 |
Herbie Hancock
|
 |
| Antonioni pe platourile de filmare |
 |
| Jeff Beck & Jimmy Page |
Muzical vorbind, în Blow-Up, pelicula-cult din anul 1966 a regizorului italian Michelangelo Antonioni, se petrece o excepțională și pe măsură de inedită întîlnire dintre două curente muzicale doar aparent disjuncte:
jazz-fusion-ul* și rock-ul londonez al acelor ani.
Antonioni l-a ales el însuși pe jazzmanul Herbie Hancock, un uriaș pianist, care a compus, interpretat și înregistrat mai multe piese, special pentru acest film, precum Blow Up (Main Title), Verushka, The Naked Camera, The Thief, The Kiss, Jane's Theme (12 cu toate), alături de cîțiva muzicieni de geniu: Freddie Hubbard și Joe Newman la trompete, Phil Woods la sax alto, Joe Henderson la sax tenor, Jim Hall la chitară, Ron Carter la bas, Jack DeJohnette la percuție iar la orgă, Jimmy Smith. Nume care nu mai au nevoie de nici o prezentare. Albumul original cu muzica filmului a fost lansat de MGM Records în februarie 1967**.
Cît despre partea de rock-music a coloanei sonore, ea a fost asigurată de trupa The Yardbirds, care în celebra secvență a clubului, prestează live piesa Stroll On, în care regretatul chitarist Jeff Beck își distruge instrumentul à la manière de Pete Townshend, mult prea zburdalnicul (pe atunci) lider al grupului The Who. Este o filmare document, extrem de rară, chiar singulară, conform mai multor opinii avizate, în care Jeff Beck și Jimmy Page apar împreună, la chitări solo, cu foarte puțin timp înainte ca Page să preia definitiv trupa Yardbirds, pentru ca apoi să formeze ceea ce în istoria muzicii rock se va numi Led Zeppelin.
Antonioni mai purtase discuții și negocieri, nematerializate însă din diferite pricini și cu alte grupuri rock ale vremii, precum The Velvet Underground (cu Lou Reed și Andy Warhol, în pole position), Tomorrow (cu Steve Howe, viitorul chitarist al celor de la Yes în componență), The Lovin' Spoonful (mici fragmente din piesa acestora auzindu-se în fundalul peliculei la un moment dat) și chiar cu The Who, atîta vreme cît regizorul era vrăjit de momentul culminant din concertele acestora în care, de fiecare dată, Pete Townshend își face zob chitara, dînd cu ea de podea sau de boxe, aruncînd apoi resturile publicului.
Bref, coloana sonoră a variantei filmului din 1966 aparține, practic, în exclusivitate, tandemului Hancock - Yardbirds, la care Antonioni a avut un rol decisiv, alegerea interpreților trădînd și o profundă cunoaștere a mediului muzical contemporan.
Așadar, filmul a șocat prin simbioza perfectă dintre imagine și sunet.
O capodoperă.
* Reunește două direcții majore din jazz-ul anilor '50–'60: jazz-ul modal, în care instrmentiștii improvizează folosind moduri sau game muzicale specifice, rezultînd o muzică aerisită, meditativă, hipnotico-spațială și soul jazz-ul, care încorporează elemente din gospel, blues și rhythm and blues (R&B), folosindu-se orga Hammond B3, basul electric și ritmuri repetitive (groove).
** Purtînd titlul Blow-Up (The Original Motion Picture Soundtrack), el fost, de altfel, prima încercare (izbutită) de muzică de film din cariera prodigioasă a muzicianului american. În afara pieselor lui Hancock, pe album a fost inclusă și transcripția Stroll On a celor de la Yardbirds, după versiunea originală a lui Tiny Bradshaw, Train Kept A-Rollin, înregistrată în octombrie 1966 , la Sound Techniques Studios din Chelsea, Londra. Pe edițiile recente ale albumului (apărute pe CD), au mai fost adăugate două piese de la Lovin' Spoonful (Butchie's Tune și Did You Ever Have to Make Up Your Mind?) și două piese de la Tomorrow, care fuseseră inițial prevăzute pentru film dar nu au mai intrat în montajul final.
Blow-Up
(The Original Motion Picture Soundtrack)
Secvența din club
