în colţurile buzelor: «Şi de ce nu l-ai mîncat, tu, Mimi? Au te temeai să nu-ţi rămînă fulgii ăia-n gît?» «Eh!», oftă cu năduf, din adîncul ființei sale, tanti Mimi... «Am zis şi io, aşa, dragă, într-o doară, admirativ, nu?», timp în care-şi potrivea, cu gesturi elegante, ușor studiate, o ţigaretă în sipca lungă, fină, din chihlimbar, cu încrustații de argint, pe care apoi şi-a aprins-o cu o brichetă minusculă, placată cu aur, operații făcute cu o anume lentoare, cu gîndurile duse departe de langoarea privirilor, de parcă prin fața ochilor i-ar fi trecut (și poate chiar îi treceau) închipuiri deșarte ale unor întîmplări dintre cele mai plăcute, numai de dumneaei știute, venind de undeva din tinerețea-i nu foarte îndepărtată... «Doar îți mai spusei c-am zis şi io, aşa, într-o doară, tu... Nu cred că era chiar bun de mîncat, afurisitu’, ci de cu totul altceva!!! Hi-hi-hi!»...

Anii au trecut pe nesimțite, n-o mai văzusem de mult pe tanti Mimi, sărisem binișor peste pîrleazul majoratului, cînd într-o zi, venită în vizită la bunică-mea, ca de obicei, la cafeaua și dulceața de dimineață, mi s-a adresat, privindu-mă fix, învăluită-ntr-un nor aromat de fum de țigară, zîmbind șarmant: «Ptiu, bată-te norocu’ să te bată! Vai, dragă, cînd te-oi fi făcut tu așa de repede mare și ce bărbătuș în toată firea mi-ai ajuns! Ia, vino tu, la tanti, să te pupe!» Şi mi-a lăsat ușor, ca două aripe de fluture abia perceptibile, pe fiecare obraz, două umbre de ruj, învăluindu-mă cu un discret și inefabil parfum de mărgăritare, lavandă şi mosc…

Ce ciudat, mi-am zis peste ani, în timp ce cotrobăiam, așa cum atît de mult îmi place s-o fac și acum, prin fotografiile și hîrțoagele bunicii, privind cu nostalgie imaginea (cu o nuanță ușor brun-roșiatică, mătăsoasă, căpătată de la penelul timpului așternut peste ea) din care îmi zîmbea angelic, parcă de dincolo vreme, tanti Mimi: oare de dumneaei mi-o fi mie dor sau de planeta de mult pierdută a copilăriei mele, amirosind discret și inefabil a parfum de mărgăritare, lavandă şi mosc?

*Fragment din «Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire», volum aflat în lucru.

Goange

În sfîrșit, abia acum mi-am dat seama ce taine inefabile se ascund în spatele cuvintelor matematicianului de la Cotroceni, rostite mai deunăzi, cum că, în viitorul apropiat, „se vor întîmpla lucruri”. Privind cu atenție acest montaj fotografic, pe care mi l-am tradus cu ajutorul limbajului mimico-gestual, am înțeles ce ne așteaptă. Cum se spune că o imagine face cît o mie de cuvinte, orice alte explicații sînt de prisos. Bref, cam ce se vede în imaginile alăturate urmează să ni se întîmple, vai de creierul capului nostru, cum premonitoriu a spus Nichita Stănescu, prin 1982!

P.S. Încerc să mai găsesc o altă explicație: de ce madam Săpun (da, da, individa care a coordonat și întocmirea „listei negre “ cu „dușmanii” justiției) și garda ei pretoriană de la CSM l-au eliberat de la mititica (trimițîndu-l în arest la domițil, hehehe!), taman acum, pe alde Potra, ratatul croitoraș cel viteaz? N-aș vrea să mă duc prea departe cu gîndul și să cred că ar fi posibil ca omul să fi primit, printre alte „indicății prețioase” și planul unei alte «operațiuni paramilitare speciale», pe care s-o pregătească en detail și să-i iasă pasența, de data aceasta, nu ca odinioară, cînd forțe ostile i-au băgat bețe-n roate. Aferim!

Altițe & bibiluri

  Etica politică

O viaţă de om m-am pregătit și am învăţat. (...)
Dar, fie din vina oamenilor, fie din a împrejurărilor,
fie din a mea, nu mi-a fost dat o singură dată
 să am atâta libertate și atîta răgaz
ca să pot face acestei ţări dovada cea mare.
Mihail Manoilescu
(1891-1950)

„Dintre toate păcatele pe care omul politic poate să le facă, cel mai josnic este acela de a sacrifica interesele statului pentru acelea ale partidului. (...). Se întîmplă adesea ca spiritul de partid să fie mai tare decît patriotismul.“

„Este întotdeauna preferabil de a avea alături de tine oameni liberi care să te apere de tine însuți atîta timp cît nu este prea tîrziu, decît de a dispune, în momentul înfrîngerii, de o gardă de pretorieni disciplinați, destinată să te apere de țara ta.”

„...nimic nu e mai imoral decît consacrarea prin popularitate. Căci popularitatea este adesea răsplata acțiunilor moralmente inferioare ce urmăresc captarea demagogică a maselor.”

„Intraţi în viaţa politică numai dacă consimţiţi să nu cereţi nimic şi să nu aşteptaţi niciodată, de nicăieri, o recompensă pentru eforturile voastre.“

„Pentru omul politic, amiciția personală excesivă pentru șef constituie o inferioritate și aproape un viciu.”

„Intraţi în viaţa politică numai dacă consimţiţi să nu cereţi nimic şi să nu aşteptaţi niciodată, de nicăieri, o recompensă pentru eforturile voastre.“

„În timp ce dictatura alunecă pe panta pieirii ei, suprimînd critica, democrația își consumă prestigiul său și pe acela al națiunii, exagerînd-o.”

„ (...) mulţi oameni politici, criticînd şi atacînd o viaţă întreagă, păstrează, ajungînd în fine la putere, un spirit mai mult negativ decît constructiv, mai mult polemic decît realizator... Aceasta este plata unei vieţi dedicate, într-o măsură exagerată, bătăliei politice.“ *

* Din volumul Etica politică.1946-1947; traducere din franceză de Elena Manoilescu, 

ediție îngrijită și posfață de Mihai Dinu, ed. Spandugino, 2010)

Răsai asupra mea

Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;

O, maică sfântă, pururea fecioară,

în noaptea gândurilor mele vină!

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară,

Deşi al meu e un noian de vină;

Privirea ta de milă caldă, plină,

îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie,

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa

Și reapari din cerul tău de stele

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Mihai Eminescu

Și dacă...

(Ilie Stepan & comp.)

Întîlnirile titanilor

 

Aseară m-am uitat la un film care m-a marcat profund și pe care, cu siguranță, merită cu asupra de măsură să-l revăd: «Stone» / «Șantajul» (r. John Curran, 2010), un impecabil thriller psihologic (o adaptare după piesa de teatru omonimă a lui Angus MacLachlan, care semnează și scenariul ) cu o prestație actoricească fără cusur a tandemului Robert de Niro & Edward Norton, doi actori foarte, foarte dragi inimii mele. Nu pot încheia înainte de a aminti despre coloana sonoră deosebită a peliculei (muzicianul Jon Brian fiind autorul temei și al modulelor muzicale), la care doi artiști valoroși, Jonny Greenwood și Thom Yorke de la binecunoscuta trupă Radiohead, au contribuit cu elemente de ambianță sonoră, care vin să complinească în cel mai fericit mod cu putință fluxul viguros și de multe ori aspru al narațiunii filmice. 

N. B. John Curran realizase cu doar patru ani înainte un alt lung metraj de antologie, splendidul «The painted veil / Vălul pictat», cu același Edward Norton în pole position, secondat de Naomi Watts (într-o tandră și tumultoasă poveste de iubire plăsmuită de W. Somerset Maugham în romanul său cu același titlu), premiat cu un Glob de Aur.

Lumea în care trăim

(Sursa foto: RADOR)

ICR dus în cîrcă de dna Încrosnatu 

Deși mi-am propus să nu mai comentez în nici un fel ceea ce se întîmplă în această perioadă îmbîcsită cu o miasmă de ghenă pesedo-auristă, prin care ne este dat să trecem, tot mai greu de suportat, nu m-am putut abține să nu aștern cîteva cuvinte, pierzîndu-mi, totuși, ceva timp prețios, încercînd să aflu cine este nou numita președintă a ICR și ce vrea ea (parafrazând zicerea de mult celebră «cine „e” polițiștii români și ce „vrea” ei»). Atras fiind, cu asupra de măsură, îndeosebi de exotismul nepereche al numelui de familie al duducii pesediste: Încrosnatu. Este pentru prima oară și întîiași dată cînd aud despre dumneaei și despre acest nume propriu românesc care, conform dicționarelor, derivă de la un verb și s-ar putea traduce cam așa: încrosna - a (se) încărca cu o povară, a se înfofoli, a se deghiza ( fig.), a încărca pe spinare, ghebos (fig.) și, finiș coronat opus, „care are un caracter urît și o înfățișare neplăcută”. Mi le-am notat pe toate, ca să am de unde alege dacă vreodată mă voi mai hotărî să revin asupra acestui subiect.
Căutînd nu foarte adînc, am constatat că, în buna tradiție împămîntenită pe meleagurile noastre miorițice, doamna cu pricina este o sinecuristă prahoveană (născută la Sinaia prin ‘83) și o pupilă declarată a pușcăriașului Bombonel. Zis și Năstase 4 case.
Această inedită numire este, cum era de așteptat, o nouă ispravă (din lungul șir care va urma), rod al colaborării tovărășești a tandemului (fără busolă și cîrmaci) PSD - AUR: votarea acestei triste figuri la conducerea Institutului Cultural Român, adică a unei instituții care reprezintă cultural țara pe glob, la cel mai înalt nivel și care a fost condusă, de-a lungul timpului, de personalități remarcabile ale căror nume au reprezentat mult la timpul lor.
Dar care sînt faptele de vitejie ale acestui trist personaj ? Potrivit unor surse demne de încredere, noua președintă a deținut în trecut și funcția de vicepreședintă a Fundației Europene „Nicolae Titulescu”, păstorită de ex-deținutul Bombonel, poziție din care, în 2013, a reușit rara „performanță” de a-l aduce la București pe zărghitul Aleksandr Dughin, nimeni altul decît tartorul ideologilor Kremmlinului de azi, adică acela care a declarat public, printre alte țicneli, că România nu ar trebui să existe ca stat independent și ipochimenul care a dat undă verde războiului din Ucraina, fiind unul dintre aceia care au pus umărul vîrtos la instaurarea dictaturii în țara de baștină.
O performanță nepereche a dnei Corina Încrosnatu, fără doar și poate, care o recomandă, fără drept de apel, pentru înalta demnitate publică ce i s-a făcut cadou de-a-mboulea.
Mai am o singură curiozitate: oare cum îi vor pronunța franțujii, ori danezii, ori englezii sau de ce nu, japonezii, numele acesta greu de articulat în românește? Cu siguranță, în satul bunicilor mei i s-ar fi spus, pe scurt, «Gheboasa». Adică un nume pe care, după toate aparențele, pare că și-l merită. 

Aș fi cum nu se poate mai bucuros să aud cît mai degrabă că povara numită ICR care i-a fost aburcată pompieristic în cîrcă dnei Încrosnatu o va copleși, determinînd-o să renunțe. Spre binele ei dar mai ales al nostru.

Goange

Atîta timp cît putem zîmbi, cauza nu este încă pierdută.

William Shakespeare

(foto: B.-L.S.)

Precizare: intenționînd să beau o cafea, m-am deplasat în sensul indicat de săgeată dar nu am depistat nici o frizerie! Drept urmare, pentru a mă alege, totuși, cu ceva în lipsa cafelei, m-am întors și am făcut fotografia de mai sus.

Poemoteca

Verlaine, portret de Eugène Carriere (1849-1906)

Arta poetică

Paul Verlaine

Muzica înainte de toate,

Și pentru asta, preferă Imparul,

Mai vag, mai topit în aerul moale,

Fără nimic ce apasă sau stă.

Mai trebuie încă să nu cumva

Să-ți alegi cuvintele fără vreo sminteală:

Nimic nu-i mai scump ca melodia gri

Unde Indecisul de Precis se leagă.

Sunt ochii frumoși îndărătul dantelei,

E ziua ce tremură-n amiază, e,

Pe-un cer de toamnă, albastru-viorie,

O harababură de stele lucind.

Căci noi vrem Nuanța totdeauna,

Nuanța, nicidecum Culoarea!

O, doar nuanța logodește

Visul cu visul, și flautul cu corna!

Fugi de Spiritul ucigaș,

De Râsul crud și de nespusa Ironie,

Care fac să plângă ochii Azurului,

Și tot acest usturoi de bucătărie joasă!

Ia Elocința și sucește-i gâtul!

Bine faci, când ești cu chef,

Să mai strunești și Rima puțin:

Dacă n-o veghezi, unde n-o să te ducă?

O, cine va spune păcatele Rimei?

Ce copil surd sau ce negru nebun

Ne-a făurit această bijuterie de un ban

Care sună fals și gol sub pilă?

Muzică deci, și iarăși muzică!

Fie ca versul tău să fie lucrul ce zboară,

Simțit cum fuge dintr-un suflet care pleacă

Spre alte ceruri și spre alte iubiri.

Să fie versul tău marea aventură

Împrăștiată în vântul zbârlit de dimineață

Care miroase a mentă și a cimbrișor...

Și restul e literatură.

(Traducere de Ștefan Augustin Doinaș)

Art poétique

Paul Verlaine

De la musique avant toute chose,

Et pour cela préfère l’Impair

Plus vague et plus soluble dans l’air,

Sans rien en lui qui pèse ou qui pose.

Il faut aussi que tu n’ailles point

Choisir tes mots sans quelque méprise :

Rien de plus cher que la chanson grise

Où l’Indécis au Précis se joint.

C’est des beaux yeux derrière des voiles,

C’est le grand jour tremblant de midi,

C’est, par un ciel d’automne attiédi,

Le bleu fouillis des claires étoiles !

Car nous voulons la Nuance encor,

Pas la Couleur, rien que la nuance !

Oh ! la nuance seule fiance

Le rêve au rêve et la flûte au cor !

Fuis du plus loin la Pointe assassine,

L’Esprit cruel et le Rire impur,

Qui font pleurer les yeux de l’Azur,

Et tout cet ail de basse cuisine !

Prends l’éloquence et tords-lui son cou !

Tu feras bien, en train d’énergie,

De rendre un peu la Rime assagie.

Si l’on n’y veille, elle ira jusqu’où ?

Ô qui dira les torts de la Rime ?

Quel enfant sourd ou quel nègre fou

Nous a forgé ce bijou d’un sou

Qui sonne creux et faux sous la lime ?

De la musique encore et toujours !

Que ton vers soit la chose envolée

Qu’on sent qui fuit d’une âme en allée

Vers d’autres cieux à d’autres amours.

Que ton vers soit la bonne aventure

Éparse au vent crispé du matin

Qui va fleurant la menthe et le thym…

Et tout le reste est littérature.

N.B.

Și restul e literatură. Acesta este, probabil, cel mai faimos final de poem din literatura franceză și nu numai. Verlaine folosește aici cuvîntul „literatură” cu un sens ușor peiorativ, făcînd aluzie la tot ceea ce este artificial, rigid sau excesiv de calculat.

Imparul. În prima strofă, poetul recomandă versul cu număr impar de silabe (originalul francez folosește versul de 9 silabe), deoarece acesta creează o senzație de dezechilibru grațios, spre deosebire de versul par (cum ar fi alexandrinul), care i se părea prea greoi și previzibil.

Nuanța. Simboliștii, prin vocea lui Verlaine, resping culorile stridente în favoarea nuanțelor (gri, pasteluri, semitonuri), care pot sugera stări sufletești vagi.

Aceasta reprezintă versiunea integrală a poemului Arta poetică de Paul Verlaine, în viziunea poetului Ștefan Augustin Doinaș. Traducerea este de notorietate pentru modul în care el a adaptat conceptul de «impair» (versul cu număr impar de silabe) și, deopotrivă, pentru muzicalitatea sa aparte. Doinaș a reușit să păstreze esența manifestului simbolist al lui Verlaine — acea celebră muzică înainte de toate (De la musique avant toute chose) — fără a sacrifica rigoarea ritmului și a rimei. El a redat cu măiestrie proporția impară pe care Verlaine o ridică la rang de ideal poetic.

Poemul a fost scris de Verlaine în 1874, în închisoarea de la Mons, fiind publicat pentru prima dată în revista Paris Moderne în 1882 și, ulterior, în 1885, cînd a fost inserat în volumul Jadis et naguère. Traducerea lui Doinaș surprinde perfect acea stare de melancolie dublată de preciziunea tehnică impecabilă. Versiunea poetului nostru este unanim considerată drept un etalon între traducerile care s-au făcut de-a lungul timpului în limba română, ea fiind inclusă în volumul Versuri de Paul Verlaine, apărut la editura Univers (colecția Poesis) în anul 1970.

Happy 85th anniversary, Bob Dylan!

Take care of your memories. 

Because you can't relive them...

Ai grijă de amintirile tale. 

Pentru că nu le mai poți retrăi...

Dylan nu este doar un mare poet, 

ci o mare personalitate.

Leonard Cohen

(foto: B.-L.S.)

Bob Dylan & Joan Baez 

 With God On Our Side 

(Live At Newport Folk Festival - 1963)

Bob Dylan and The Band

Forever Young

Jurnal de-a bușilea...

Aseară, în sfîrșit, am reușit să ajung la ultima pagină a volumului lui Gabi Stamate (CRUD, da, da, același din care am reprodus admirativ, în ultima vreme, chiar aici, o serie de fragmente însoțite, mai toate, de fotografii ale sale), care spre final m-a dezamăgit profund. Dacă nu cumva m-a desumflat aproape complet...

Fie din pricina abuzului de alcool ori din alte motive numai de el știute, Gabi a derapat grav. Regretînd din multe puncte de vedere (personale) epoca ceaușistă și slalomînd printre cuvinte bine meșteșugite, în încercarea de a recicla „meritele” incontestabile (în viziunea lui) a „tradiționalei” noastre „prietene” de la Răsărit (da, da, chiar aceea de unde ne venea cîndva lumina), cred că n-a făcut altceva decît să rateze finalul unui volum reușit în ansamblu (pe care, hélas!, n-a mai apucat să și-l vadă tipărit) și care ar fi trebuit subintitulat nu doar roman (așa cum apare pe prima copertă), ci chiar roman autobiografic, pentru că asta și este, în ciuda avertismentului de la început, cum că personajele și evenimentele ar fi fictive. Pentru că nimic nu este fictiv în această carte, iar asemănarea cu personajele vii sau moarte din ea, nu este nici ea deloc întîmplătoare.

Nu mică mi-a fost mirarea să constat și prezența unei referiri (aflate la pagina 479) vizavi de replica pe care i-am dat-o la un text pe care-l scrisese pe Facebook (la 12 iunie, 2018), în care, fără să-mi dea numele, mă numește cu un sarcasm nedisimulat, un alt om cumsecade (!). Dincolo de faptul că mă citează trunchiat, îmi atribuie și cuvinte pe care nu le-am folosit, dovedind că mi-a înțeles greșit (sau că n-a citit atent ce-am scris eu acolo ori, în mod deliberat, a denaturat înțelesul micului meu comentariu, ceea ce ar fi mult mai grav!) cuvintele, încercînd, într-un fel sau altul, să se victimizeze nejustificat.

Oare chiar să fi fost în pană de imaginație sau era vorba doar despre orgoliul rănit al unui ipochimen inteligent precum el, și care pe deasupra nu scria rău deloc, care să-l fi determinat să apeleze la astfel de „tehnici” scriitoricești?

Ce i-o fi trecut oare prin cap?

Numai Dumnezeu mai poate acum să știe...

Însă dac-ar fi citit cu mult mai multă atenție cuvintele mele, ar fi sesizat, fără nici cea mai mică urmă de îndoială, că nici pe departe n-am avut intenția să-l „beștelesc”…

Bref, voi reproduce cele două texte spre propria-mi aducere aminte. 

Mai întîi al meu:

Simona noastră sparge norii și de pe zgîrie norii din New York, unde un poster gigantic a fost pus, undeva, în zona Madison Square Garden (așezat acolo, nici mai mult, nici mai puțin, pe cheltuiala sponsorului ei oficial, celebra firmă NIKE). Asta în timp ce unii, pe la Romanela, scriu cam așa pe Facebook (citat): De acord, lovește bine. Ce-i al ei, e pus deoparte. Excelent. Are mușchi la picioare. Și mamă-mamă ce mușchi are! Dar nu înțeleg de ce un popor întreg ar trebui să se regăsească, gregar, în performanța sportivă a dumneaei. Țara nu a făcut nimic pentru ea și ea nu a făcut nimic pentru țară. Nici măcar liceul. Fata pasează în nume propriu. Okay, se mai cîntă un imn, acolo, se mai zărește un tricolor... Și ce folos? (încheiat citatul).

Și dacă tot veni vorba despre America, un yankeu, pe numele său JF Kennedy, cîndva, a spus cam așa, don Gabi (autorul rîndurilor de mai sus, un amic, băiat ok, în felul lui, de altfel, însă devenit un fel de Gică-contra, de-o vreme, sceptic de serviciu pe malul Dâmboviței, că E. Cioran, cu care i-ar plăcea lui să semene la gînduri, dar nu-i iese, era pe malul Senei), cu puțin timp înainte să fie asasinat, cu largul „sprijin” al țării al cărui președinte taman era: Nu te întreba ce face țara ta pentru tine, ci ce faci tu pentru țara ta. Punct. 

Mă întreb ce-o fi făcut Brazilia pentru Pelé? Cam ce-o fi făcut și Argentina pentru Maradonna. Adică, mai nimic. Că pentru Nadia Comăneci, cam știm ce a făcut Romanela... 

Dar ce-au făcut toți copiii ăștia pentru țările lor, muncind pe rupte, neavînd copilărie și negîndindu-se că, vreodată, va ajunge să vorbească planeta despre ei la superlativ, e un BINE foarte greu, dacă nu chiar imposibil de cuantificat. Pentru ei și, indirect, pentru țara lor. Nu mă întreba, don Gabi, în ce constă mai adînc acest BINE, că n-aș fi în stare, acum, să-ți răspund. Doar că, bieții de ei, fac BINE... De ce? Pentru că așa vor și pot mușchii lor...

Da', ia stai o clipită! Bunăoară, hai să presupunem că, de sîmbăta trecută, 100 de copii români necăjiți (așa cum a fost și Simona acum vreo 20 de ani, cînd s-a apucat de tenis), și-o vor alege drept model în viață pe ea și nu pe Gina Pistol sau Florin Salam, și nu vor mai arde gazul pe maidan sau holbîndu-se la emisiuni tv inepte, și vor lua o rachetă în mînă, și vor bate toată ziulica mingioaca pe un teren (chiar dacă își vor termina liceul după ce vor pune racheta în cui), e, cred io, un cîștig adevărat. Uriaș. Poate cel mai important. Care le va schimba, în BINE, viața. Ăsta, zic io că e marele lor cîștig și, indirect, al țării în care s-au născut...

Bref, ăsta e, don Gabi, cred io, un naiv incorigibil, FOLOSUL de care te întrebi dumneatale.

În rest, vreme trece, vreme vine...

p.s. Fiscul franțuz i-a luat Simonei vreo 900.000 de euroi din premiu sub formă de impozite. O să-i ia și Romanela ceva, acolo, de control. C-așa-i în tenis, ar fi zis maestrul nostru Toma Caragiu! Săraca de ea, îi „ajută”, după cum se poate vedea cu ochiul liber, și pe alții, nu numai pe ai ei. Dar o face cu un zîmbet bun, senin, angelic, pe buze și cu o lumină lipsită de orice umbră de răutate în priviri.

O fi bine ce face ea? 

Aferim!

Și iată strania replică din volum a regretatului meu amic:

Un alt om cumsecade, patriot de rit nou, mă beșteșește on-line. După ce înșiră exemple și citate haihui (și atenționează asupra efortului pe care îl presupune un record sportiv), mă acuză că sînt un naiv irecuperabil, un Gică Contra dîmbovițean – „ca Emil Cioran, cu care i-ar păcea lui să semene la gînduri, dar nu-i iese, trăia pe malul Senei” (sic!). Încheie lamentîndu-se că „fiscul franțuz i-a ciordit (sic!) Simonei vreo 900 000 de euroi din premiu sub formă de impozite”. Omul suferă. Dar cînd se referă la România, stupoare: pronunță «Romanela». Iar asta spune totul despre patriotismul lui.