luni, 30 martie 2026

Poemoteca

 

Verlaine & Rimbaud

Clar de lună

Ți-e sufletul un peisaj ales,
Cu dans bergam și măștile bizare,
Ce din lăute adiind ades
Par triste sub fantasta deghizare.

Cântând iubirea pe un ton minor
Și tot la fel viața oportună,
Par să nu creadă-n fericirea lor,
Iar zvonul li se pierde-n clar de lună,

În calmul trist al lunii, dând răgaz
În arbori păsărilor să viseze
Și să suspine, zvelte și-n extaz,
Printre statui, havuzurile treze.

Paul Verlaine
(Tradcere: St. O. Iosif si C.D. Zeletin)

Poezie mută, pictura...


 
Eu îmi visez picturile, iar apoi îmi pictez visele.
Vincent van Gogh


Vincent van Gogh
My Story 
(Van Gogh Museum)


duminică, 29 martie 2026

Ziua mondială a pianului 2026

În recital:

Yuja Wang, Daniil Trifonov, Yunchan Lim, Daniel Barenboim, 
Seong-Jin Cho, Lang Lang, Martha Argerich, Víkingur Ólafsson, Keith Jarrett, Nobuyuki Tsujii și alți 78 de pianiști.


joi, 26 martie 2026

În căutarea tonului

Distinsa doamnă Ana Blandiana, care deunăzi a mai adăugat un an unei vîrste a deplinei sale maturități, este unul dintre puținii oameni cu har pe care i-am cunoscut de-a lungul vieții, în preajma cărora am avut privilegiul și bucuria de a mă fi aflat (chiar dacă nu pentru foarte mult timp) și care mi-a oferit acel tip de confort spiritual inefabil, care te face să te simți tu însuți ocrotit, fără a fi nevoit nici să-ți cîntărești gîndurile și nici să-ți măsori cuvintele. 
E un sentiment extrem de plăcut, ca și cum te-ai afla sub aripa îngerului tău păzitor…
Drept pentru care îi doresc din inimă mulți și inspirați ani, zile senine și o primăvară a sufletului la fel de luminoasă și profundă precum poezia pe care o scrie. 

La mulți ani!

p.s. Trebuie să-i mulțumesc încă o dată și să-l asigur de întreaga mea gratitudine pe prietenul meu de nădejde, Darie Constantinescu, prin mijlocirea căruia am cunoscut-o și care este autorul acestui instantaneu fotografic…

miercuri, 25 martie 2026

Poezie mută, pictura...

 

Buna Vestire
(acuarelă de Sorin Dumitrescu)
Sursa foto: Atelierul de arhitectură Liliana Chiaburu


Altițe & bibiluri


(Sursa foto: arhiva personală Șerban Tomșa)

Cărțile necitite

Motto:
Practic, viața mea s-a încheiat la 25 de ani, cînd am absolvit facultatea. Pe urmă, exceptîndu-i pe scriitorii care mi-au devenit prieteni și cărțile scrise/citite, totul s-a redus la o pușcărie făcută în slujba învățămîntului românesc. 
(Amintirile unui optzecist întîrziat)

Să fii singur şi să scrii. Nu orice prost reuşeşte asta. Nu orice prost suportă singurătatea, nu oricine se suportă. O carte înseamnă un regim de viaţă special, trebuie să i te dedici, o carte presupune paravane, baraje senzoriale.
Sorin Stoica
(1978-2006)

Mă încearcă o imensă durere la gândul că nu voi mai avea timp să recitesc unele cărți – de pildă, Iosif și frații săi de Thomas Mann -, așa cum plâng uneori în somn – ultima dată am făcut-o în noaptea trecută -, că nu voi putea să-mi revăd anumiți prieteni.
Sunt însă doi-trei autori ale căror opere nu le-am citit. Văd titlurile, citesc comentarii pe marginea lor, vreau să le cumpăr, însă nu reușesc. Parcă e un blestem. Tot așteptând momentul favorabil, îmi folosesc imaginația și îmi dau cu presupusul. Ăsta o fi scriind auster și are personaje din înalta societate. Celălalt pare a fi umorist – am parcurs niște comentarii -, ultimul e greu de încadrat în vreo categorie. Dacă se întâmplă un miracol și pun mâna pe o carte refuzată de destin, constat că textul n-are legătură cu ceea ce-mi închipuisem eu.
Cărțile necitite – și care tind a deveni veșnic necitite! – seamănă cu niște femei pe care le vezi de la mare distanță, dar nu le poți defini nici fizionomia. Simți cumva numai aura feminității. Sunt frumoase, sunt elegante? Ori cu niște construcții descoperite pe Lună, care au o formă incertă. Sunt locuințe ori sunt doar niște stânci?
Şerban Tomşa
(1956–2023)

p.s. Au trecut, hélas!, pe negîndite, trei ani de cînd Șerban Tomșa (pseudonimul lui Ion Șerban), autorul, printre altele, al romanelor „Biblioteca lui Noe”, „Maimuţe în haremul nopţii”, „Gheţarul” (premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), „Călugărul Negru” şi al volumului memorialistic „Amintirile unui optzecist întîrziat”, l-a reîntâlnit, într-o altă lume, pe bunul și statornicul său prieten, Nino Stratan. Sit tibi terra levis, Șerban Tomșa!

Vise & amintiri


Cînd s-or fi așternut peste noi, 11 ani, Jeane, dragule?
Trecură tiptil, ca nouri lungi pe șesuri, cum ar spune cuconașul 
Mihalache Eminescu, mult iubitul nostru...
Deși, dacă stau și mă gîndesc eu mai bine, nu timpul e acela care trece, ci însăși viața noastră e taman aceea care se risipește ca un fum...
Era prin 2015, tot într-un miez de martie, cînd tocmai ce dădusem vînt bun din pupa, volumului tău de poezii, Iluzii...
Iar întru reamintire, primește, rogu-te, această imagine (o simplă eternitate de-o clipă), de la acel moment poetic, dimpreună cu o Rugă a dumitale, din volumul Cuvintele ca banii..., care mi-a mers la inimă de cînd am citit-o prima oară…

Ia-mă, Doamne, sub aripă
Să mă ascund de-arcuş o clipă

Ia-mă, Doamne, sub sutană
Când îmi cântă Nelu Pană

Ia-mă, Doamne şi mă lasă
Să stau frigului acasă.

Ia-mă, Doamne, nu mă lua
Cât mai cântă Crăciuna,

Căci mi-e sufletu-ndoit
Să stau dânşii potrivit.

Să fim sănătoși și veseli, altfel spus!

duminică, 22 martie 2026

Poezie mută, pictura...

Anthony van Dyck 
(1599-1641)
Regele Angliei, 
Charles al II-lea, la 8 ani 
(1638)
© Harley Foundation, The Portland Collection

Remember

 


EUROPA

Salut, europenilor! – le zice președintele bulgar concetățenilor săi.
Eurosalut! – le strigă din ușă, mai sintetic, un profesor român studenților săi
Eurobingo! – răspunseră toți în cor.
Drept care, bulgarii ne-o luară iarăși înainte și înființară Partidul Euro-Stânga.
Prevăzători, românii s-au pus pe fabricat:
europirina
și eurosept
ba chiar și eurovitamine
la uzinele Eurofarm;
un întreprinzător oltean a deschis crîșma La europeana
iar un altul S.C. Euromezeluri s.r.l.
Pe internet îmi vine de la un fost student aflat prin Europa o colecție de afișe și anunțuri culese din spațiul european.Unul sună astfel: 
Club privat. Exclusiv pentru membri și nemembri.
Euro-pa.
Să cînte muzica!
(din volumul Socio hai-hui)

Vintilă Mihăilescu
(23 mai 1951–22 martie 2020)

A fost absolvent al Facultății de Psihologie al Universității Bucuresti (1974), cercetător în psihologie al Institutului de Geriatrie (1974–1978) iar între 1979–1991 a fost cercetător al „Centrului de Antropologie” al Academiei Române, precum și profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Sociologie al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA). A fost visiting professor la numeroase universităţi şi centre de studii avansate din Canada, Franţa, Italia, Elveţia, Germania, Belgia, Austria şi Bulgaria. Din 2005 pînă în 2010 a fost director general al Muzeului Ţăranului Român. În 1990 a iniţiat organizarea Societăţii de Antropologie Culturală din România (SACR), al cărei preşedinte a fost între 1994 şi 2000. Între 1998 şi 2018 a fost colaborator permanent la revista Dilema (Veche), unde a deţinut rubrica „Socio haihui”. A mai publicat : „Paysans de l’histoire” (în colab., 1992), „Fascinaţia diferenţei” (1999), „Socio haihui. O altă sociologie a tranziţiei” (2000), „Svakodnevica nije vise ono sti je bila” (Belgrad, 2002), „Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani” (2010). La Editura „Polirom” i-au apărut volumele: „Antropologie. Cinci introduceri” (ed. I, 2007 ; ed. a II a revăzută şi adăugită, 2009), „Etnografii urbane. Cotidianul văzut de aproape” (coord., 2009), „Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică” (ed. I II, 2013), „Condiţia romă şi schimbarea discursului” (coord., împreună cu Petre Matei, 2014), „Apologia pârleazului” (2015), „De ce este România astfel? Avatarurile excepţionalismului românesc” (coord., 2017), „Hotel Ambos Mundos. Scurt eseu de antropologie borgesiană” (2017), „Etnogeneză şi ţuică” (2018) şi „În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului” (2019), ulima sa apariție editorială, „O carte densă, în care Vintilă Mihăilescu a îndesat, cu grijă însă, atît gîndurile lui, fiind el însuşi propriul său psihanalist, cît şi tot ce a căutat (cu o ambiţie demnă de cel mai onest şi harnic cercetător) să ştie încercînd să înţeleagă ce sînt viaţa, boala şi moartea. (Aurora liiceanu)  .
În 2006 a fost decorat de Preşedintele României pentru serviciile aduse culturii române.

Poemoteca (de ziua poeziei)


Cântec de înger…

Cum să-ntind mâinile? Nu am decât aripi,
În fața mea când trupu-ți înfiripi
Chiar lângă talpa unui curcubeu 
De unde aș vrea să iau tot ce-i al tău.
Stai zile-ntregi și nopți printre miresme 
Și sufletului meu nu-i este lesne 
Să-ți simt-apropierea dulcei clipi;
Cum să-ntind mâinile? Nu am decât aripi…

Emil Brumaru
(din volumul «Amintiri din rai», Humanitas, 2016; ilustrația de Răzvan Luscov)

joi, 19 martie 2026

Memento

Dinu Lipatti
(19.III.1917 – 2.XII.1950)


Alături de soția sa, Madelaine
(sursa foto: 
dinulipatti.org)


Nu-i de ajuns să fii mare compozitor* ca să scrii muzica asta, 
trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu.
Dinu Lipatti

Ultima apariție publică a celebrului pianist Dinu Lipatti a rămas în memoria afectivă a melomanilor drept unul dintre cele mai emoționante și, deopotrivă, tragice momente din istoria muzicii secolului al XX-lea. Recitalul a avut loc la 16 septembrie 1950, în cadrul Festivalului de la Besançon (Franța), cu doar două luni și jumătate înainte de plecarea sa premature din această lume, la doar 33 de ani.
La acea dată, Lipatti era deja extrem de slăbit, deoarece în acea dimineaţă suferise o nouă criză, pricinuită de maladia cu care fusese diagnosticat, limfogranulomatoză malignă (sindromul Hodgkin), incertitudinea susţinerii recitalului fiind foarte mare. Pe de altă parte, medicii l-au sfătuit să anuleze concertul, însă el a insistat să cînte, simțind că este datoria lui față de public și față de muzică. Pentru a putea urca pe scenă, a fost nevoie să i se administreze cortizon chiar în culise, în pauzele dintre piesele interpretate în sala Parlamentului din Palatul de Justiție din Besançon.
Lipatti alesese el însuși un program de o dificultate tehnică și spirituală excepțională: J.S. Bach – Partita nr. 1 în Si bemol major, W.A. Mozart – Sonata nr. 8 în la minor (K. 310), Franz Schubert – două impromptu-uri (op. 90, nr. 2 și 3) și Frédéric Chopin cu cele 14 Valsuri.
Dar momentul care a intrat în istorie s-a petrecut spre finalul recitalului din Chopin, cînd Lipatti a reușit să interpreteze doar 13 din cele 14 valsuri programate. Ajuns la ultimul (Valsul nr. 2 în La bemol major, Op. 34 nr. 1), complet epuizat, s-a retras de la pian sub privirile uluite ale publicului, care părea a fi martor la un ritual sacrificial. După cîteva clipe de liniște deplină, Lipatti a revenit pe scenă. Nu pentru a cînta ultimul vals, ci pentru a-și lua un ultim rămas-bun. A interpretat piesa sa de suflet, coralul lui Bach, „Jesu bleibet meine Freude” (Isus rămâne bucuria mea) pe care a transformat-o într-o rugăciune sonoră, un adevărat testament muzical simbolic, care avea să încheie o carieră concertistică strălucită. A fost ultima dată cînd degetele lui au atins clapele pianului într-o sală cu public. Ceea ce părea a fi aproape imposibil s-a transformat într-o demonstraţie de magie, de supranatural, maniera în care el a cîntat ca nimeni altul, a îndrituit critica muzicală să numească fabuloasa-i prestație, cîntecul său de lebădă.
Recitalul a fost înregistrat de Radio France, însă banda a fost rătăcită în arhive mai mulți ani, fiind (re)descoperită și publicată abia în 1957. Astăzi, acest disc este considerat un document inestimabil, surprinzînd nu doar prin perfecțiunea tehnică a lui Lipatti, ci deopotrivă, prin forța sa spirituală care a învins barierele suferinței fizice.
Acest ultim moment public din viaţa pianistului a constituit subiectul de la care a pornit regizorul şi producătorul francez Philippe Roger pentru realizarea filmului său documentar, Recitalul de la Besançon.

*Este vorba despre L. v. Beethoven



Recitalul de la Besançon 
(integral)


Poemoteca

  Verlaine & Rimbaud Clar de lună Ți-e sufletul un peisaj ales, Cu dans bergam și măștile bizare, Ce din lăute adiind ades Par triste ...