Cred că te naşti cu pasiunea pentru muzică, nu ştiu dacă ţi-o poate insufla cineva. Înveţi de la diverşi oameni care sădesc seminţele muzicii în tine, anumite percepţii despre muzică, dar un om care este dăruit muzicii pur şi simplu se naşte aşa şi va căuta oamenii care să îi înlesnească accesul către muzică.
Vioara lui Ingres Fotografie alb-negru, retușată în creion și cerneală de China, 31X24 cm Musée National d’Art Moderne, Centre Pompidou, Paris
Fotografiez lucrurile pe care nu vreau să le pictez, lucrurile care au deja o existență a lor.
Man Ray
(1890-1976)
Turbanul purtat de modelul lui Man Ray reface atmosfera orientală a lui Ingres, fiind în același timp un comentariu ironic la erotismul rece din scena reprezentată în baia turcească.
Titlul Vioara lui Ingres evocă de asemenea lunga tradiție a muzicii ca o alegorie a jocurilor amoroase. Din perspectiva lui Man Ray, instrumentul își așteaptă doar solistul.
A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis:
Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.
(Ioan I, 29)
Să avem tihnă în suflet, pentru că atunci și numai atunci cînd inima ne este liniștită, putem vedea cu ea, fapt care nu înseamnă altceva decît prezența dragostei.
Așa precum ne-a spus Sf. Apostol Pavel: De aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atîta credinţă încît să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sînt.
Epica Magna (coperta și ilustrații de Sorin Dumitrescu)
Hristea Stănescu. Notă autobiografică
S-a născut la Ploieşti, la 31 martie 1933, dintr-un ţăran român venit la oraş şi dintr-o rusoaică stabilită la Ploieşti cu prilejul mutării sediului rafinăriilor de petrol de la Constanţa.
Temperament contradictoriu şi paradoxal, el este, aşa cum au remarcat şi prietenii săi, profund influenţabil în zonele exterioare şi convenţionale, ca oricare om civilizat, şi înlăuntrul spiritului sau, dacă-l putem numi spirit, îndărătnic pe ce a cunoscut de unul singur, şi original ca un barbar.
A citit Bacovia şi s-a uluit de viziunea lui totală şi a descoperit parodiile lui Topîrceanu de la care a luat o lecţie vie de diferite forme prozodice amare învelite în ciocolata umorului. A învăţat atît de bine lecţia, încît în cele din urmă a reuşit să o uite.
Aşa se face că, matur fiind, încă neconvins de faptul că vorbirea poate fi scrisă, a rămas din nou repetent în faţa cuvintelor, prin practica leit-motivului unor viziuni, şi mai ales cu prilejul compunerii unei cărţi mai speciale, intitulată «Necuvintele».
Se gîndeşte obsesiv zile şi nopţi la o singură viziune, iar când o scrie sau mai degrabă o dictează, dă iluzia improvizaţiei.
Mirat şi uluit de ideea că există timp, vede în orice ceas, în orice orologiu, în orice clepsidră, forma unui posibil sicriu.
O oră pe an este extrem de mulţumit de propria sa muncă. Tot o oră pe an este nemulţumit de propria sa muncă, iar în rest munceşte pur şi simplu.
Acum, în acest moment, stă şi se uită prelung la o veche drahmă de Histria şi se gîndeşte că prea mare lucru nu este de spus despre sine însuşi şi că sinea altora, dacă nu cumva sinea generală a speciei umane, este cu mult mai aptă de contemplaţie, deşi însăşi contemplaţia, şi ea, are natura unei misterioase oglinzi.”
N.B. Foarte mulți continuă cu obstinație să se tragă de șireturi cu poetul (deși acesta îi avertizase, nu o dată, să n-o mai facă, pentru că el „se poartă desculț”!), îndeobște după dispariția sa pămînteană, cu foarte multă larghețe și ușurătate, etichetîndu-l, în buna tradiție românească, cu „Îngerul blond”, în fond o banală sintagmă, care pe măsura trecerii vremii a devenit mult prea tocită de îndelungata ei folosire. Fără să–și dea seama, toți aceștia, că nu oricine poate vedea aripile îngerești ale unui om, care mai presus de orice, e și poet. Și nu unul oarecare.
Eu, unul, care am aflat multe despre Nichita Stănescu, cel din umbra poetului, de la un bun prieten al său și-al meu, Ion Stratan, numit de primul, în scris (există dovada), os din os stănescian, am convingerea că acest supranume scornit nu i-ar fi fost deloc pe plac.
La fel cum, el însuși, Nichita Stănescu, nu credea în existența poeților, ci doar a poeziei sau, altfel spus, cum numai el știa s-o facă: Tăierea buricului este confundată cu buricul, vai ce oroare!
Umbra vieții mele sînt cuvintele mele
(documentar realizat în 1993 de Florin Negoescu & Bogdan Stoicescu)