Memento

Dinu Lipatti

(19.III.1917 – 2.XII.1950)

Alături de soția sa, Madelaine
(sursa foto: dinulipatti.org)

Nu-i de ajuns să fii mare compozitor* ca să scrii muzica asta, 

trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu.

Dinu Lipatti

Ultima apariție publică a celebrului pianist Dinu Lipatti a rămas în memoria afectivă a melomanilor drept unul dintre cele mai emoționante și, deopotrivă, tragice momente din istoria muzicii secolului al XX-lea. Recitalul a avut loc la 16 septembrie 1950, în cadrul Festivalului de la Besançon (Franța), cu doar două luni și jumătate înainte de plecarea sa premature din această lume, la doar 33 de ani.

La acea dată, Lipatti era deja extrem de slăbit, deoarece în acea dimineaţă suferise o nouă criză, pricinuită de maladia cu care fusese diagnosticat, limfogranulomatoză malignă (sindromul Hodgkin), incertitudinea susţinerii recitalului fiind foarte mare. Pe de altă parte, medicii l-au sfătuit să anuleze concertul, însă el a insistat să cînte, simțind că este datoria lui față de public și față de muzică. Pentru a putea urca pe scenă, a fost nevoie să i se administreze cortizon chiar în culise, în pauzele dintre piesele interpretate în sala Parlamentului din Palatul de Justiție din Besançon.

Lipatti alesese el însuși un program de o dificultate tehnică și spirituală excepțională: J.S. Bach – Partita nr. 1 în Si bemol major, W.A. Mozart – Sonata nr. 8 în la minor (K. 310), Franz Schubert – două impromptu-uri (op. 90, nr. 2 și 3) și Frédéric Chopin cu cele 14 Valsuri.

Dar momentul care a intrat în istorie s-a petrecut spre finalul recitalului din Chopin, cînd Lipatti a reușit să interpreteze doar 13 din cele 14 valsuri programate. Ajuns la ultimul (Valsul nr. 2 în La bemol major, Op. 34 nr. 1), complet epuizat, s-a retras de la pian sub privirile uluite ale publicului, care părea a fi martor la un ritual sacrificial. După cîteva clipe de liniște deplină, Lipatti a revenit pe scenă. Nu pentru a cînta ultimul vals, ci pentru a-și lua un ultim rămas-bun. A interpretat piesa sa de suflet, coralul lui Bach, „Jesu bleibet meine Freude” (Isus rămâne bucuria mea) pe care a transformat-o într-o rugăciune sonoră, un adevărat testament muzical simbolic, care avea să încheie o carieră concertistică strălucită. A fost ultima dată cînd degetele lui au atins clapele pianului într-o sală cu public. Ceea ce părea a fi aproape imposibil s-a transformat într-o demonstraţie de magie, de supranatural, maniera în care el a cîntat ca nimeni altul, a îndrituit critica muzicală să numească fabuloasa-i prestație, cîntecul său de lebădă.

Recitalul a fost înregistrat de Radio France, însă banda a fost rătăcită în arhive mai mulți ani, fiind (re)descoperită și publicată abia în 1957. Astăzi, acest disc este considerat un document inestimabil, surprinzînd nu doar prin perfecțiunea tehnică a lui Lipatti, ci deopotrivă, prin forța sa spirituală care a învins barierele suferinței fizice.

Acest ultim moment public din viaţa pianistului a constituit subiectul de la care a pornit regizorul şi producătorul francez Philippe Roger pentru realizarea filmului său documentar, Recitalul de la Besançon.

*Este vorba despre L. v. Beethoven

Recitalul de la Besançon 

(integral)

Musicophilia

Două mici „secrete de fabricație” ale celui de-al optulea album de studio al celebrilor 

Pink Floyd, capodopera The Dark Side of the Moon, care deunăzi a împlinit 53 de ani:

1. Sunetul ritmic, înfundat, sugerînd o bătaie de inimă, care deschide și închide albumul (pe piesele Speak to Me și Eclipse) nu este, cum mulți dintre noi am fi înclinați să credem, o înregistrare realizată printr-un stetoscop medical. Este, de fapt, sunetul unei tobe mari (kick drum) procesat la maximum, pentru a fi adus cît mai aproape de pulsațiile unui cord. Mai mult, dacă ascultăm foarte atenți pe un sistem audio sau în niște căști profi, la finalul ultimei piese, pe fundalul „bătăilor de inimă”, se aude, estompat, o versiune orchestrală a piesei Ticket to Ride a celor de la Beatles, care răzbătea dintr-o cameră alăturată în timpul înregistrărilor.

2. Designerul Storm Thorgerson (co-fondator al «Hipgnosis», reputatul grup de design britanic specializat în crearea coperților unor albume, aparținînd unor giganți ai muzicii numite cu un termen generic, rock) a prezentat trupei șapte concepte diferite pentru copertă. Cei patru le-au privit și l-au idicat, la unison, pe cel cu celebra prismă, spunînd hotărîți: Ăsta e!. Întreaga prezentare a durat mai puțin de trei minute. Interesant este că, deși prisma este un simbol al luminii, ordinea culorilor din spectrul de pe copertă nu este corectă din punct de vedere fizic (lipsește culoarea indigo), dar designul a fost preferat pentru impactul vizual, în detrimentul rigorii științifice.

P.S. Chiar dacă cifra nu mai reprezintă nici un secret, ea rămâne uluitoare: albumul a petrecut 990 de săptămâni (adică puțin peste 19 ani!) în topul Billboard 200, al celor mai vîndute albume, întocmit de revista omonimă. Este o performanță pe care nici un alt album, de la nici o altă trupă sau interpret, nu a reușit s-o depășească pînă în prezent.

Memento

URMUZ

Urmuz, 1915

Ismaïl și Turnavitu

Ismaïl este compus din ochi, favoriți și rochie și se găsește astăzi cu foarte mare greutate.

Înainte vreme creștea și în Grădina Botanică, iar mai târziu, grație progresului științei moderne, s-a reușit să se fabrice unul pe cale chimică, prin syntheză.

Ismaïl nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit însă pe la ora 5 ½ dimineața, rătăcind în zig-zag pe strada Arionoaiei, însoțit fiind de un viezure de care se află strâns legat cu un odgon de vapor și pe care în timpul nopții îl mănâncă crud și viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile și a stors pe el puțină lămâie… Alți viezuri mai cultivă Ismaïl în o pepinieră situată în fundul unei gropi din Dobrogea, unde îi întreține până au împlinit vârsta de 16 ani și au căpătat forme mai pline, când, la adăpost de orice răspundere penală, îi necinstește rând pe rând și fără pic de mustrare de cuget.

Cea mai mare parte din an, Ismaïl nu se știe unde locuiește. Se crede că stă conservat într-un borcan situat în podul locuinței iubitului său tată, un bătrân simpatic cu nasul tras la presă și împrejmuit cu un mic gard de nuiele. Acesta, din prea multă dragoste părintească, se zice că îl ține astfel sechestrat pentru a-l feri de pișcăturile albinelor și de corupția moravurilor noastre electorale. Totuși, Ismaïl reușește să scape de acolo câte trei luni pe an, în timpul iernii, când cea mai mare plăcere a lui este să se îmbrace cu o rochie de gală, făcută din stofă de macat de pat cu flori mari cărămizii și apoi să se agațe de grinzi pe la diferite binale, în ziua când se serbează tencuitul, cu scopul unic de a fi oferit de proprietar ca recompensă și împărțit la lucrători… În acest mod speră el că va contribui într-o însemnată măsură la rezolvarea chestiunii muncitorești… Ismaïl primește și audiențe, însă numai în vârful dealului de lângă pepiniera cu viezuri. Sute de solicitatori de posturi, ajutoare bănești și lemne sunt mai întâi introduși sub un abat-jour enorm, unde sunt obligați să clocească fiecare câte 4 ouă. Sunt apoi suiți în câte un vagonet de gunoi de-al primăriei și cărați cu o iuțeală vertiginoasă până sus la Ismaïl, de către un prieten al acestuia, care îi servă și de salam, numit Turnavitu, personaj ciudat, care, în timpul ascensiunii, are urâtul obicei de a cere solicitatorilor să i se promită corespondență amoroasă, contrar amenință cu răsturnarea.

Turnavitu nu a fost multă vreme decât un simplu ventilator pe la diferite cafenele murdare, grecești, de pe strada Covaci și Gabroveni. Nemaiputând suporta mirosul ce era silit să aspire acolo, Turnavitu făcu mai multă vreme politică și reuși astfel să fie numit ventilator de stat, anume la bucătăria postului de pompieri «Radu-Vodă»”.

(fragment)

Se împlinesc 143 de ani de la venirea pe lume a prozatorului Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, intrat și rămas în istoria literaturii române sub numele Urmuz, pseudonimul literar imaginat de Tudor Arghezi, care avea să-l și debuteze, în 1922, în ziarul «Cuvântul Românesc», cu două texte din culegerea „Pagini bizare”.

Acest individ este, fără doar și poate, cel mai extravagant și pe măsură de fascinant personaj din literatura română. Deși a lăsat în urmă doar cîteva zeci de pagini (opt schițe în proză, o „fabulă” și cîteva ciorne răzlețe), el a reușit să arunce-n aer fundamentele literaturii clasice și să se impună rapid drept un precursor universal al absurdului și suprarealismului, al avangardismului, într-un cuvînt.

Textele sale inovatoare (precum „Pâlnia și Stamate” sau „Ismaïl și Turnavitu”), în care nu voia să „povestească” nimic, ci doar să distrugă limbajul care se golise de sens, caracterizate de un absurd grotesc, împănat cu un umor din cel mai negru, vecin cu o adevărată comedie a cuvîntului, aveau să fie publicate, în marea lor majoritate, postum (precum „Algazy & Grummer”, apărută în anul 1928, în publicația lui Tudor Arghezi, „Bilete de papagal”). Ele au influențat decisiv scriitori precum Ilarie Voronca ori Tristan Tzara iar prin stilul său extrem de original (considerat de contemporani de-a dreptul „bizar” și mustind de „bufonerii”) a prefigurat apariția unor mari nume ale literaturii absurdului din secolul al XX-lea, precum Franz Kafka, Samuel Beckett ori Eugène Ionesco, acesta din urmă afirmînd despre el că este „(...) unul din premergătorii revoltei literare universale, unul din profeții dislocării formelor sociale, ale gîndirii și limbajului în lumea asta.”

Urmuz a avut o scurtă existență pămînteană, însă una de o dualitate cvasi-ludică totală. În timpul zilei, era un funcționar model, grefier la Înalta Curte de Casație și Justiție – un individ cu morgă, tăcut și respectabil. Odată cu instalarea nopții, își purta pașii de singuratic prin locuri pustii, numai de el știute, lăsîndu-și imaginația debordantă să hălăduiască fără limite și să plăsmuiască lumi populate de tot felul de obiecte stranii, fără nici o legătură între ele și de personaje care se descompun biologic și ilogic, în fond nimic altceva decît niște parodii crude ale clișeelor literare. A fost și autorul cîtorva compoziții muzicale ale căror manuscrise s-au pierdut, muzica fiind pentru el o preocupare la fel de tainică precum literatura.

La doar 40 de ani, în 1923, Urmuz s-a sinucis, împușcîndu-se, într-o grădină publică din București, „fără nici o cauză aparentă”. Unii exegeți ai săi au spus că a fost gestul final al revoltei sale împotriva unei lumi mult prea previzibile și banale, o trecere definitivă în absurdul pe care l-a imaginat.

Opera sa completă, care încape într-o broșură de cîteva zeci de pagini, a avut un impact uriaș. O ediţie cuprinzînd scrierile sale a fost tipărită în 1930 de Saşa Pană și cuprinde texte precum numitele „Ismaïl și Turnavitu” (1921), „Pîlnia și Stamate” (viziunea unei lumi absurde, o adevărată „rapsodie a inadecvării”, 1922), „Cotadi și Dragomir” (1925), „Algazy & Grummer” (1928), „Cronicari”, „După furtună”, „Emil Gayk”, „Fuchsiada” (un „poem eroico-erotic și muzical”, după cum este subintitulat de însuși autor), „Plecarea în străinătate”, „Puțină metafizică și astronomie”.

Ca un sine qua non omagiu, Geo Bogza avea să scoată revista literară «Urmuz» în doar 5 numere, între ianuarie și iulie 1928. De altfel, după dispariția sa, gruparea avangardistă, cu tinerii, pe atunci, Geo Bogza și Sașa Pană, în pole position, îl va transforma într-un zeu tutelar, considerîndu-l, nici mai mult, nici mai puțin, drept acela care a eliberat cuvîntul de sub tirania logicii.

 

Memento

Margareta Sterian

În acest secol lumea a devenit un sat mare, se pictează şi se inventează pretutindeni. Noile mijloace de comunicaţie au făcut un mare serviciu omenirii, dar nu ştiu dacă au favorizat descoperirea unor mari talente, de calibrul celor care s-au născut, au trăit şi au creat în oraşele renaşterii italiene. Comunicaţiile, aparatele, călătoriile au favorizat pastişarea valorilor şi imitaţiile de tot felul.

(M.S.)

În amintirea sufletului mort

A murit un suflet cîndva,

Apa e aspră, rece.

Fără cîrmă pe creastă de val,

Cine mă-ntrece?

Ușor e mortul ce-l port,

Cît e de ușor!

Alai, miriade de stropi,

Soarele arzător.

Departe e țărmul, departe,

Cine ne cheamă?

Păsări pribege ca noi,

Nu-ți fie teamă.

Visurile

Nu-mi este milă de visuri. De ce s-au supus, de ce n-au știut să se apere, să dispară, să renască altundeva? Zăboveau – iar timpul se strecura dincolo de zona puterii lor, le părăsea, descoperea poteci noi, se avînta, risca, pierdea la joc și se îmbogățea cîștigînd tăria de a pierde... Călătorea cu trenurile lor, plutea pe corăbiile lor, se cufunda în unda mărilor care zadarnic le așteptaseră și al căror singur nume amețește, ieșind din unda lor purificat. Al lui era cerul de deasupra fluviilor, a drumurilor paralele ce se-nsoțesc și se despart, și se contopesc iar, asemenea vieții...

Firul de iarbă care ne încolțește la picioare are infinit mai mult curaj și mai multă înțelepciune decît visurile noastre: el nu lasă să i se fure ora lui.**

** Din volumul „Poeme * Imagini * Proze”, editura Eminescu, 1977

Margareta Sterian (născută Weinberg, 16 martie 1897 – 9 septembrie 1992) a fost o personalitate fascinantă și polivalentă a culturii românești – pictoriță, poetă, prozatoare, traducătoare și scenografă –, deseori descrisă drept o „artistă totală” care a reușit să îmbine rigoarea modernismului cu o sensibilitate onirică nepereche.

S-a format într-un mediu cultural efervescent. După studii liceale la București (Şcoala Evanghelică, unde l-a avut l-a avut profesor de română pe Ioan Slavici) a plecat la Paris în anii ’20, unde a studiat pictura, arta decorativă şi istoria artei la „Academia Ranson” şi la „École du Louvre”. Unul dintre mentorii săi a fost pictorul Marcel Gromaire, de la care a deprins tehnica structurării compoziției fără a-și pierde spontaneitatea.

În perioada interbelică, a făcut parte din gruparea «Criterion», alături de celebrități precum Mircea Eliade, Emil Cioran sau Eugen Ionescu. Această apartenență demonstrează faptul că Margareta Sterian nu era doar o mînă care picta sau scria, ci un intelectual rasat, profund conectat la cele mai noi orientări filosofice și literare ale epocii.

Flori de cîmp

Flori de primăvară

Pictura ei nu se încadrează într-un curent bine definit, dar conține evidente elemente de expresionism și suprarealism, însă bine temperat.

Temele predilecte ale picturii sale au fost lumea circului, teatrul de păpuși, procesiunile, peisajele fantastice și portretistica, lucrările parînd a fi, adesea, fotograme din vis. Există un amestec de bucurie festivă și o ușoară tristețe metafizică în personajele sale care, de multe ori, par a avea înfățișarea unor marionete. Preocupările artistei s-au îndreptat și către creația de costume și decoruri pentru teatru, a lucrat ceramică și a realizat tapiserii remarcabile. Această versatilitate i-a permis să supraviețuiască estetic și în perioadele aride din perioada realismului socialist, păstrîndu-și integritatea artistică prin refugierea în decorativ și fantastic.

Împreună cu poeta bucovineană Dusza Czara-Rosenkranz a tradus și publicat în 1935 antologia „Poezia poloneză contemporană”. Debutul editorial al artistei a avut loc în anul 1945, odată cu publicarea culegerii „Poezii”. În 1972 îi este tipărit romanul „Castelul de apă”. Volumul „Poeme * Imagini * Proze” (editura „Eminescu”) îi apare în anul 1977 iar în 1979, prozele-i autobiografice îi sînt reunite în volumul „Oblic peste lume”. În anul 1982, editura bucureșteană „Eminescu” tipărește splendidul volum-album „Ultimile sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară” de Vasile Voiculescu, transpunerea în limba engleză a poemelor și picturile aparținînd Margaretei Sterian. În anul 2012 apare splendidul album „Margareta Sterian. Opera profundă” de Cristian-Robert Velescu. Alte volume: „Aud cîntînd America” (antologie de versuri din lirica americană, traducere de M.S., 1973), „Eternă bucurie-i frumusețea” (1977), „Din petece colorate” (povestiri, 1977), „Poeme” (1983).

A realizat traduceri remarcabile din operele lui Ezra Pound și William Faulkner, fiind cea care l-a tradus pentru prima dată integral pe marele poet American Walt Whitman în limba română.

Plimbare prin Cișmigiu

Din 1993 există o fundație care-i poartă numele și care decernează premii pentru creație muzeografică și plastică. Deasemenea, Liceul de Arte din orașul natal, Buzău, îi poartă numele.

Astăzi, lucrările ei sînt prezente în colecțiile Muzeului Național de Artă al României din București, în muzeul de artă din Buzău dar și în colecții private din țară și străinătate, ea fiind una dintre cele mai bine cotate artiste române pe piața de artă.

MEMENTO

Romulus Rusan 91!

„America nu e un loc, ci o viteză. Ea nu se lasă descoperită stînd pe loc, ci doar în măsura în care accepți să faci parte din fluxul ei neîntrerupt. Călătoria cu Ogarul Cenușiu nu este o simplă deplasare în spațiu, ci o metodă de a înțelege că, într-o lume a distanțelor uriașe, singura formă de supraviețuire este mișcarea.”

(«America ogarului cenușiu»)

Rusan a fost mult mai mult decît un scriitor. A fost unul dintre cei mai importanți arhitecți-păstrători și valorificatori ai memoriei post-comuniste din România. Deși de cele mai multe ori este menționat în tandem cu soția sa, poeta Ana Blandiana, Rusan a avut o identitate intelectuală proprie, extrem de bine conturată.

Cea mai importantă moștenire a sa din afara bibliotecilor se află la Sighetu Marmației, unde el a fost (secondat de Ana Blandiana) acela care a gîndit și înfăptuit Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Aici a coordonat proiecte monumentale de istorie orală și de cercetare, transformînd o fostă închisoare de exterminare într-un spațiu al neuitării, recunoscut (și) de Consiliul Europei.

A condus Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului.

Ana Blandiana & Romulus Rusan în 1974

Ediția princeps

Din punct de vedere literar, Rusan a excelat prin finețea observației, aceasta dublată fiind de-un profund stil analitic. Două dintre direcțiile sale majore au fost proza de călătorie și critica de film. „America ogarului cenușiu” (1977) este unul dintre volumele de referință ale literaturii românești de călătorie, el apărînd într-o perioadă în care românii priveau Occidentul exclusiv prin lentile ideologice, scriitorul oferind o perspectivă extrem de nuanțată și profund umană a Statelor Unite de la începutul anilor ’70 ai secolului trecut. Deasemenea, a fost un avizat observator al celei de-a șaptea arte, publicînd volume precum „La început n-a fost cuvîntul”, în care analiza limbajul cinematografic cu o precizie cvasi-chirurgicală.

După 1989, nu s-a retras în „turnul de fildeș” al scriitorului. A fost unul dintre membrii fondatori ai Alianței Civice, jucînd un rol esențial în încercarea de a democratiza societatea românească și de a sprijini integrarea României în structurile euro-atlantice. A crezut cu tărie că „o națiune care nu își cunoaște istoria e condamnată să o repete”.

Cuplul Romulus Rusan – Ana Blandiana a întruchipat una dintre cele mai frumoase și durabile „echipe” din cultura română. Au trăit și au lucrat împreună timp de decenii, completîndu-se reciproc: ea cu forța poetică, el cu rigoarea cercetătorului și viziunea sa critică.

Romulus Rusan a murit pe 8 decembrie 2016, lăsând în urmă o operă care ne obligă să privim cu onestitate spre trecutul nostru recent.

MEMENTO

«Mateiu, primul și unicul Caragiale»*

I.L. Caragiale cu fiul său nelegitim, Mateiu 

(sursa foto: arhiva MNLR)

3 noiembrie 1928. La 1 noiembrie, revista Gândirea a apărut cu sfârșitul celei din urmă părți a Crailor de Curtea-Veche. Încă de la apariția întâii părți, această lucrare a fost primită cu o favoare fără precedent în literatura română. De aspre laboare și de obositoarea obsesie pe care nu mi le-a cruțat, nu-i port pică. Este cu adevărat magnifică!

Mateiu I. Caragiale

(«Însemnări zilnice»)

S-a spus despre Mateiu I. Caragiale (25 martie 1885 – 17 ianuarie 1936), că este, pe bună dreptate, cel mai fascinant personaj al propriei sale existențe. Deși eclipsat de faima tatălui său, Ion Luca Caragiale, el a fost un spirit nepereche, marcat de un snobism bine temperat, cultivat cu obstinație și marcat de o dorință acerbă și permanentă de a se auto-inventa.

Aflat într-o confuzie ereditară perpetuă, era convins că se trage dintr-o familie de viță nobilă (își semna corespondența „Mathieu-Jean Caragiale, conte de Karabey”), deși originile tatălui său (ca și ale mamei, Maria Constantinescu) erau cvasi-modeste. Drept pentru care și-a petrecut ani buni din viață cercetînd blazoane și arbori genealogici.

Imediat după ce s-a căsătorit cu Marica Sion (fiica scriitorului George Sion, cu 25 de mai în vîrstă decât el dar cu o valoroasă proprietate la Fundulea-Ilfov, drept dotă), Mateiu a arborat pe conacul soției un drapel propriu, creat după cele mai stricte reguli ale heraldicii. Se simțea a fi, în sfîrșit, cu ...„sînge albastru”!

Relația dintre Mateiu și I.L. Caragiale a fost de o răceală nefirească. Fiul își disprețuia tatăl pentru „vulgaritatea” teatrului său și, îndeosebi, pentru faptul că acesta nu-i putea oferi statutul nobiliar îndelung visat. Apropiații spun că Mateiu evita să apară în public alături de tatăl său. Cînd acesta din urmă a murit, Mateiu a consemnat în jurnal evenimentul cu o detașare aproape clinică, fără a trăda vreo urmă de regret, concentrîndu-se pe îndeplinirea formalităților succesiunii.

Ediția princeps

Capodopera sa, romanul «Craii de Curtea-Veche», nu a fost doar un exercițiu ficțional. Mateiu chiar colinda străzile Bucureștiului la ore imposibile, îmbrăcat impecabil, observînd ruinele și personajele dubioase ale orașului, în căutarea acelei atmosfere de „decadență bizantină” pe care avea s-o transpună cu genialitate în carte. Stilul său de scris era atît de acribios, încît dedica luni de zile unei singure pagini, căutînd cel mai potrivit cuvînt, fie el un arhaism sau unul extrem de rar, dar care să sune conform gusturilor sale. Volumul său avea să fie desemnat, peste ani (2001), drept cel mai bun roman al literaturii române de secol XX, în urma unei anchete a revistei «Observator cultural».

Se vorbea astăzi, înainte să vii, că te-ai apucat să scrii un roman de moravuri bucureștene și m-am ținut să nu pufnesc de râs. Ba nu zău: dumneata și moravuri bucureștene! Chinezești poate, pentru că în chestia asta ești chinez; cum ai să cunoști moravurile, când nu cunoști pe nimeni; mergi undeva, vezi pe cineva? Afară numai dacă ai de gând să ne descrii pe noi, pe Pașa, pe mine, pe Panta; cu altcineva nu știu să ai a face. 

(Fragment din „Craii de Curtea-Veche”, Mateiu Ion Caragiale, Editura Cartea Românească, București, 1929)

Mateiu nu dorea doar titluri, ci și însemne exterioare ale puterii. A lucrat o perioadă ca șef de cabinet la Ministerul Lucrărilor Publice, dar adevăratul său violon d’Ingres îl constituia uniforma. Își comanda haine cu croială cvasi-militară, fiind extrem de mîndru de „Legiunea de Onoare” primită de la statul francez, pe care o purta cu o morgă de prinț rătăcit într-o lume de rîndași.

Dacă în proză a fost un estetician desăvîrșit, în însemnările sale zilnice Mateiu era de-o duritate șocantă. Jurnalul său dezvăluie un om măcinat de ranchiună față de aproape toți contemporanii săi (pe care îi poreclea cu o cruzime nedisimulată) și de o luptă permanentă cu sărăcia, pe care o masca sub haine scumpe plătite din credite.

Mateiu Caragiale a trăit întreaga viață ca și cum ar fi fost un personaj dintr-o carte scrisă chiar de el, abhorînd realitatea banală a României interbelice pentru o fantasmă nobiliară cu strălucire de tinichea.

* Ion Barbu

„Matei I. Caragiale ne-a lăsat puține lucrări, documente ale unei exagerate șlefuiri a expresiei literare. Proza sa se bucură de mult prestigiu în restrînsul cerc în care a pătruns. Adevărat poet este însă în Pajere, operă a unui parnasianism preocupat de fină tăietură, de artistică expresie. Clio, Călugărița, Boerul, Cronicarul, Dregătorul, Domnița, merită să fie cunoscute. Sonetul Domnița este de-o rară măestrie și rafinament. Accentul sufletesc e în chip desăvîrșit difus și descriptiv:

Muiată’n nestemate și’n horbote de fir,

În mâna-i – spelbă floare de ceară străvezie –

Ea poartă pe subțirea năframă nerămzie*

Ca un potir de sânge un roșu trandafir –

Și tot ca el, rănită în plină tinerețe,

Tânjește, se’nfioară și moare de tristețe.

* Roșu-deschis (n.m. – B.-L.S.)

Lucrările în proză Remember (1924) și Craii de Curtea Veche (1929), aparțin unei ciudate și căutate originalități de inspirație. Aubry de Vere, Pantazi ori Pașadia prind atîta consistență cât este posibilă în cadrul unor lucrări intenționat fragmentate. Scriitorul explorează compoziția trunchiată ca mijloc de producere a tainicului. În Craii de Curtea Veche avem și încercarea de reconstituire a unei epoce de viață contimporană, privită însă în ce are mai imoral și mai decăzut. Localurile de noapte ale Bucureștilor, viața în promiscuitate dela ’adevărații’ Arnoteni, frenezia sexuală a unui Pașadia de pildă, vor să fie documentele sociale ale unui scriitor naturalist. La gustul pentru personagii excentrice ca Pantazi, Pașadia – niște intelectuali cu evadări spre spiritualitate totuși – ori ca decăzutul și grosolanul Pirgu, se adaogă frumusețile artificiale ale unei proze lucrată trudnic.”

Dimitrie Murărașu

(Istoria literaturii române, 1935)

Bibliophilia

„Cam tot atunci (1967 – n.m. B.–L.S.) se putea obține obține, tot prin Anticariatul de Stat, la prețul de 200 de lei, ediția de lux a romanului «Un port la răsărit» de Radu Tudoran, în format mare, în –40, ilustrată de Lucia Dem. Bălăcescu și în tiraj de numai 130 de exemplare, cu dedicația autografă a autorului și a ilustratoarei (exemplarul G cu o planșă colorată în afară de text, gravată în linoleum); cartea era trasă în 1942 pe hîrtie chamois tip Japan, în coale nebroșate, la atelierele «Socec». 

Aceeași casă dăduse în 1884 (de fapt în decembrie 1883) ediția princeps de «Poezii» de Mihai Eminescu, de sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, cu fotografia poetului din albumul „Junimii”, în miniatură, și cu elegante viniete în capul fiecărei pagini. Poeziile au fost trase în genere în ediții de cîte una mie de exemplare. La acest tiraj, aș putea afirma că prima ediție n-a fost o raritate din punctul de vedere material – al numărului de exemplare. Întîia ediție din «Plumb» (1916) de G. Bacovia, în editura «Flacăra», a beneficiat, vorba vine, de numai 500 de exemplare. 

Firește, Eminescu e Eminescu și posesorul ediției princeps a Poeziilor lui , chiar într-un exemplar de mediocră conservare, poate fi mai mîndru decît acela al capodoperei bacoviene, pe care, cum este și firesc, am găsit-o mai rar la anticariat decît opera poetică antumă a celui mai mare poet român. Iată că încă o dată intervine în evaluarea bibliofilică elementul subiectiv, numai în aparență obiectiv, dacă judecăm după ierarhiile de ordin artistic, iar nu după acelea ale bibliofiliei, în care criteriul rămâne raritatea materială, concretizată în exiguitatea tirajului.”

Șerban Cioculescu

(în Din experiența unui bibliofil din volumul «Amintiri. Mărturii», ed. Eminescu, 1981, p. 446)

Musicophilia

Blue-eyed soul (I)

(sursa foto: Chronicle Live)

Scoțianul Paolo Nutini, pe care am început a-l asculta demult, cu un pop-folk acustic timid, așezat, cumințel, fără o prea mare strălucire, m-a convins definitiv abia după cel de-al treilea album de studio al său, «Caustic Love» (2014, Atlantic), în care cred că a demonstrat, cu asupra de măsură, că este unul dintre cei mai valoroși vocaliști soul ai momentului.

Vocea sa îmi pare că sună de parc-ar fi fost călită în lumina puțină a unor locante sordide, la temperatura înaltă a norilor groși de fum de țigară și apoi răcită în unda cu cuburi de gheață, cristalină și parfumată a whiskyului chihlimbariu, după metoda de mult împămîntenită a vechilor legende R&B.

Dacă nu cel mai bun, Nutini e, oricum, unul dintre cei mai buni, care duc cu brio mai departe ștafeta blue-eyed soul (sau a soul-ului interpretat de albi)…

Better Man

No Other Way

Mahalagii au fost, mahalagii sînt încǎ…

Mucenici, măcinici, sfinţișori,

bolindeţi, colărezi, brîndușei, uitaţi...

Prietenului FlorinToma, 

a cărui minunată carte 

Bunăstarea de rău, 

tocmai ce-o legumesc…

În mahalaua Sfîntul Gheorghe Vechi din Ploiești, unde mi-am petrecut copilaria și o mare parte a adolescenţei, pe strada Principatele Unite (fostă Sblt. Dima în interbelic, unde-și aveau gospodăria, la numărul 17, bunicii paterni), o bretea cu vreo 20 de case, care leagă străzile Bobîlna (fostă Grădinari, fostă C.A. Rosetti) de Ana Ipătescu (ex-Trandafiri), chiar în intersecţia unde aceasta le întîlnește pe numitele Costache Negri (fostă Vasile Boerescu, ex-Curbei) și Hannibal (undeva în spatele spitalului Schűller), ziua de 9 martie era așteptată cu impacienţă de toţi țîncii care se zbînțuiau prin preajmă.

După Crăciun, pentru mine – cum probabil și pentru toţi prichindeii care eram pe atunci, la mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut – sărbătoarea «Sfinţilor 40 de Mucenici» era una dintre cele mai așteptate și asta îndeosebi pentru că bunica, Dumnezeu s-o odihnescă!, punea la fiert mucenicii, una dintre prăjiturile mele cele mai iubite (imediat după crema de zahăr ars, desigur...). După ce cu o săptămînă, de multe ori chiar două, înainte îi preparase dintr-o cocă mirosind curat a făină de grîu (trei nule!), ţaic și alte mirodenii numai de ea știute – lăsîndu-i apoi la uscat, tăvăliți în făină, între două coli de hîrtie pergament, undeva, sus, pe un șifonier –, mie îmi revenea plăcuta misie de-a o ajuta la spartul și curăţatul nucilor, ai căror mieji îi treceam printr-o mașină de tocat ciudată, prevăzută cu un cilidru metalic perforat, învîrtit de-o manivelă, din care aceștia ieșeau rîșniţi mărunt. Apoi, dintr-un aluat de cozonac, la fel de parfumat și fraged, în ajunul zilei pomenite, bunica îi prepara pe ceilalţi, sfinţișorii, cu forme de păsări, albine sau omuleţi (care-mi plăceau cel mai mult, că aveau „gură”, „urechi”, „nas” dar erau „orbi” și pe care ea îi mai numea, uneori, uitaţi).

– Da’ de ce păsări, albine și uitaţi, bunică? Și de ce le dai cu miere și apoi cu nucă după ce-s copţi? 

–Pentru întîmpinarea primverii, a paserilor cerului, mamă, ca sǎ vină la cuiburile lor ca-n fiecare an. Că fără ele pomii-s pustii și triști. Și a tuturor gîzelor trebuincioase pămîntului, precum îs albinele. Iar ei se ung cu miere ca să trăiască stupii. Cît despre omuleţii ăștia, cum le zici tu, îs întru pomenirea morţilor noștri, mamă, la care anul trecut nu ne-am gîndit sau i-am uitat și au rămas nepomeniţi. Bunicii i se umezeau ochii ori de cîte ori își amintea și știam prea bine că dumneaei nu-i uita niciodată pe toţi cei dragi duși dintre noi…

Învăţasem pe de rost legenda celor «40 de Sfinţi Mucenici din Sevastia», pe care bunica mi-o spunea în fiecare an în timp ce pregătea „măcinicii” (așa îi numea dumneaei, nu mucenici!). O povestea frumos, cu o intonație evlavioasă și cu o puzderie de amănunte iar mult mai tîrziu, cînd aveam io s-o citesc (și să-i pricep tîlcul) în Vieţilor Sfinţilor, într-unul dintre volumele pe care l-am găsit cotrobăind printre cărţile ei vechi, parcă-i auzeam vocea rostind cuvintele, precum o dulce litanie…

După ce toţi mucenicii erau gata (cu nucă, zahăr tos, rom, scorţișoară și coajă de lămîie rasă deasupra), o însoțeam pe bunica la bisericǎ (la Sf. Gheorghe Vechi, în capătul Bulevardului Independenţei) la sfinţit, după care mergeam la cimitir, la «Bolovani», unde aprindeam lumînări și tămîie la mormintele celor trecuţi la cele veșnice ca în final, la întoarcerea acasă, după ce-i împărţea împreună cu alte bucate vecinilor și rudelor, ne așezam la masă și abia atunci ne era permis să-i mîncăm.

Biserica „Sf. Gheorghe Vechi” din Ploieștiul zilelor noastre,
așezatǎ undeva în partea de nord a mahalalei omonime,
 pe Bulevardul Independenţei,
 în imediata vecinǎtate a fostului liceu „Sfinţii Apostoli Petru și Pavel”
(azi Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”)

– Bunico, am auzit io bine, că azi, de ziua Sfinţilor Mucenici, fiecare să bea patruzeci de pahare de vin sau de rachiu și că după fiecare pahar să se felicite unii pe alţii?

– Oi fi auzit tu așa, da’ uite că tac-tu mare, deși nu știu dacă i-o fi zis cineva asta, a început, dis-de-dimineaţă, să se ciritisească* în beci cu fină-su’, Fănică, nu cumva să le-o ia cineva înainte, hehehe… Hai, du-te și cheamă-i la masă, că io cred că le-ajunge cît cîrmîz au leorpăit, și-apoi îs oameni în toată firea, ce Doamne, iartă-mă, și dacă mai trag mult la mustață, le ia vinu’ glagorea** !...

* să se felicite

** mintea

Muzicoteca de dinamită

Paint It Black (I)

Frank Vincent Zappa în 1965

În 1980, Frank Vincent Zappa, carismaticul fondator, lider și virtuos ghitarist al celebrei trupe Mother Of Inventions, a ajuns la Londra, la Broadcasting House, invitat la o ediție specială a îndrăgitei emisiuni muzicale Star Special de la BBC Radio 1, în care muzicieni celebri erau invitați să vorbească despre muzica lor preferată.

În cadrul emisiunii, Zappa a comentat, printre altele, creațiile unor grupuri și muzicieni precum Black Sabbath, Captain Beefheart ori Edgard Varèse (compozitorul care fusese cîndva profesorul veneratului avangardist John Cage), față de care Zappa nutrea un adevărat cult și a cărui sintagmă,The present-day composer refuses to die! /Compozitorul actual refuză să moară!, avea să devină, neoficial, motto-ul său. 

Cu verva și fantezia sa debordante, cum era de așteptat, el a avut de spus cîte ceva despre fiecare piesă. Dar despre una singură a vorbit cu un nedisimulat entuziasm: «Paint It Black», o piesă extrasă pe un disc single al celor de la The Rolling Stones, de pe albumul lor Aftermath, din 1966. A fost, probabil, cea mai expresivă piesă prin care Stonesii au sugerat, cu versurile și muzica lor, o atmosferă melancolică, gotică, desprinsă parcă din scrierile lui Edgar Allen Poe. Și care piesă, în viziunea lui Zappa, a însemnat o capodoperă absolută. Prezentînd Paint It Black ascultătorilor BBC, el a spus: 

Știți ce e cu adevărat bun la acest disc? Felul în care partitura basului este prezentă acolo și apoi cînd face «wooom, wooom». Asta este pentru mine cu adevărat încîntător. Probabil este unul dintre cele mai bune lucruri care s-au întîmplat vreodată în rockul britanic. Nu credeți?

S-a spus că piesa devansează cu mult propria sa epocă muzicală, introducînd fanii Rolling Stones în noi universuri sonore, prin folosirea instrumentelor tradiționale indiene, Brian Jones, chitaristul grupului, fiind primul care a început să cînte cu adevărat la sitar într-o trupă rock. În studio, el și Keith Richards au descoperit că maleabilitatea corzilor acestui instrument crea exact genul de atmosferă sonoră pe care ei o căutau. Zappa a mai atras atenția, în timpul aceleiași emisiuni, asupra rolului decisiv al lui Brian Jones în realizarea albumului, conchizînd că acesta părea a fi fost născut să cînte la sitar.

  Paint It Black  

Memento

ANTONIO LUCIO VIVALDI

(sursa foto: imagesofvenice.com)

Acum 348 de ani, în această zi, venea pe lume ANTONIO VIVALDI 

(supranumit, datorită părului său de o nuanță roșiatică, „Il Prete Rosso” / „Preotul Roșu”), 

compozitor și violonist, profesor și preot. 

Este unanim considerat un titan al barocului muzical venețian și nu numai.

Deși a fost hirotonit preot în 1703, Vivaldi a încetat să celebreze Liturghia după doar un an. Motivul ar fi fost o afecțiune respiratorie, strettezza di petto, o formă severă de astm. Însă apropiații săi șușoteau pe la colțuri că, de fapt, motivul real pentru care el părăsea de multe ori altarul în mijlocul slujbei dispărînd în sacristie, era de a-și nota o idee muzicală care tocmai ce-l vizitase.

Se spune că muzicianul compunea cu o viteză uimitoare. El însuși a afirmat, nu o dată, că poate compune un concert mai repede decît îi ia unui copist să îl transcrie. Această prolificitatea a sa, în urma căreia au rezultat peste 500 de concerte (multe dintre ele pentru vioară), opere, muzică de cameră și sacră, i-a atras de multe ori critici, multe dintre ele nejustificate, venind din partea unor mari muzicieni și nu numai. Unul dintre aceștia a fost celebrul compozitor rus Igor Stravinski, care a lansat, mult mai tîrziu, malițioasa sintagmă cum că Vivaldi n-ar fi scris 500 de concerte, ci „același concert de 500 de ori”.

Este greu de crezut astăzi, dar după moartea sa survenită în 1741, creația vivaldiană a intrat într-un con de umbră cvasi-total, timp de aproape două secole. Muzica sa a fost redescoperită abia în anii 1920 – 1930, cînd un număr masiv de manuscrise a fost găsit în biblioteca unei mănăstiri din Piemont.

După cum îndeobște este cunoscut, Anotimpurile, cea mai cîntată și înregistrată lucrare a sa, a devenit celebră la nivel mondial abia după Al Doilea Război Mondial. Acest ciclu de concerte pentru vioară și orchestră, Le quattro stagioni (Cele patru anotimpuri sau Anotimpurile) este, fără doar și poate, o capodoperă și una dintre primele lucrări programatice (menită să spună o poveste anume sau să descrie o scenă din istoria muzicii), care face parte din opusul 8, Il cimento dell’armonia e dell’inventione (Înfruntarea armoniei și a invențiunii), publicat în 1725, la Amsterdam (editura lui Michel-Charles Le Cène), titlul sugerînd o confruntare între rigoarea regulilor muzicale (Armonia) și creativitatea debordantă a artistului (Invențiunea). Vivaldi a vrut să demonstreze că poate respecta forma strictă a concertului baroc în timp ce descrie fenomene naturale generatoare de dezordine, coagulîndu-le într-un adevărat proiect multimedia avant la lettre.

Fiecare din cele patru concerte este însoțit de un sonet (probabil scris de Vivaldi însuși), care descrie scenele și stările evocate de muzică (pe partitură, el inserînd indicații ultraprecise, precum: cîinele care latră – în «Primăvara» – sau dinții care clănțăne de frig – în «Iarna», el dovedindu-se a fi un adevărat maestru al „onomatopeelor” muzicale, prin modul revoluționar în care a folosit instrumentele: pauze bruște și ritmuri sacadate, note nesigure, șovăitoare sau pizzicato-ul viorilor imitând sunetele picăturilor de ploaie pe sticla ferestrelor. Deși astăzi «Primăvara» este piesa care poate fi ascultată cu cea mai mare frecvență, în epoca sa, Vivaldi a fost considerat de unii critici mult prea „excentric” sau „zgomotos”, pentru că îndrăznea să pună câinii să latre și muștele să bîzâie într-o compoziție serioasă.

«Anotimpurile» (dedicate contelui boem Wenzel von Morzin, un mare admirator al „Preotului Roșu”) reprezintă una dintre cele mai cunoscute și influente lucrări ale barocului muzical, care a marcat în mod profund și definitiv arta sonoră ulterioară, totodată ea fiind și una dintre cele mai interpretate opusuri ale repertoriului baroc.

Cele patru anotimpuri

Nigel Kennedy - vioară

Orchestra engleză de cameră

(1989)