Orație la ceas aniversar

Prietenul și colaboratorul meu statornic, binecunoscutul istoric, arheolog, muzeograf, scriitor și publicist, OCTAVIAN ONEA, a împlinit 82 de ani (n. 11 februarie 1944, Iaşi) * A urmat gimnaziul şi liceul la actualul Colegiu Naţional „I. L. Caragiale” din Ploieşti (1955-1962), şi a absolvit Facultatea de Istorie (secţiile Istorie universală veche, Arheologie, Istoria veche a României şi Arheologie), a Universității din Bucureşti (1962-1967) * Între anii 1968 și 1998 a fost muzeograf șef la Castelul „Iulia Hasdeu” din Câmpina * A făcut parte din echipele de specialiști și cercetători care au înființat prestigioase entități muzeale, printre care putem aminti Muzeul Ceasului din Ploiești, Muzeul de Istorie și Arheologie al județului Prahova, Muzeul Memorial „B. P. Hasdeu” din Câmpina ș.a. * A participat la cercetările arheologice de la Târgşorul Vechi, Sucidava, Slăveni şi Romula. A fost discipol și conlucrător apropiat al regretatului istoric și profesor Nicolae Simache, alături de care a colaborat la organizarea Muzeului de Arheologie, Muzeului Sătesc și Rezervaţiei Arheologice de la Târgşorul Vechi * A fost curatorul mai multor expoziţii cu tematici istorice la Câmpina, Bucureşti, Chişinău, Ploieşti etc. * A fost co-fondator al Fundaţiiilor „Hasdeu” și „Nicolae Grigorescu” din Câmpina, „Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte și „Cezar Petrescu” din Buşteni * A îndeplinit și funcția de consilier pentru probleme de cultură, culte şi învăţămînt în cadrul Prefecturii judeţului Prahova (între 1998-2007) 

De-a lungul timpului, a publicat articole și studii de specialitate în principalele periodice și reviste culturale și de istorie ale țării („Magazin istoric”, „Arhivele Prahovei”, „Gazeta Cărților”, „Ateneu”, „Luceafărul”, „Literatorul”, „Axioma”, „România literară” ş.a. * Este autor al unor volume de literatură («Călătoria – Menodramă într-un act»), istorie și istorie literară («Au fost Ploeştii urbea „Scrisorii pierdute” ?», «Şi totuşi, când s-a născut B.P.Hasdeu?»), cea mai recentă apariție care-i poartă semnătura fiind volumul „SOS Castelul Iulia Hasdeu”, apărut în anul 2023 la editura bucureșteană Eikon * Este, printre multe alte articole de presă, autorul unei splendide și delicate convorbiri memorialistice (apărută în anul 2021 în periodicul câmpinean „Oglinda de azi”) cu regretata scriitoare Aurora Cornu (1931–2021), născută în comuna prahoveană Provița de Jos, prima soție a prozatorului Marin Preda * Octavian Onea este, de asemenea și un talentat grafician-portretist, lucrările sale făcînd obiectul unor expoziții de gen.

Îți doresc, din inimă, (și) din acest luminiș virtual, multă sănătate și să te bucuri de aceeași inspirație și energie creatoare, alături de toți cei dragi ție, asigurîndu-te, (și) pe această cale, de întreaga mea gratitudine.

La mulți și în sănătate ani, Tavi, dragule!

N.B. Este regretabil faptul că primăria noastră nu l-a avut în vedere pe Tavi (deși mă așteptam la acest gest în 2024, cînd el a împlinit 80 de ani) pentru a-i acorda titlul de cetățean de onoare al Ploieștiului. Dar atunci au fost onorați cu această distincție (și habar n-am de ce, cu tot respectul și admirația ce le-o port) soții Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț, motivația fiind: „în semn de recunoaştere a geniului artistic şi a imensei influenţe pe care o au asupra culturii româneşti”. Nu cumva sînt cuvinte mult prea mari? Mă rog... Toate bune și frumoase dar acest titlu după cîte știam eu, se acordă pentru merite și servicii deosebite aduse de respectivul, comunitatății care, prin intermediul administrației locale, îl acordă. Dar cei doi amintiți, care în afară de faptul că au venit la Ploiești de puține ori și atunci exclusiv în calitate de actori, nu știu ce alte merite (culturale sau de altă natură) să fi avut în fața comunității. Dar pe această listă a cetățenilor de onoare ai Ploieștiului (a se vedea în acest sens și volumul scriitorului Ioan Groșescu dedicat acestora) sînt tot felul de persoane și personaje care n-au absolut nici o legătură cu orașul nostru. Poate doar pentru ceva foarte vagi tangențe cu Urbea X. Ceea ce ar putea fi o condiție necesară dar nu și suficientă.

Poezie mută, pictura...

Ivan Generalić

(1914–1992)

Satul

(1954)

Peisaj de iarnă

(1966)

Iarnă
(1971)

Memento

Amita Bhose

(9.II.1933, Calcutta, India – 24.X.1992, București)

Pentru mine, Eminescu a fost şi este un «kavi» (poet-înţelept) indian, un gînditor care priveşte viaţa prin prisma filosofiei. (…) Momentul Eminescu simbolizează întreaga spiritualitate românească. Creaţia eminesciană oglindeşte pe deplin cultura românească... Totuşi, Eminescu ar fi putut să fie şi un poet al Indiei…

Am fost acuzată pentru că am iubit România. Îmi recunosc «vina». De dragul culturii române, cu dorinţa de a întemeia o şcoală serioasă de indianistică, m-am stabilit aici. Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame şi frică – acea teamă care aproape că ne-a paralizat minţile – alături de el. Nu m-am gîndit să plec de aici, nici să trîmbiţez la posturile străine de radio. Scriam cu mîna în mănuşă, umblam după lumînări pentru serile fără curent, aşa cum făceau mulţi. N-am învăţat, însă, să patinez pe străzile Capitalei, pentru că în fiecare zi studenţii mă luau de mînă, mă duceau la Universitate – la cursuri sau la examene – şi mă aduceau acasă. Uitîndu-mă la acele fiinţe înfometate, înfrigurate, deprimate moral, uneori mi se părea că vorbesc unor statui, într-o galerie de artă. Cînd le ascultam lecţiile, vedeam cum le-au îngheţat buzele, în «temperatura camerei.

Totuşi, lumina privirii lor mi-a dat puterea să resist.

Amita Bhose

(1992)

În 1971, Amita Bhose, cercetătoare, scriitoare, traducătoare, profesoară la Universitatea din București (1971–1991, unde a susținut cursuri practice de limba bengali și limba sanscrită, a conceput manuale de învățare a limbilor respective – în limba română – și a susținut prelegeri despre cultura și civilizația Indiei), se stabilea în România, pentru a-și dedica viața și activitatea operei, în general și poeziei, în special (pentru care nutrea o uriașă dragoste), lui Mihai Eminescu, de altfel, ea fiind și primul traducător al poetului în spațiul asiatic.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga (în stînga) și Amita Bhose

În 1975, sub conducerea profesoarei sale Zoe Dumitrescu-Buşulenga (care avea să afirme despre ea că a slujit cultura română, cu inteligența și condeiul ei, mai mult decît, poate, mulți români.), va susţine teza de doctorat intitulată «Influenţa indiană asupra gîndirii lui Eminescu». Cercetarea îşi avea sorgintea, așa cum va mărturisi ceva mai tîrziu într-un interviu, în nevoia lăuntrică, tot mai stringentă, de a mă lămuri pe mine însămi, deplin, de misterul apropierii versului eminescian de sensibilitatea şi profunzimea liricii indiene. Care sunt influenţele şi confluenţele indiene în opera marelui poet român, cît de mult aprofundase el cultura poporului meu? – iată întrebările cărora doream cu ardoare să le răspund.

Teza de doctorat a fost publicată în 1978 într-un volum purtînd titlul Eminescu şi India (ed. Junimea, Iași, 1978), fiind cea mai amplă şi mai sistematică tratare a problemei relaţiilor dintre gîndirea indiană şi opera lui Mihail Eminescu (Sergiu Al-George), autoarea cîştigîndu-și pe bună dreptate, reputația de a fi unul dintre cei mai avizaţi cercetători ai istoriei pătrunderii culturii indiene în spaţiul cultural european. (George Munteanu). Cu o prefaţă şi o postfaţă aparținînd profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, lucrarea „Eminescu şi India” se înscrie în rîndul cercetărilor de referinţă dedicate marelui poet român. În demersul său, autoarea a mers pe drumuri nebătătorite, concluzionînd: Mihai Eminescu e singurul poet european care a făcut India nemuritoare în ţara sa.

Amita Bhose a redactat o serie lucrări de sinteză și a tradus în română din bengali și sanscrită, unele din aceste traduceri fiind publicate în paginile unor reputate reviste culturale ale vremii, precum: „Orizont”, „Ramuri”, „România literară”, „Convorbiri literare” etc. sau în volume („Proverbe şi cugetări bengaleze” 1975, ed. Albatros, „Povestea prinţului Sobur”, culegere de basme indiene, 1975, ed. Ion Creangă). A fost autoarea mai multor manuale de limba bengali și sanscrită, precum și al unui dicționar bengali-român conținînd peste 15.000 de cuvinte.

De asemenea, a tălmăcit în limba română mai multe scrieri din creația marelui literat și filozof bengalez Rabindranath Tagore, laureat, în 1913, al Premiului Nobel pentru Literatură („Soarele din prima zi” – poeme, „Amintiri”, „Scrisori rupte”, antologie de scrisori ale lui Tagore, ed. Univers 1978, prima traducere în română a lucrării realizată direct din bengali etc.)

De-a lungul vieţii, Amita Bhose a publicat, în presa străină şi românească, peste 56 de traduceri din literatura română în bengali (printre cei traduși numărîndu-se Caragiale, Sadoveanu, Mihail Sebastian, Eminescu) şi din bengali în română, peste 90 de articole şi studii. A susţinut peste 100 de conferinţe şi emisiuni radiofonice şi a acordat peste 20 de interviuri pe teme culturale.

Raftul cărților

Papagalul lui Flaubert

Desen de © Levine F.

„(…) personajele sunt un băiat cu pasiunea cititului, o mamă și o prietenă a mamei, pe nume Mme Picard. Mai târziu, băiatul avea să-și scrie memoriile. Citez din nou: «Mme Picard era de părere că un copil are voie să citească orice.» Nici o carte nu poate fi periculoasă dacă e bine scrisă. Băiețelul, cunoscând opinia frecvent exprimată a prietenei mamei sale, profită de prezența ei și cere permisiunea să citească un roman care a stârnit un adevărat scandal. «Dar dacă micuțul meu citește astfel de cărți la vârsta asta», protestează mama, «ce va citi cînd crește mare?». «Atunci le voi trăi», îi răspunde copilul. A fost una dintre cele mai inteligente replici din copilăria sa: înregistrată în analele familiei, i-a câștigat – sau așa presupunem – dreptul să citească respectiva carte.

Băiețelul era Jean-Paul Sartre.

Iar romanul, Doamna Bovary.”

Julian Barnes

(„Papagalul lui Flaubert”, Nemira, 2006, pp.141-142)

Goange

(Desen de Andrei Popescu)

Un iepuraş intră într-o cofetărie şi comandă o cafea cu lapte şi un corn.

În momentul în care i se aduce comanda, iepuraşul îşi aminteşte că nu se spălase pe lăbuțe, aşa că pleacă la toaletă să se spele.

Când se întoarce, cafeaua nu mai era.

– Cine mi-a băut cafeaua?

Toţi tăceau mâlc.

Iepuraşul revine pe un ton ameninţător:

– Vă mai întreb încă o dată: cine mi-a băut cafeaua?

Ursul se ridică în picioare de la o masă şi răspunde:

– Eu am băut-o...

– Şi cornul de ce nu l-ai mâncat, mofturosule?...

Raftul revistelor

În cel mai recent număr al revistei «România Literară» (5 din 30.I.2026), apare un articol de mici dimensiuni («Dublu eveniment „România Literară la Ploiești», p. 21) semnat „Reporter” (n-am idee cine se ascunde în spatele pseudonimului) plin de inexactități. Pe scurt, textul se vrea a fi o relatare de la fața locului a unei duble întîlniri a cîtorva dintre membrii redacției revistei amintite (Ionela Streche, Angelo Mitchievici și Cristian Pătrășconiu) cu potențialii lor lectori și iubitori de literatură. 

Prima întîlnire, moderată de scriitorul și publicistul ploieștean Dan Gulea (el însuși dascăl al instituției liceale în discuție), s-a desfășurat în sediul Colegiului Național Mihai Viteazul din localitate, în prezența unui grup de elevi și profesori iar cea de-a doua, la Palatul Culturii.

Toate bune și frumoase pînă în momentul în care se face afirmația că Nichita Stănescu a fost elevul acestui liceu (...unitatea de învățământ unde a fost elev Nichita Stănescu). Eroare! Poetul a fost, timp de 8 ani (între 1944–1952), elevul liceului „I. L. Caragiale” (actualul Colegiu Național cu același nume) din Ploiești.

În cadrul celei de-a doua întîlniri, moderate de același profesor ploieștean, s-a lansat un număr special al periodicului «Revista Nouă» despre care, în articolul cu pricina se spune că a fost înființat în 1966. O altă eroare! Revista amintită mai sus a fost fondată la 15 decembrie 1887 de savantul B. P. Hasdeu, ea apărînd la București, sub directoratul aceluiași, avînd printre redactori, printre alții, pe Alexandru Vlahuță și Barbu Ștefănescu Delavrancea. Că în 1966, un grup de scriitori, istorici și critici literari (printre cei mai valoroși ai vremii) au hotărît să scoată o serie nouă a revistei, e foarte adevărat. Dar nu în acest an a fost „înființată” revista. 

După 1989, «Revista Nouă» a apărut în cîteva serii succesive, editată de un grup entuziast de scriitori câmpineni, avîndu-i în pole position pe poetul și publicistul Florin Dochia și pe criticul literar Constantin Trandafir, sub egida Fundației «Hasdeu» și a Cercului Literar «Geo Bogza» al Casei de Cultură a municipiului Câmpina.

Publicația, din informațiile pe care le dețin, avea să apară pînă în anul 2024, preț de 128 de numere. Printre colaboratorii mai mult sau mai puțin statornici pot fi amintiți, printre mulți alții, Christian Crăciun, Codruț Darie Constantinescu, Serghie Bucur, Mircea Teculescu, Iulian Moreanu dar și regretații Jenica Tabacu, Ștefan Al. Sașa și Gherasim Rusu Togan. De-a lungul timpului, deci mai bine de 21 de ani de la apariția noilor serii, m-am bucurat de privilegiul de-a mă prenumăra printre cei care au scris în paginile prestigioasei reviste câmpinene.

Bref, îmi exprim mîhnirea și pe această cale, constatînd că în paginile importantei reviste «România literară», poate cea mai titrată revistă literară (și nu numai!) românească a momentului, care apare sub auspiciile Uniunii Scriitorilor din România, se ivesc și astfel de articole cu mari carențe de documentare, care au darul de a dezinforma cititorii prin furnizarea de informații eronate. 

Să sperăm că acest articol este doar un accident vremelnic și nu o meteahnă devenită deprindere a valoroasei noastre reviste de cultură. Pentru că ar fi păcat ca o asemenea tipăritură de ținută să se lase atrasă în siajul publicațiilor propagatoare de informații false…

Muzicoteca de dinamită

The Beatles 

Rooftop Concert 

(Get Back)

În această zi a anului 1969, The Beatles au susținut un concert memorabil pe acoperișul clădirii «Apple Corps» (sediul casei lor de discuri) de la 3 Savile Row din Londra, un moment singular în istoria muzicii rock de pînă atunci și un punct culminant al carierei lor. 

A fost un concert impromptu, neanunțat publicului și fără bilete, organizat pe acoperișul celebrelor studiori londoneze, unde muzicienii înregistrau și filmau pentru ultimul lor album, «Let It Be».

Totul a durat aproximativ 42 de minute, înainte ca poliția metropolitană să intervină și să ceară trupei să înceteze din cauza plîngerilor privind... „zgomotul”! Aceasta avea să fie ultima prestație publică live a celor care au rămas în istoria muzicii pop-rock sub numele The Beatles.

La acest concert sui-generis au evoluat John Lennon, Paul McCartney, George Harrison și Ringo Starr. Alături de ei, la claviaturi, a cîntat și Billy Preston, un muzician care le era colaborator apropiat în acea perioadă.

Concertul a inclus mai multe variante ale unor piese noi (majoritatea încă nelansate oficial la momentul respectiv) plus 9 încercări («takes») ale altor 5 piese: Get Back (de trei ori), Don’t Let Me Down (de două ori), I’ve Got a Feeling (de două ori), One After 909 (o dată) și Dig a Pony (o dată). În plus, au mai fost cîteva mici jamuri scurte (sau improvizații), precum fragmentele din imnul God Save the Queen. Multe dintre aceste interpretări live au poposit pe albumul «Let It Be» (1970) sau în documentarele realizate ulterior vizînd istoria trupei.

Evenimentul a fost filmat cu multiple camere pentru proiectul documentar «Let It Be» (1970), conținînd atît cadre filmate pe acoperiș dar și de la nivelul străzii. Materialul din concert a fost, de asemenea, prezentat în serialul documentar «The Beatles: Get Back» din 2021, regizat de Peter Jackson.

Pe măsură ce muzica se făcea tot mai auzită în zona centrală a Londrei, prilej cu care s-a strîns un public curios (mulți neștiind ce se întîmplă, de fapt), o parte dintre locuitorii și cei care-și aveau serviciile în clădirile din jur, au făcut reclamații, plîngîndu-se de „vacarm”! Poliția a urcat pe acoperiș pentru a opri concertul în timp ce trupa a mai continuat să cînte cîteva momente, apoi a încheiat cu piesa Get Back. La sfîrșit, John Lennon a rostit o frază memorabilă care avea să facă istorie: I’d like to say thank you on behalf of the group and ourselves, and I hope we’ve passed the audition.

Mini-concertul («Rooftop Concert») a reprezentat ultima prestație live a Beatles-ilor, devenind rapid o imagine simbol a unei etape muzicale care se apropia cu pași repezi de final dar care, totodată, a constituit și un moment nepereche al istoriei acelei culturi muzicale, pe care ne-am obișnuit a o numi, cu un termen generic, «pop-music».

Rooftop Concert 

 The Beatles

MOZART 270

Mozart este fericirea înainte ca ea să fi primit o definiție.

Arthur Miller

Austriacul (n. 27 ianuarie 1756, Salzburg) Wolfgang Amadeus Mozart (pe numele său real Joannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart sau Wolfgang Amadé, cum avea să se semneze, Amadeus fiind numit exclusiv postum) a fost un compozitor și pianist, reprezentant de de primă mărime al clasicismului vienez.

Copil-minune, Mozart și-a manifestat talentul muzical încă de la vîrsta de 3–4 ani. Sub îndrumarea tatălui său, Leopold Mozart, a susținut turnee în marile centre culturale ale Europei (Viena, Paris, Londra, Roma), impresionând prin virtuozitate și o memorie muzicală excepțională. A activat inițial ca muzician de curte la Salzburg, apoi s-a stabilit la Viena (din 1781), unde a trăit ca artist independent. Deși s-a bucurat de uriaș succes muzical, s-a confruntat permanent cu mari dificultăți financiare. A murit prematur la 35 de ani (la 5 decembrie 1791 la Viena), în circumstanțe rămase parțial neclare.

* Cei care l-au cunoscut mărturisesc că avea o ureche muzicală absolut ieșită din comun. La 14 ani, după ce ascultase de două ori lucrarea religioasă «Miserere» de Allegri (care era interzis a fi copiată, ea fiind destinată ascultării exclusiv în Capela Sixtină), a reținut-o integral apoi a transcris-o, creînd astfel o primă copie „ilegală”. Gestul i-a adus admirație, nu pedeapsă.

* Avea un simț al umorului considerat de mulți a fi trivial. În corespondența sa, pe de o parte, folosea glume grosiere și jocuri de cuvinte indecente — în contrast puternic cu imaginea sa aristocratică din manuale iar pe de altă parte, scria despre lucruri care trădau intense stări emoționale, pasiuni puternice și profunzimi intelectuale remarcabile.

* A fost un excelent improvizator. În epocă era la fel de apreciat pentru improvizațiile sale la pian ca și pentru compozițiile scrise, dar această latură a artei sale s-a pierdut odată cu dispariția sa.

* Nu compunea mereu dintr-o suflare, cum deseori s-a afirmat. Deși legenda spune că muzica îi venea complet alcătuită, schițele sale arată faptul că revizuia și rafina intens, mai ales în lucrările de mari dimensiuni.

* A avut conflicte serioase cu tatăl său. Leopold îi controla atît viața profesională cît și pe cea personală. Despărțirea de Salzburg și căsătoria cu Constanze Weber au tensionat relația lor.

* Mozart era pasionat, printre altele, de biliard, pe care îl juca fie singur (fredonând frînturi de melodii și oprindu-se uneori să și le noteze) sau cu diferiți cunoscuți, printre care compozitorul Joseph Haydn, de care l-a legat o trainică prietenie.

* Iubea animalele și a deținut, printre altele, un câine, un cal, mai mulți canari și un graur (pe care se spune că l-a învățat să cînte anumite pasaje din compozițiile sale). Astăzi există o broască în Haiti, care a fost numită Eleutherodactylus Amadeus, datorită capacității sale de a reproduce un spectru foarte larg de frecvențe sonore, apropiate de sonorități muzicale.

* Era fascinat de masonerie. A fost membru al unei loji masonice vieneze, iar simbolismul masonic apare explicit în «Flautul fermecat» (prezența numerelor 3 și 5, ritualuri de inițiere, ideea iluminării).

* A murit sărac, dar nu și uitat. Înmormîntarea modestă era obișnuită în Viena din epocă dar ea nu reflecta neapărat lipsa de apreciere, ci statutul social și practicile funerare obișnuite ale acelor timpuri.

* «Recviemul», ultima sa lucrare, este doar începută de el. Ultimele părți au fost finalizate de elevul său Franz Xaver Süssmayr, pe baza schițelor sale — fapt mult timp ascuns comanditarului.

* Există 14 portrete ale sale confirmate, dintre care 12 se află în posesia International Mozarteum Foundation din Salzburg. În 2012, experții fundației au validat autenticitatea unui alt portret: o miniatură pictată pe o tabachieră din fildeș de un prieten, Johann Grassi, pe cînd Mozart avea 27 de ani, locuia la Viena și era deja celebru ca pianist și compozitor. Cunoscutul portret al lui Mozart îmbrăcat cu o tunică roșie (făcut celebru îndeosebi de ambalajul bomboanelor Mozartkugeln) a fost de fapt realizat postum (în 1819) de Barbara Kraft, pe baza unei imagini a lui Wolfgang, oferită de sora acestuia.

A compus peste 625 de lucrări, acoperind, practic, toate genurile muzicale ale epocii: simfonii, concerte, sonate, muzică de cameră, opere, muzică sacră. Dacă ar fi să ascultăm fără oprire toate compozițiile sale, ne-ar lua aproximativ 200 de ore, adică 8,33 zile. E impresionant pentru un compozitor care a murit la doar 35 de ani.

Printre cele mai importante lucrări pot fi amintite:
• Simfonii: nr. 40 în sol minor, nr. 41 „Jupiter”
• Concerte: pentru pian (nr. 20 în re minor, nr. 21 în do major), pentru vioară, pentru clarinet
• Opere: Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Cosi fan tutte, Flautul fermecat
• Muzică sacră: Recviemul (neterminat)

Muzica lui Mozart se distinge prin claritate formală, echilibru, melodicitate și o mare expresivitate, acestea fiind dublate de profunzime emoțională, îmbinînd naturalețea cu un mare rafinament tehnic.

Mozart este unanim considerat drept unul dintre cei mai mari compozitori din istoria muzicii universale, uriașa sa influență modelînd evoluția muzicii clasice, întreaga sa creație reprezentînd un filon fundamental pentru repertoriul concertistic și liric.

Sonata pentru pian nr. 11 în La major, K. 331.

La pian: Daniel Barenboim

Concertul pentru două piane și orchestră 

nr. 10 în Mi bemol major, KV 365.

Interpretează Chic Corea și Keith Jarrrett.

Memento

 

Biblioteca Română din Paris a fost reînfiinţată la 27 ianuarie 1988. La origine constituită sub îndrumarea lui Nicolae Iorga (fondatorul și directorul Școlii Române din Paris), Biblioteca Română din Paris și-a încetat existența în 1945. La reînfiinţare, sub aspiciile Ambasadei României în Franţa, ea a fost dotată cu un fond de cîteva mii de volume, astăzi biblioteca ICR Paris numărînd aproximativ 13 000 de unități biblioteconomice (literatură, poezie și teatru românesc, carți de istorie, lucrări de referință, albume de artă, CD-uri și DVD-uri cu muzică și filme) în limbile română şi franceză.

Primul ei director a fost diplomatul Nicolae Mareş, urmat de profesorul universitar din Iaşi Constantin Pavel. În ianuarie 1990, biblioteca a fost integrată în cadrul nou înfiinţatului Centru Cultural Român, devenit ulterior Institutul Cultural Român din Paris.

În prezent, cei aproximativ 500 de cititori înscriși au la dispoziţie un fond de carte variat, aflat în plină reorganizare.

Periodic, lectoratele de limba română din Franţa, dar şi diverse biblioteci publice beneficiază de donaţii de volume şi publicaţii româneşti din partea ICR Paris.

Bibliophilia

 

Flaubert și Sartre
(desen de Levine F.)

În volumul lui Guy Scarpetta (Elogiu cosmopolitismului, Polirom, 1997) pe care l-am (re)găsit în propria-mi bibliotecă după îndelungi căutări cu intenția de a-l reciti, am dat și peste aceste cîteva rînduri din Flaubert (așezate drept motto pentru capitolul al treilea, Literatură și dezrădăcinare) însă fără a li se indica sursa. De remarcat însă excepționalul vizionarism al lui Flaubert, acest cosmopolit radical, cum deseori a fost numit, cu o gîndire extrem de modernă pentru secolul al XIX-lea:

Nu prea înțeleg ce înseamnă astăzi patria pentru noi. Pricep ce era pentru grecul care nu-și avea decît cetatea, pentru romanul care nu avea decît Roma, pentru sălbaticul hăituit în pădure, pentru arabul urmărit pînă la cort. Dar noi nu ne simțim în fond la fel de chinezi, de englezi, de francezi? Nu spre străinătate ni se îndreaptă toate visurile? (…) Se apropie vremea cînd orice naționalitate va dispărea. Patria va fi atunci un arheologism, ca tribul. *

* După ceva căutări, am găsit acest mic fragment care m-a încîntat și uimit foarte, într-o scrisoare pe care maestrul i-o adresase amicei sale George Sand în 1867, în «Opere» (volumul 4, corespondență), Editura Univers, 1985.

Paraponu’ zilii (de ziua Culturii Naționale)

Demeter András István
(ministrul culturii)

Reporter: Ce înseamnă pentru dvs Mihai Eminescu?

D. A. I.: Cuvîntul românesc în toată frumusețea ei (sic!)!!!

Reporter: Ne-ați putea recita cîteva versuri dintr-o poezie?

D.A.I.: Nu. Sînt actor, ieri am avut spectacol de recitare, chiar Eminescu am recitat, mai multe poezii. Dar acum sînt în calitate de ministru și nu confuzăm (sic!) cele două…

(sursa: https://www.facebook.com/reel/852525827654610)