„America nu e un loc, ci o viteză. Ea nu se lasă descoperită stînd pe loc, ci doar în măsura în care accepți să faci parte din fluxul ei neîntrerupt. Călătoria cu Ogarul Cenușiu nu este o simplă deplasare în spațiu, ci o metodă de a înțelege că, într-o lume a distanțelor uriașe, singura formă de supraviețuire este mișcarea.”
(«America ogarului cenușiu»)
Rusan a fost mult mai mult decît un scriitor. A fost unul dintre cei mai importanți arhitecți-păstrători și valorificatori ai memoriei post-comuniste din România. Deși de cele mai multe ori este menționat în tandem cu soția sa, poeta Ana Blandiana, Rusan a avut o identitate intelectuală proprie, extrem de bine conturată.
Cea mai importantă moștenire a sa din afara bibliotecilor se află la Sighetu Marmației, unde el a fost (secondat de Ana Blandiana) acela care a gîndit și înfăptuit Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Aici a coordonat proiecte monumentale de istorie orală și de cercetare, transformînd o fostă închisoare de exterminare într-un spațiu al neuitării, recunoscut (și) de Consiliul Europei.
A condus Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului.
Ana Blandiana & Romulus Rusan în 1974
Ediția princeps
Din punct de vedere literar, Rusan a excelat prin finețea observației, aceasta dublată fiind de-un profund stil analitic. Două dintre direcțiile sale majore au fost proza de călătorie și critica de film. „America ogarului cenușiu” (1977) este unul dintre volumele de referință ale literaturii românești de călătorie, el apărînd într-o perioadă în care românii priveau Occidentul exclusiv prin lentile ideologice, scriitorul oferind o perspectivă extrem de nuanțată și profund umană a Statelor Unite de la începutul anilor ’70 ai secolului trecut. Deasemenea, a fost un avizat observator al celei de-a șaptea arte, publicînd volume precum „La început n-a fost cuvîntul”, în care analiza limbajul cinematografic cu o precizie cvasi-chirurgicală.
După 1989, nu s-a retras în „turnul de fildeș” al scriitorului. A fost unul dintre membrii fondatori ai Alianței Civice, jucînd un rol esențial în încercarea de a democratiza societatea românească și de a sprijini integrarea României în structurile euro-atlantice. A crezut cu tărie că „o națiune care nu își cunoaște istoria e condamnată să o repete”.
Cuplul Romulus Rusan – Ana Blandiana a întruchipat una dintre cele mai frumoase și durabile „echipe” din cultura română. Au trăit și au lucrat împreună timp de decenii, completîndu-se reciproc: ea cu forța poetică, el cu rigoarea cercetătorului și viziunea sa critică.
Romulus Rusan a murit pe 8 decembrie 2016, lăsând în urmă o operă care ne obligă să privim cu onestitate spre trecutul nostru recent.
3 noiembrie 1928. La 1 noiembrie, revista Gândirea a apărut cu sfârșitul celei din urmă părți a Crailor de Curtea-Veche. Încă de la apariția întâii părți, această lucrare a fost primită cu o favoare fără precedent în literatura română. De aspre laboare și de obositoarea obsesie pe care nu mi le-a cruțat, nu-i port pică. Este cu adevărat magnifică!
Mateiu I. Caragiale
(«Însemnări zilnice»)
S-a spus despre Mateiu I. Caragiale (25 martie 1885 – 17 ianuarie 1936), că este, pe bună dreptate, cel mai fascinant personaj al propriei sale existențe. Deși eclipsat de faima tatălui său, Ion Luca Caragiale, el a fost un spirit nepereche, marcat de un snobism bine temperat, cultivat cu obstinație și marcat de o dorință acerbă și permanentă de a se auto-inventa.
Aflat într-o confuzie ereditară perpetuă, era convins că se trage dintr-o familie de viță nobilă (își semna corespondența „Mathieu-Jean Caragiale, conte de Karabey”), deși originile tatălui său (ca și ale mamei, Maria Constantinescu) erau cvasi-modeste. Drept pentru care și-a petrecut ani buni din viață cercetînd blazoane și arbori genealogici.
Imediat după ce s-a căsătorit cu Marica Sion (fiica scriitorului George Sion, cu 25 de mai în vîrstă decât el dar cu o valoroasă proprietate la Fundulea-Ilfov, drept dotă), Mateiu a arborat pe conacul soției un drapel propriu, creat după cele mai stricte reguli ale heraldicii. Se simțea a fi, în sfîrșit, cu ...„sînge albastru”!
Relația dintre Mateiu și I.L. Caragiale a fost de o răceală nefirească. Fiul își disprețuia tatăl pentru „vulgaritatea” teatrului său și, îndeosebi, pentru faptul că acesta nu-i putea oferi statutul nobiliar îndelung visat. Apropiații spun că Mateiu evita să apară în public alături de tatăl său. Cînd acesta din urmă a murit, Mateiu a consemnat în jurnal evenimentul cu o detașare aproape clinică, fără a trăda vreo urmă de regret, concentrîndu-se pe îndeplinirea formalităților succesiunii.
Ediția princeps
Capodopera sa, romanul «Craii de Curtea-Veche», nu a fost doar un exercițiu ficțional. Mateiu chiar colinda străzile Bucureștiului la ore imposibile, îmbrăcat impecabil, observînd ruinele și personajele dubioase ale orașului, în căutarea acelei atmosfere de „decadență bizantină” pe care avea s-o transpună cu genialitate în carte. Stilul său de scris era atît de acribios, încît dedica luni de zile unei singure pagini, căutînd cel mai potrivit cuvînt, fie el un arhaism sau unul extrem de rar, dar care să sune conform gusturilor sale. Volumul său avea să fie desemnat, peste ani (2001), drept cel mai bun roman al literaturii române de secol XX, în urma unei anchete a revistei «Observator cultural».
Se vorbea astăzi, înainte să vii, că te-ai apucat să scrii un roman de moravuri bucureștene și m-am ținut să nu pufnesc de râs. Ba nu zău: dumneata și moravuri bucureștene! Chinezești poate, pentru că în chestia asta ești chinez; cum ai să cunoști moravurile, când nu cunoști pe nimeni; mergi undeva, vezi pe cineva? Afară numai dacă ai de gând să ne descrii pe noi, pe Pașa, pe mine, pe Panta; cu altcineva nu știu să ai a face.
(Fragment din „Craii de Curtea-Veche”, Mateiu Ion Caragiale, Editura Cartea Românească, București, 1929)
Mateiu nu dorea doar titluri, ci și însemne exterioare ale puterii. A lucrat o perioadă ca șef de cabinet la Ministerul Lucrărilor Publice, dar adevăratul său violon d’Ingres îl constituia uniforma. Își comanda haine cu croială cvasi-militară, fiind extrem de mîndru de „Legiunea de Onoare” primită de la statul francez, pe care o purta cu o morgă de prinț rătăcit într-o lume de rîndași.
Dacă în proză a fost un estetician desăvîrșit, în însemnările sale zilnice Mateiu era de-o duritate șocantă. Jurnalul său dezvăluie un om măcinat de ranchiună față de aproape toți contemporanii săi (pe care îi poreclea cu o cruzime nedisimulată) și de o luptă permanentă cu sărăcia, pe care o masca sub haine scumpe plătite din credite.
Mateiu Caragiale a trăit întreaga viață ca și cum ar fi fost un personaj dintr-o carte scrisă chiar de el, abhorînd realitatea banală a României interbelice pentru o fantasmă nobiliară cu strălucire de tinichea.
* Ion Barbu
„Matei I. Caragiale ne-a lăsat puține lucrări, documente ale unei exagerate șlefuiri a expresiei literare. Proza sa se bucură de mult prestigiu în restrînsul cerc în care a pătruns. Adevărat poet este însă în Pajere, operă a unui parnasianism preocupat de fină tăietură, de artistică expresie. Clio, Călugărița, Boerul, Cronicarul, Dregătorul, Domnița, merită să fie cunoscute. Sonetul Domnița este de-o rară măestrie și rafinament. Accentul sufletesc e în chip desăvîrșit difus și descriptiv:
Muiată’n nestemate și’n horbote de fir,
În mâna-i – spelbă floare de ceară străvezie –
Ea poartă pe subțirea năframă nerămzie*
Ca un potir de sânge un roșu trandafir –
Și tot ca el, rănită în plină tinerețe,
Tânjește, se’nfioară și moare de tristețe.
* Roșu-deschis (n.m. – B.-L.S.)
Lucrările în proză Remember (1924) și Craii de Curtea Veche (1929), aparțin unei ciudate și căutate originalități de inspirație. Aubry de Vere, Pantazi ori Pașadia prind atîta consistență cât este posibilă în cadrul unor lucrări intenționat fragmentate. Scriitorul explorează compoziția trunchiată ca mijloc de producere a tainicului. În Craii de Curtea Veche avem și încercarea de reconstituire a unei epoce de viață contimporană, privită însă în ce are mai imoral și mai decăzut. Localurile de noapte ale Bucureștilor, viața în promiscuitate dela ’adevărații’ Arnoteni, frenezia sexuală a unui Pașadia de pildă, vor să fie documentele sociale ale unui scriitor naturalist. La gustul pentru personagii excentrice ca Pantazi, Pașadia – niște intelectuali cu evadări spre spiritualitate totuși – ori ca decăzutul și grosolanul Pirgu, se adaogă frumusețile artificiale ale unei proze lucrată trudnic.”
„Cam tot atunci (1967 – n.m. B.–L.S.) se putea obține obține, tot prin Anticariatul de Stat, la prețul de 200 de lei, ediția de lux a romanului «Un port la răsărit» de Radu Tudoran, în format mare, în –40, ilustrată de Lucia Dem. Bălăcescu și în tiraj de numai 130 de exemplare, cu dedicația autografă a autorului și a ilustratoarei (exemplarul G cu o planșă colorată în afară de text, gravată în linoleum); cartea era trasă în 1942 pe hîrtie chamois tip Japan, în coale nebroșate, la atelierele «Socec».
Aceeași casă dăduse în 1884 (de fapt în decembrie 1883) ediția princeps de «Poezii» de Mihai Eminescu, de sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, cu fotografia poetului din albumul „Junimii”, în miniatură, și cu elegante viniete în capul fiecărei pagini. Poeziile au fost trase în genere în ediții de cîte una mie de exemplare. La acest tiraj, aș putea afirma că prima ediție n-a fost o raritate din punctul de vedere material – al numărului de exemplare. Întîia ediție din «Plumb» (1916) de G. Bacovia, în editura «Flacăra», a beneficiat, vorba vine, de numai 500 de exemplare.
Firește, Eminescu e Eminescu și posesorul ediției princeps a Poeziilor lui , chiar într-un exemplar de mediocră conservare, poate fi mai mîndru decît acela al capodoperei bacoviene, pe care, cum este și firesc, am găsit-o mai rar la anticariat decît opera poetică antumă a celui mai mare poet român. Iată că încă o dată intervine în evaluarea bibliofilică elementul subiectiv, numai în aparență obiectiv, dacă judecăm după ierarhiile de ordin artistic, iar nu după acelea ale bibliofiliei, în care criteriul rămâne raritatea materială, concretizată în exiguitatea tirajului.”
Șerban Cioculescu
(în Din experiența unui bibliofil din volumul «Amintiri. Mărturii», ed. Eminescu, 1981, p. 446)
Scoțianul Paolo Nutini, pe care am început a-l asculta demult, cu un pop-folk acustic timid, așezat, cumințel, fără o prea mare strălucire, m-a convins definitiv abia după cel de-al treilea album de studio al său, «Caustic Love» (2014, Atlantic), în care cred că a demonstrat, cu asupra de măsură, că este unul dintre cei mai valoroși vocaliști soul ai momentului.
Vocea sa îmi pare că sună de parc-ar fi fost călită în lumina puțină a unor locante sordide, la temperatura înaltă a norilor groși de fum de țigară și apoi răcită în unda cu cuburi de gheață, cristalină și parfumată a whiskyului chihlimbariu, după metoda de mult împămîntenită a vechilor legende R&B.
Dacă nu cel mai bun, Nutini e, oricum, unul dintre cei mai buni, care duc cu brio mai departe ștafeta blue-eyed soul (sau a soul-ului interpretat de albi)…
În mahalaua Sfîntul Gheorghe Vechi din Ploiești, unde mi-am petrecut copilaria și o mare parte a adolescenţei, pe strada Principatele Unite (fostă Sblt. Dima în interbelic, unde-și aveau gospodăria, la numărul 17, bunicii paterni), o bretea cu vreo 20 de case, care leagă străzile Bobîlna (fostă Grădinari, fostă C.A. Rosetti) de Ana Ipătescu (ex-Trandafiri), chiar în intersecţia unde aceasta le întîlnește pe numitele Costache Negri (fostă Vasile Boerescu, ex-Curbei) și Hannibal (undeva în spatele spitalului Schűller), ziua de 9 martie era așteptată cu impacienţă de toţi țîncii care se zbînțuiau prin preajmă.
După Crăciun, pentru mine – cum probabil și pentru toţi prichindeii care eram pe atunci, la mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut – sărbătoarea «Sfinţilor 40 de Mucenici» era una dintre cele mai așteptate și asta îndeosebi pentru că bunica, Dumnezeu s-o odihnescă!, punea la fiert mucenicii, una dintre prăjiturile mele cele mai iubite (imediat după crema de zahăr ars, desigur...). După ce cu o săptămînă, de multe ori chiar două, înainte îi preparase dintr-o cocă mirosind curat a făină de grîu (trei nule!), ţaic și alte mirodenii numai de ea știute – lăsîndu-i apoi la uscat, tăvăliți în făină, între două coli de hîrtie pergament, undeva, sus, pe un șifonier –, mie îmi revenea plăcuta misie de-a o ajuta la spartul și curăţatul nucilor, ai căror mieji îi treceam printr-o mașină de tocat ciudată, prevăzută cu un cilidru metalic perforat, învîrtit de-o manivelă, din care aceștia ieșeau rîșniţi mărunt. Apoi, dintr-un aluat de cozonac, la fel de parfumat și fraged, în ajunul zilei pomenite, bunica îi prepara pe ceilalţi, sfinţișorii, cu forme de păsări, albine sau omuleţi (care-mi plăceau cel mai mult, că aveau „gură”, „urechi”, „nas” dar erau „orbi” și pe care ea îi mai numea, uneori, uitaţi).
–Da’ de ce păsări, albine și uitaţi, bunică? Și de ce le dai cu miere și apoi cu nucă după ce-s copţi?
–Pentru întîmpinarea primverii, a paserilor cerului, mamă, ca sǎ vină la cuiburile lor ca-n fiecare an. Că fără ele pomii-s pustii și triști. Și a tuturor gîzelor trebuincioase pămîntului, precum îs albinele. Iar ei se ung cu miere ca să trăiască stupii. Cît despre omuleţii ăștia, cum le zici tu, îs întru pomenirea morţilor noștri, mamă, la care anul trecut nu ne-am gîndit sau i-am uitat și au rămas nepomeniţi. Bunicii i se umezeau ochii ori de cîte ori își amintea și știam prea bine că dumneaei nu-i uita niciodată pe toţi cei dragi duși dintre noi…
Învăţasem pe de rost legenda celor «40 de Sfinţi Mucenici din Sevastia», pe care bunica mi-o spunea în fiecare an în timp ce pregătea „măcinicii” (așa îi numea dumneaei, nu mucenici!). O povestea frumos, cu o intonație evlavioasă și cu o puzderie de amănunte iar mult mai tîrziu, cînd aveam io s-o citesc (și să-i pricep tîlcul) în Vieţilor Sfinţilor, într-unul dintre volumele pe care l-am găsit cotrobăind printre cărţile ei vechi, parcă-i auzeam vocea rostind cuvintele, precum o dulce litanie…
După ce toţi mucenicii erau gata (cu nucă, zahăr tos, rom, scorţișoară și coajă de lămîie rasă deasupra), o însoțeam pe bunica la bisericǎ (la Sf. Gheorghe Vechi, în capătul Bulevardului Independenţei) la sfinţit, după care mergeam la cimitir, la «Bolovani», unde aprindeam lumînări și tămîie la mormintele celor trecuţi la cele veșnice ca în final, la întoarcerea acasă, după ce-i împărţea împreună cu alte bucate vecinilor și rudelor, ne așezam la masă și abia atunci ne era permis să-i mîncăm.
Biserica „Sf. Gheorghe Vechi” din Ploieștiul zilelor noastre, așezatǎ undeva în partea de nord a mahalalei omonime, pe Bulevardul Independenţei, în imediata vecinǎtate a fostului liceu „Sfinţii Apostoli Petru și Pavel” (azi Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”)
–Bunico, am auzit io bine, că azi, de ziua Sfinţilor Mucenici, fiecare să bea patruzeci de pahare de vin sau de rachiu și că după fiecare pahar să se felicite unii pe alţii?
– Oi fi auzit tu așa, da’ uite că tac-tu mare, deși nu știu dacă i-o fi zis cineva asta, a început, dis-de-dimineaţă, să se ciritisească* în beci cu fină-su’, Fănică, nu cumva să le-o ia cineva înainte, hehehe… Hai, du-te și cheamă-i la masă, că io cred că le-ajunge cît cîrmîz au leorpăit, și-apoi îs oameni în toată firea, ce Doamne, iartă-mă, și dacă mai trag mult la mustață, le ia vinu’ glagorea** !...
În 1980, Frank Vincent Zappa, carismaticul fondator, lider și virtuos ghitarist al celebrei trupe Mother Of Inventions, a ajuns la Londra, la Broadcasting House, invitat la o ediție specială a îndrăgitei emisiuni muzicale Star Special de la BBC Radio 1, în care muzicieni celebri erau invitați să vorbească despre muzica lor preferată.
În cadrul emisiunii, Zappa a comentat, printre altele, creațiile unor grupuri și muzicieni precum Black Sabbath, Captain Beefheart ori Edgard Varèse (compozitorul care fusese cîndva profesorul veneratului avangardist John Cage), față de care Zappa nutrea un adevărat cult și a cărui sintagmă,The present-day composer refuses to die! /Compozitorul actual refuză să moară!, avea să devină, neoficial, motto-ul său.
Cu verva și fantezia sa debordante, cum era de așteptat, el a avut de spus cîte ceva despre fiecare piesă. Dar despre una singură a vorbit cu un nedisimulat entuziasm: «Paint It Black», o piesă extrasă pe un disc single al celor de la The Rolling Stones, de pe albumul lor Aftermath, din 1966. A fost, probabil, cea mai expresivă piesă prin care Stonesii au sugerat, cu versurile și muzica lor, o atmosferă melancolică, gotică, desprinsă parcă din scrierile lui Edgar Allen Poe. Și care piesă, în viziunea lui Zappa, a însemnat o capodoperă absolută. Prezentînd Paint It Black ascultătorilor BBC, el a spus:
Știți ce e cu adevărat bun la acest disc? Felul în care partitura basului este prezentă acolo și apoi cînd face «wooom, wooom». Asta este pentru mine cu adevărat încîntător. Probabil este unul dintre cele mai bune lucruri care s-au întîmplat vreodată în rockul britanic. Nu credeți?
S-a spus că piesa devansează cu mult propria sa epocă muzicală, introducînd fanii Rolling Stones în noi universuri sonore, prin folosirea instrumentelor tradiționale indiene, Brian Jones, chitaristul grupului, fiind primul care a început să cînte cu adevărat la sitar într-o trupă rock. În studio, el și Keith Richards au descoperit că maleabilitatea corzilor acestui instrument crea exact genul de atmosferă sonoră pe care ei o căutau. Zappa a mai atras atenția, în timpul aceleiași emisiuni, asupra rolului decisiv al lui Brian Jones în realizarea albumului, conchizînd că acesta părea a fi fost născut să cînte la sitar.
Acum 348 de ani, în această zi, venea pe lume ANTONIO VIVALDI
(supranumit, datorită părului său de o nuanță roșiatică, „Il Prete Rosso” / „Preotul Roșu”),
compozitor și violonist, profesor și preot.
Este unanim considerat un titan al barocului muzical venețian și nu numai.
Deși a fost hirotonit preot în 1703, Vivaldi a încetat să celebreze Liturghia după doar un an. Motivul ar fi fost o afecțiune respiratorie, strettezza di petto, o formă severă de astm. Însă apropiații săi șușoteau pe la colțuri că, de fapt, motivul real pentru care el părăsea de multe ori altarul în mijlocul slujbei dispărînd în sacristie, era de a-și nota o idee muzicală care tocmai ce-l vizitase.
Se spune că muzicianul compunea cu o viteză uimitoare. El însuși a afirmat, nu o dată, că poate compune un concert mai repede decît îi ia unui copist să îl transcrie. Această prolificitatea a sa, în urma căreia au rezultat peste 500 de concerte (multe dintre ele pentru vioară), opere, muzică de cameră și sacră, i-a atras de multe ori critici, multe dintre ele nejustificate, venind din partea unor mari muzicieni și nu numai. Unul dintre aceștia a fost celebrul compozitor rus Igor Stravinski, care a lansat, mult mai tîrziu, malițioasa sintagmă cum că Vivaldi n-ar fi scris 500 de concerte, ci „același concert de 500 de ori”.
Este greu de crezut astăzi, dar după moartea sa survenită în 1741, creația vivaldiană a intrat într-un con de umbră cvasi-total, timp de aproape două secole. Muzica sa a fost redescoperită abia în anii 1920 – 1930, cînd un număr masiv de manuscrise a fost găsit în biblioteca unei mănăstiri din Piemont.
După cum îndeobște este cunoscut, Anotimpurile, cea mai cîntată și înregistrată lucrare a sa, a devenit celebră la nivel mondial abia după Al Doilea Război Mondial. Acest ciclu de concerte pentru vioară și orchestră, Le quattro stagioni (Cele patru anotimpuri sau Anotimpurile) este, fără doar și poate, o capodoperă și una dintre primele lucrări programatice (menită să spună o poveste anume sau să descrie o scenă din istoria muzicii), care face parte din opusul 8, Il cimento dell’armonia e dell’inventione (Înfruntarea armoniei și a invențiunii), publicat în 1725, la Amsterdam (editura lui Michel-Charles Le Cène), titlul sugerînd o confruntare între rigoarea regulilor muzicale (Armonia) și creativitatea debordantă a artistului (Invențiunea). Vivaldi a vrut să demonstreze că poate respecta forma strictă a concertului baroc în timp ce descrie fenomene naturale generatoare de dezordine, coagulîndu-le într-un adevărat proiect multimedia avant la lettre.
Fiecare din cele patru concerte este însoțit de un sonet (probabil scris de Vivaldi însuși), care descrie scenele și stările evocate de muzică (pe partitură, el inserînd indicații ultraprecise, precum: cîinele care latră – în «Primăvara» – sau dinții care clănțăne de frig – în «Iarna», el dovedindu-se a fi un adevărat maestru al „onomatopeelor” muzicale, prin modul revoluționar în care a folosit instrumentele: pauze bruște și ritmuri sacadate, note nesigure, șovăitoare sau pizzicato-ul viorilor imitând sunetele picăturilor de ploaie pe sticla ferestrelor. Deși astăzi «Primăvara» este piesa care poate fi ascultată cu cea mai mare frecvență, în epoca sa, Vivaldi a fost considerat de unii critici mult prea „excentric” sau „zgomotos”, pentru că îndrăznea să pună câinii să latre și muștele să bîzâie într-o compoziție serioasă.
«Anotimpurile» (dedicate contelui boem Wenzel von Morzin, un mare admirator al „Preotului Roșu”) reprezintă una dintre cele mai cunoscute și influente lucrări ale barocului muzical, care a marcat în mod profund și definitiv arta sonoră ulterioară, totodată ea fiind și una dintre cele mai interpretate opusuri ale repertoriului baroc.
a te povesti pe tine însuți în timp ce povestești despre alții.
Octavian Paler
În fiecare an, data de 3 martie marchează la nivel planetar Ziua Internațională a Scriitorilor (sau Ziua Mondială a Scriitorilor). Această sărbătoare nu reprezintă doar un omagiu adus literaturii, ci este și o recunoaștere a rolului esențial pe care scriitorii îl au în apărarea libertății de exprimare și a păcii modiale.
Ziua a fost instituită în luna ianuarie a anului 1986, în cadrul celui de-al 48-lea Congres Internațional al PEN Club (International PEN), cea mai veche organizație literară și de apărare a drepturilor omului din lume, fondată la Londra în 1921 de scriitoarea Catherine Amy Dawson Scott și prezidată inițial de celebrul romancier britanic John Galsworthy. Acronimul PEN provine de la inițialele cuvintelor englezești:
Poets (poeți), Essayists (Eseiști) și Novelists (romancieri)
Această zi este guvernată de «Charta PEN», care stabilește drept principii fundamentale pentru scriitori, următoarele:
• Literatura nu cunoaște frontiere: ea trebuie să rămână un bun comun al umanității, indiferent de conflictele politice sau internaționale;
• Libertatea de exprimare: organizația militează împotriva cenzurii, a suprimării libertății presei și a falsificării faptelor în scopuri politice.
• Pace și înțelegere: membrii PEN se angajează să depună eforturi pentru a elimina ura rasială, religioasă sau de clasă.
PEN Clubul Român a luat naștere în anul 1923, primul său președinte fiind romancierul Liviu Rebreanu, dintre membrii de onoare făcînd parte, de-a lungul timpului, Lucian Blaga, Camil Petrescu, Mircea Eliade, și mulți alții. După o perioadă de suspendare în perioada regimului ceaușist, centrul PEN din România a fost reînființat în 1990 sub conducerea scriitoarei Anei Blandiana.
În era digitală, Ziua Internațională a Scriitorilor a depășit granițele „literaturii clasice”. Astăzi, ea îi sărbătorește pe toți cei aceia care scriu, indiferent de suporturile fizice pe care o fac, cu scopul mărturisit și asumat al modelării opiniei publice: poeți, prozatori, jurnaliști, scenariști, istorici, editori și, nu în ultimul rînd, bloggeri.
CENACLUL DE LUNI. Probabil că nu întîmplător, tot în această zi, dar în urmă cu 49 de ani, a fost fondat la Facultatea de Litere a Universității din București, «Cenaclul de Luni» (1977–1983), care nu a reprezentat doar o simplă grupare literară, ci un fenomen cultural emblematic pentru scriitorii care au fost ulterior încadrați de istoria literară în așa numita «Generație ’80».
Mentorul și liderul cenaclului a fost regretatul profesor, critic și istoric literar Nicolae Manolescu (1939–2024), prestanța sa oferind tinerilor scriitori un gir estetic și o protecție intelectuală sine qua non în fața cenzurii regimului.
Deși inițial ședințele se țineau joia, ziua de întîlnire a cenacliștilor a fost mutată lunea – de unde și denumirea care a rămas în istorie –, ședințele desfășurîndu-se la Casa Studenților „Grigore Preoteasa” din București.
Cenaclul a lansat pe unii dintre cei mai importanți scriitori români de astăzi, poeții Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Mariana Marin, Alexandru Mușina, Magda Cârneci, Matei Vișniec dar și cîțiva prozatori și critici literari precum Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ion Bogdan Lefter, Radu Călin Cristea.
Membrii cenaclului au provocat o adevărată mutație de paradigmă, abandonînd metafora abstractă și „limbajul de lemn” în favoarea unei poetici a banalului, a ironiei fine, a biografismului și a jocurilor textuale (intertextualitate).
Cenaclul a devenit rapid un spațiu al dezbaterilor aprinse (... atmosfera de la Cenaclul de Luni era în același timp încinsă și rarefiată, veselă și serioasă, lejeră și responsabilă: o adevărată coregrafie onirică.*), de cele mai multe ori critice și fără menajamente, unde valoarea textului era singurul criteriu de selecție acceptat. Într-o epocă dominată de ideologie, «Cenaclul de Luni» a reprezentat o adevărată „insulă de libertate”, unde se comenta și multă literatură occidentală (în special poezia americană a generației Beat), cultivîndu-se un spirit ludic, ironic și incisiv.
Însă din pricina spiritului său tot mai nonconformist și a suspiciunilor Securității că s-ar fi transformat într-un focar subversiv care submina regimul politic, cenaclul a fost interzis, ședințele sale fiind suspendate oficial de către autoritățile ceaușiste în toamna anului 1983.
În ciuda tuturor acestor șicane și adversități, curentul «Lunedist» s-a impus, schimbînd definitiv și radical fața literaturii române de pînă atunci, iar fără acest autentic laborator de idei, evoluția și consacrarea unor scriitori precum cei deja amintiți și nu numai a lor, n-ar fi fost realmente posibilă.
Cît despre volumul-manifest colectiv Aer cu diamante (apărut în 1982 și purtînd semnăturile poeților Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coșovei și Ion Stratan), el a fost considerat un adevărat șoc estetic încă de la apariție, fiind prima dovadă tipărită a forței colective a acestui cenaclu.
* Bogdan Ghiu în „de-clic(k)/ atelier deschis. Cenaclul de Luni (o idealizare metodologică)”, Observator Cultural, nr. 863 / 2017
N.B. Volumul Cenaclul de Luni – 40, apărut în 2017 la editura Cartea Românească, reprezintă un exercițiu de recuperare istorică și de celebrare a maturității unei întregi generații. Cartea a fost lansată pentru a marca împlinirea a patru decenii de la acea primă ședință legendară din 3 martie 1977.
Alegerea coordonatorilor lucrării nu a fost întîmplătoare, ambii fiind personalități marcante ale grupării: Ion Bogdan Lefter, scriitor, unul dintre cei mai activi membri ai cenaclului, ulterior devenit profesor universitar și un valoros teoretician al generației ’80 și Călin Vlasie, poet optzecist și editorul care și-a promovat colegii de generație prin editurile pe care le-a condus. Volumul reprezintă o arhivă vie, alcătuită dintr-o antologie de texte, documente inedite, fotografii de epocă și afișe ale evenimentelor dar și din mărturii actuale (texte scrise special pentru acest volum de către supraviețuitorii cenaclului), precum și eseuri semnate de Ion Bogdan Lefter, care prezintă fenomenul în context istoric și politic.
De la stînga: Florin Toma, Nino Stratan & Călin Angelescu (Fotografie din arhiva poetului Ion Stratan)
Optzeci, nouăzeci şi…*
lui Nino
I
Şi, iată, scriind în nouăzeci ca-n optzeci, deşi
voisem altceva, poate un băiat,
poate o friptură de porc, poate un chef fără scaune rupte,
fără vecini pe la uşi,
poate cartea – atunci când mai puteam fi cineva,
poate pe tine când mă simţeam părăsit,
poate lumea secretă din Bucureşti,
poate ceva cât mai fals pentru vindecare…
Nici nu mai ştiu, nici nu-mi mai amintesc,
nici nu mai pot şti decât cafeaua rece din jumătatea cenuşie
a zilei, reviste, ziare în care ne mestecam poezia,
măsuţa rotundă, scrumierele
cu ce rămânea din cuvinte – câteodată,
vorbind cu bătrânul Georgescu, vânzătorul ambulant
de lozuri în plic, vodka, coniacul,
literatura, apăsându-ne, vorba aceea – imensă, străină şi grea,
ultimile filme pe video, femeile – ce straniu subiect,
prieteni, amici de chef, festivaluri,
activişti înspăimântaţi de cultură,
Nea Dorel stenic, înrăit în beţii – exilul în general de interior,
bancuri geniale, bătrâne!
II
Medicamente, plimbări la Snagov, ţigări Mărăşeşti, Cişmigiu,
telefoane, lectura de joi în cenaclu, procese, bani puţini,
mama şi tata pierduţi pe la cozi, premii,
cuvinte, zâmbete, multe cuvinte,
farmecul discret al nesiguranţei, îndoieli,
evadări din spital, vizite, jurăminte,
cărţi amânate, cărţi în sertar…
Ce vremuri cu adevărat optzeciste!
Tocmai îmi amintesc,
tocmai scriu pe undeva pe sub acest joc de oglinzi
unde poţi fi răstignit pentru o simplă idee,
tocmai trec aburii ultimei metafore deasupra lumii noastre
vechi şi imunde, tocmai trec norii
spre marea fără cusur şi înaltă,
tocmai trec creierele albe şi moi,
tocmai mă gândesc la alte vremuri...
Ehei, cu adevărat optzeciste!
Dor f
Ea ascultă Bach,
ea ascultă Bach în dimineaţa albă
printre fotografii chiar în mijlocul tristeţii
ea îşi bea ceaiul cuminte.
În jur multe obiecte cu care nu-i nimic de făcut
un pic de durere ca o lumină,
un pic de avânt,
multă renunţare…
Oraşul depune crepusculul.
În timp ce sunetul urlă,
în timp ce ultimul vis sfîşie culoarea
cineva la uşi şi la geamuri.
Poate un zeu gri,
poate iarna aburind din ceaşca de ceai,
poate…
* Poeme din volumul Vârsta politică.
N.B. Prietenul meu Călin Barbu Angelescu ar fi împlinit azi 69 de ani. Și-a petrecut copilăria, adolescența și tinerețile la Ploiești, unde și absolvă școala primară, gimnaziul și liceul (fostul „C. D. Gherea”, actualul colegiu național „Nichita Stănescu”). Urmează studii la Universitatea Politehnică din București, nefinalizate. Temperament vulcanic, nonconformist, nesupus, naiv și visător, participă la evenimentele din decembrie 1989 din București. În 1991, împreună cu soția și cele două fetițe, se stabilește în Olanda. Peste cîțiva ani avea să revină în țară și își va cumpăra o căsuță modestă în satul Cârlibaba (Suceava), unde se retrage într-un anonimat bine lucrător și unde-și va petrece ultimile zile pămîntene, înconjurat de cei apropiați. Și unde, în micul țintirim, repauzează, obosit înainte de vreme, de mult prea agitata-i viață. Și lui, ursitoarele i-au hărăzit un alt destin, curmîndu-i existența pămînteană la doar 45 de ani. A trăit puțin, însă atît cît a trăit, a făcut-o la parametri maximi, cum se spune, adică a ars cu flacără mare, la a cărei lumină și plăcută căldură, a gustat din tot ce a fost frumos și bun pe lumea asta.
Ba, de multe ori, chiar s-a îmbuibat...
Nu cred că greșesc spunînd că a trăit cît pentru două vieți.
A scris versuri încă din perioada liceului dar va debuta editorial peste ani, cu volumul „Natură moartă cu accesorii” (ed. Cartea Românească, București, 1990). În 1994, editura Du Style îi publică „Vârsta politică”, în care „sunt depășite ingenuitățile debutului și se face simțită vocea unui poet matur, deopotrivă tandră și angajată” (Claudiu Komartin), o carte care a reprezentat, așa cum s-a spus, un pas important în maturizarea sa poetică. Ultima sa apariție editorială, Bătrânețe fără tinerețe și moarte fără de viață, a apărut postum (în 2002, anul în care s-a petrecut), la Editura Muzeului Literaturii Române.
Tot în 2002, un grup de prieteni muzicieni, reuniți în trupa de rock progresiv Calandrinon, avea să scoată albumul
conținînd 10 piese pe versurile sale, cea de-a patra, „Pisica neagră” (https://www.youtube.com/watch?v=tnPYcTJhaQY) fiind compusă de însuși Călin, care era un chitarist autodidact și un rafinat cunoscător de muzici cu ștaif...
Pe versurile poemului său omonim, liderul grupului rock Phoenix, regretatul
Nicolae Covaci, a compus piesa Baba Novak.
Coda. Am copilărit, dacă pot spune așa, alături (și) de Călin… Spun „și”, pentru că eram mai mulți în grupul acela al nostru din anii ʼ70–ʼ80 ai secolului trecut... Printre care și dragii mei Ion „Nino” Stratan (fie-i odihna ușoară!), regretații Florin Cristian și Martin Culcea, Constantin Constantinescu, Iulian Tăsică ori Mihai Gherman, doar cîțiva dintre cei care-mi erau mai aproape de inimă...
De altfel, Călin îmi era (și) vecin, el locuind într-un bloc alăturat de cel în care stăteam, undeva în cartierul „Nord” al Ploieștiului, zonă cunoscută și azi sub denumirea de „Complexul Mic”…
Jdemii de nopți de muzică (și poezie) am petrecut la el în apartament, ascultînd viniluri (Dire Straits, Geneseis, Deep Purple, Led Zeppelin, Pink Floyd, Jethro Tull, Blind Faith, Zappa, Janis Joplin, Hendrix, Phoenix, Olympic ʼ64, Sfinx, Progresiv TM și multe, multe altele care acum nu-mi vin în cap) aduse de participanții la acele întîlniri nepereche, puse la învîrtit, de foarte multe ori și pe pick-upul meu cehesc „Tesla Supraphon” (prevăzut cu două boxe), pe care-l căram de-acasă…
Apoi mai cîntam și noi, ce ne trecea prin cap, pe rînd sau în cor, a cappella, pe mai multe voci ori acompaniindu-ne cu cîte-o chitară ponosită, pînă hăt, tîrziu, în noapte, potolindu-ne doar bătăile insistente ale vecinilor în calorifere…
Mai naște-mă o dată! Prima viață nu prea mi-a ieșit...
Tu nu te speria, mamă, numai dintr-atâta.
Și naște-mă mereu!
Ne scapă mereu câte ceva în viață.
De aceea trebuie să ne naștem mereu... (M.S.)
Am zărit lumină pe pământ
Și m-am născut și eu
Să văd ce mai faceți
Sănătoși? Voinici? Cum o mai duceți cu fericirea?
Mulțumesc, nu-mi răspundeți.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări
Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Și atîta lumină încât
Crește iarba.
(din volumul La Lilieci)
Botezul
Un ou de struț, ouat de-o struță
Era purtat într-o căruță.
Și dat exemplu la găini
De cum se ouă prin vecini.
Dar struțul ce era în ou:
– „Afarʼ mijește de-un ev nou,
Iar eu aicea – în cavou!”
Și-n coajă el izbind cu ciocul
Ieși să-și caute norocul.
Și lumea zisă: Dobitocul!
(din volumul „O aripă și-un picior”, ed. Albatros, 1970)
Marin Sorescu și Emil Cioran (foto: Emil Vâjâianu, Paris, ianuarie 1990)
N.B. Pentru că 2026 nu este un an bisect, am putea sărbători cu aceeași inimă veselă, adică lăsînd să cadă o lacrimă de sare și sorbind una de vin, împlinirea a 90 de ani de la nașterea lui Marin Sorescu, chiar azi. De ce nu? E mai mult decît limpede că numai un poet sturlubatic, de talia dumnealui, s-a hotărît să vină pe lume, taman într-o zi de 29 februarie!
Iată un bun prilej de a (re)citi mai multe lucruri de și despre dumnealui.
Așa aflai (folosesc perfectul simplu ca pe un smerit și tandru omagiu), printre multe altele, și faptul că titlul pe care l-a dat splendidelor dumisale volume,
La Lilieci (patru la număr, apărute între 1973 și 1998), nu reprezintă nimic altceva decît numele pițigăiului* din Bulzești (doljana sa comună natală), de altfel, un loc foarte pitoresc și plin de-un... umor sănătos!
Dar unul de bună calitate, cu ștaif și extrem de serios, decent și bine temperat, atîta vreme cît însuși poetul povestește undeva, senin și cu hazu-i socotit, că în acest țintirim (cum este acest loc numit pe alte meleaguri), în cel mai autentic și profund spirit românesc, în zilele de peste an cînd sînt pomeniți morții, se mănîncă, invariabil, cea mai bună varză cu carne alături de mămăliga aferentă și se bea, din căni de pămînt ars, cea mai bună țuică de pe lume!
Și, pe bună dreptate. Pentru că, unde altundeva pe Pămînt, decît într-un țintirim, pîrdalnica noastră moarte să se întîlnească și să benchetuiască (pe veresie, că doar noi plătim!) mai abitir cu șăgalnica noastră viață (și viceversa), secundă de secundă...
* Pițigăi, pe oltenește, carevasăzică cimitir, care acesta din urmă vine din grecescul „koimetérion”, adică dormitor sau loc de zăcut. Prin alte părți ale țării, locului acesta de odihnă a răposaților i se mai spune îngropelniță, avlie, morțărie, progadie, stobor, temeteu, țintirim ori grobiște.
Suport muzical
Botezul
Lipa, lipa
Voce: Sergiu Cioiu
Versuri: Marin Sorescu
(din volumul O aripă şi-un picior).
Muzica: Dan Stoian
Aranjamente orchestrale: Alexandru Avramovici, Dan Dimitriu, Dan Stoian.
Conform tradițiilor populare, în martie întîi, are loc – calendaristic și tradițional, căci astronomic se întîmplă pe 21, la Echinocțiu – începutul de primăvară și, totodată, intrarea în zilele Babelor, prima zi fiindu-i atribuită Dochiei (sau Sfintei Mucenițe Evdochia, cum este ea numită în calendrul ortodox). Așadar, avem a parcurge capricioasele zile ale ursuzelor Babe (de regulă șapte, după unii, douăsprezece, după alții), acestea fiind urmate de încă atîtea, ale Moșilor, despre care mă voi ocupa la timpul potrivit.
Însă, din clipa în care am aflat despre toate acestea și, în plus, despre existența şi minunatele-i fapte de vitejie (cred că, undeva, hăt, prin anii gimnaziului s-a petrecut întîlnirea noastră) şi cum nici din cale afară de superstițios nu-s, mi-am ales, de bună voie și nesilit de nimeni, conform tradiției și funcțiilor lor magico-oraculare cu greutate specifică mare, doar „una” singură, ceva mai simpatică și care, prin influența „ei” benefică, să-mi definească firea și ursita.
Deci, altfel spus, mi-am ales o singură „babă”, care să fie responsabilă (și) de norocul meu în genere.
Dar „una” ceva mai altfel, pre numele „ei”, Baba Novak!
Şi, de-atunci, mărturisesc cu mîna pe inimă, nu mi-a mers tocmai rău!
