În 1980, Frank Vincent Zappa, carismaticul fondator, lider și virtuos ghitarist al celebrei trupe Mother Of Inventions, a ajuns la Londra, la Broadcasting House, invitat la o ediție specială a îndrăgitei emisiuni muzicale Star Special de la BBC Radio 1, în care muzicieni celebri erau invitați să vorbească despre muzica lor preferată.
În cadrul emisiunii, Zappa a comentat, printre altele, creațiile unor grupuri și muzicieni precum Black Sabbath, Captain Beefheart ori Edgard Varèse (compozitorul care fusese cîndva profesorul veneratului avangardist John Cage), față de care Zappa nutrea un adevărat cult și a cărui sintagmă,The present-day composer refuses to die! /Compozitorul actual refuză să moară!, avea să devină, neoficial, motto-ul său.
Cu verva și fantezia sa debordante, cum era de așteptat, el a avut de spus cîte ceva despre fiecare piesă. Dar despre una singură a vorbit cu un nedisimulat entuziasm: «Paint It Black», o piesă extrasă pe un disc single al celor de la The Rolling Stones, de pe albumul lor Aftermath, din 1966. A fost, probabil, cea mai expresivă piesă prin care Stonesii au sugerat, cu versurile și muzica lor, o atmosferă melancolică, gotică, desprinsă parcă din scrierile lui Edgar Allen Poe. Și care piesă, în viziunea lui Zappa, a însemnat o capodoperă absolută. Prezentînd Paint It Black ascultătorilor BBC, el a spus:
Știți ce e cu adevărat bun la acest disc? Felul în care partitura basului este prezentă acolo și apoi cînd face «wooom, wooom». Asta este pentru mine cu adevărat încîntător. Probabil este unul dintre cele mai bune lucruri care s-au întîmplat vreodată în rockul britanic. Nu credeți?
S-a spus că piesa devansează cu mult propria sa epocă muzicală, introducînd fanii Rolling Stones în noi universuri sonore, prin folosirea instrumentelor tradiționale indiene, Brian Jones, chitaristul grupului, fiind primul care a început să cînte cu adevărat la sitar într-o trupă rock. În studio, el și Keith Richards au descoperit că maleabilitatea corzilor acestui instrument crea exact genul de atmosferă sonoră pe care ei o căutau. Zappa a mai atras atenția, în timpul aceleiași emisiuni, asupra rolului decisiv al lui Brian Jones în realizarea albumului, conchizînd că acesta părea a fi fost născut să cînte la sitar.
Acum 348 de ani, în această zi, venea pe lume ANTONIO VIVALDI
(supranumit, datorită părului său de o nuanță roșiatică, „Il Prete Rosso” / „Preotul Roșu”),
compozitor și violonist, profesor și preot.
Este unanim considerat un titan al barocului muzical venețian și nu numai.
Deși a fost hirotonit preot în 1703, Vivaldi a încetat să celebreze Liturghia după doar un an. Motivul ar fi fost o afecțiune respiratorie, strettezza di petto, o formă severă de astm. Însă apropiații săi șușoteau pe la colțuri că, de fapt, motivul real pentru care el părăsea de multe ori altarul în mijlocul slujbei dispărînd în sacristie, era de a-și nota o idee muzicală care tocmai ce-l vizitase.
Se spune că muzicianul compunea cu o viteză uimitoare. El însuși a afirmat, nu o dată, că poate compune un concert mai repede decît îi ia unui copist să îl transcrie. Această prolificitatea a sa, în urma căreia au rezultat peste 500 de concerte (multe dintre ele pentru vioară), opere, muzică de cameră și sacră, i-a atras de multe ori critici, multe dintre ele nejustificate, venind din partea unor mari muzicieni și nu numai. Unul dintre aceștia a fost celebrul compozitor rus Igor Stravinski, care a lansat, mult mai tîrziu, malițioasa sintagmă cum că Vivaldi n-ar fi scris 500 de concerte, ci „același concert de 500 de ori”.
Este greu de crezut astăzi, dar după moartea sa survenită în 1741, creația vivaldiană a intrat într-un con de umbră cvasi-total, timp de aproape două secole. Muzica sa a fost redescoperită abia în anii 1920 – 1930, cînd un număr masiv de manuscrise a fost găsit în biblioteca unei mănăstiri din Piemont.
După cum îndeobște este cunoscut, Anotimpurile, cea mai cîntată și înregistrată lucrare a sa, a devenit celebră la nivel mondial abia după Al Doilea Război Mondial. Acest ciclu de concerte pentru vioară și orchestră, Le quattro stagioni (Cele patru anotimpuri sau Anotimpurile) este, fără doar și poate, o capodoperă și una dintre primele lucrări programatice (menită să spună o poveste anume sau să descrie o scenă din istoria muzicii), care face parte din opusul 8, Il cimento dell’armonia e dell’inventione (Înfruntarea armoniei și a invențiunii), publicat în 1725, la Amsterdam (editura lui Michel-Charles Le Cène), titlul sugerînd o confruntare între rigoarea regulilor muzicale (Armonia) și creativitatea debordantă a artistului (Invențiunea). Vivaldi a vrut să demonstreze că poate respecta forma strictă a concertului baroc în timp ce descrie fenomene naturale generatoare de dezordine, coagulîndu-le într-un adevărat proiect multimedia avant la lettre.
Fiecare din cele patru concerte este însoțit de un sonet (probabil scris de Vivaldi însuși), care descrie scenele și stările evocate de muzică (pe partitură, el inserînd indicații ultraprecise, precum: cîinele care latră – în «Primăvara» – sau dinții care clănțăne de frig – în «Iarna», el dovedindu-se a fi un adevărat maestru al „onomatopeelor” muzicale, prin modul revoluționar în care a folosit instrumentele: pauze bruște și ritmuri sacadate, note nesigure, șovăitoare sau pizzicato-ul viorilor imitând sunetele picăturilor de ploaie pe sticla ferestrelor. Deși astăzi «Primăvara» este piesa care poate fi ascultată cu cea mai mare frecvență, în epoca sa, Vivaldi a fost considerat de unii critici mult prea „excentric” sau „zgomotos”, pentru că îndrăznea să pună câinii să latre și muștele să bîzâie într-o compoziție serioasă.
«Anotimpurile» (dedicate contelui boem Wenzel von Morzin, un mare admirator al „Preotului Roșu”) reprezintă una dintre cele mai cunoscute și influente lucrări ale barocului muzical, care a marcat în mod profund și definitiv arta sonoră ulterioară, totodată ea fiind și una dintre cele mai interpretate opusuri ale repertoriului baroc.
a te povesti pe tine însuți în timp ce povestești despre alții.
Octavian Paler
În fiecare an, data de 3 martie marchează la nivel planetar Ziua Internațională a Scriitorilor (sau Ziua Mondială a Scriitorilor). Această sărbătoare nu reprezintă doar un omagiu adus literaturii, ci este și o recunoaștere a rolului esențial pe care scriitorii îl au în apărarea libertății de exprimare și a păcii modiale.
Ziua a fost instituită în luna ianuarie a anului 1986, în cadrul celui de-al 48-lea Congres Internațional al PEN Club (International PEN), cea mai veche organizație literară și de apărare a drepturilor omului din lume, fondată la Londra în 1921 de scriitoarea Catherine Amy Dawson Scott și prezidată inițial de celebrul romancier britanic John Galsworthy. Acronimul PEN provine de la inițialele cuvintelor englezești:
Poets (poeți), Essayists (Eseiști) și Novelists (romancieri)
Această zi este guvernată de «Charta PEN», care stabilește drept principii fundamentale pentru scriitori, următoarele:
• Literatura nu cunoaște frontiere: ea trebuie să rămână un bun comun al umanității, indiferent de conflictele politice sau internaționale;
• Libertatea de exprimare: organizația militează împotriva cenzurii, a suprimării libertății presei și a falsificării faptelor în scopuri politice.
• Pace și înțelegere: membrii PEN se angajează să depună eforturi pentru a elimina ura rasială, religioasă sau de clasă.
PEN Clubul Român a luat naștere în anul 1923, primul său președinte fiind romancierul Liviu Rebreanu, dintre membrii de onoare făcînd parte, de-a lungul timpului, Lucian Blaga, Camil Petrescu, Mircea Eliade, și mulți alții. După o perioadă de suspendare în perioada regimului ceaușist, centrul PEN din România a fost reînființat în 1990 sub conducerea scriitoarei Anei Blandiana.
În era digitală, Ziua Internațională a Scriitorilor a depășit granițele „literaturii clasice”. Astăzi, ea îi sărbătorește pe toți cei aceia care scriu, indiferent de suporturile fizice pe care o fac, cu scopul mărturisit și asumat al modelării opiniei publice: poeți, prozatori, jurnaliști, scenariști, istorici, editori și, nu în ultimul rînd, bloggeri.
CENACLUL DE LUNI. Probabil că nu întîmplător, tot în această zi, dar în urmă cu 49 de ani, a fost fondat la Facultatea de Litere a Universității din București, «Cenaclul de Luni» (1977–1983), care nu a reprezentat doar o simplă grupare literară, ci un fenomen cultural emblematic pentru scriitorii care au fost ulterior încadrați de istoria literară în așa numita «Generație ’80».
Mentorul și liderul cenaclului a fost regretatul profesor, critic și istoric literar Nicolae Manolescu (1939–2024), prestanța sa oferind tinerilor scriitori un gir estetic și o protecție intelectuală sine qua non în fața cenzurii regimului.
Deși inițial ședințele se țineau joia, ziua de întîlnire a cenacliștilor a fost mutată lunea – de unde și denumirea care a rămas în istorie –, ședințele desfășurîndu-se la Casa Studenților „Grigore Preoteasa” din București.
Cenaclul a lansat pe unii dintre cei mai importanți scriitori români de astăzi, poeții Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Mariana Marin, Alexandru Mușina, Magda Cârneci, Matei Vișniec dar și cîțiva prozatori și critici literari precum Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ion Bogdan Lefter, Radu Călin Cristea.
Membrii cenaclului au provocat o adevărată mutație de paradigmă, abandonînd metafora abstractă și „limbajul de lemn” în favoarea unei poetici a banalului, a ironiei fine, a biografismului și a jocurilor textuale (intertextualitate).
Cenaclul a devenit rapid un spațiu al dezbaterilor aprinse (... atmosfera de la Cenaclul de Luni era în același timp încinsă și rarefiată, veselă și serioasă, lejeră și responsabilă: o adevărată coregrafie onirică.*), de cele mai multe ori critice și fără menajamente, unde valoarea textului era singurul criteriu de selecție acceptat. Într-o epocă dominată de ideologie, «Cenaclul de Luni» a reprezentat o adevărată „insulă de libertate”, unde se comenta și multă literatură occidentală (în special poezia americană a generației Beat), cultivîndu-se un spirit ludic, ironic și incisiv.
Însă din pricina spiritului său tot mai nonconformist și a suspiciunilor Securității că s-ar fi transformat într-un focar subversiv care submina regimul politic, cenaclul a fost interzis, ședințele sale fiind suspendate oficial de către autoritățile ceaușiste în toamna anului 1983.
În ciuda tuturor acestor șicane și adversități, curentul «Lunedist» s-a impus, schimbînd definitiv și radical fața literaturii române de pînă atunci, iar fără acest autentic laborator de idei, evoluția și consacrarea unor scriitori precum cei deja amintiți și nu numai a lor, n-ar fi fost realmente posibilă.
Cît despre volumul-manifest colectiv Aer cu diamante (apărut în 1982 și purtînd semnăturile poeților Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coșovei și Ion Stratan), el a fost considerat un adevărat șoc estetic încă de la apariție, fiind prima dovadă tipărită a forței colective a acestui cenaclu.
* Bogdan Ghiu în „de-clic(k)/ atelier deschis. Cenaclul de Luni (o idealizare metodologică)”, Observator Cultural, nr. 863 / 2017
N.B. Volumul Cenaclul de Luni – 40, apărut în 2017 la editura Cartea Românească, reprezintă un exercițiu de recuperare istorică și de celebrare a maturității unei întregi generații. Cartea a fost lansată pentru a marca împlinirea a patru decenii de la acea primă ședință legendară din 3 martie 1977.
Alegerea coordonatorilor lucrării nu a fost întîmplătoare, ambii fiind personalități marcante ale grupării: Ion Bogdan Lefter, scriitor, unul dintre cei mai activi membri ai cenaclului, ulterior devenit profesor universitar și un valoros teoretician al generației ’80 și Călin Vlasie, poet optzecist și editorul care și-a promovat colegii de generație prin editurile pe care le-a condus. Volumul reprezintă o arhivă vie, alcătuită dintr-o antologie de texte, documente inedite, fotografii de epocă și afișe ale evenimentelor dar și din mărturii actuale (texte scrise special pentru acest volum de către supraviețuitorii cenaclului), precum și eseuri semnate de Ion Bogdan Lefter, care prezintă fenomenul în context istoric și politic.
De la stînga: Florin Toma, Nino Stratan & Călin Angelescu (Fotografie din arhiva poetului Ion Stratan)
Optzeci, nouăzeci şi…*
lui Nino
I
Şi, iată, scriind în nouăzeci ca-n optzeci, deşi
voisem altceva, poate un băiat,
poate o friptură de porc, poate un chef fără scaune rupte,
fără vecini pe la uşi,
poate cartea – atunci când mai puteam fi cineva,
poate pe tine când mă simţeam părăsit,
poate lumea secretă din Bucureşti,
poate ceva cât mai fals pentru vindecare…
Nici nu mai ştiu, nici nu-mi mai amintesc,
nici nu mai pot şti decât cafeaua rece din jumătatea cenuşie
a zilei, reviste, ziare în care ne mestecam poezia,
măsuţa rotundă, scrumierele
cu ce rămânea din cuvinte – câteodată,
vorbind cu bătrânul Georgescu, vânzătorul ambulant
de lozuri în plic, vodka, coniacul,
literatura, apăsându-ne, vorba aceea – imensă, străină şi grea,
ultimile filme pe video, femeile – ce straniu subiect,
prieteni, amici de chef, festivaluri,
activişti înspăimântaţi de cultură,
Nea Dorel stenic, înrăit în beţii – exilul în general de interior,
bancuri geniale, bătrâne!
II
Medicamente, plimbări la Snagov, ţigări Mărăşeşti, Cişmigiu,
telefoane, lectura de joi în cenaclu, procese, bani puţini,
mama şi tata pierduţi pe la cozi, premii,
cuvinte, zâmbete, multe cuvinte,
farmecul discret al nesiguranţei, îndoieli,
evadări din spital, vizite, jurăminte,
cărţi amânate, cărţi în sertar…
Ce vremuri cu adevărat optzeciste!
Tocmai îmi amintesc,
tocmai scriu pe undeva pe sub acest joc de oglinzi
unde poţi fi răstignit pentru o simplă idee,
tocmai trec aburii ultimei metafore deasupra lumii noastre
vechi şi imunde, tocmai trec norii
spre marea fără cusur şi înaltă,
tocmai trec creierele albe şi moi,
tocmai mă gândesc la alte vremuri...
Ehei, cu adevărat optzeciste!
Dor f
Ea ascultă Bach,
ea ascultă Bach în dimineaţa albă
printre fotografii chiar în mijlocul tristeţii
ea îşi bea ceaiul cuminte.
În jur multe obiecte cu care nu-i nimic de făcut
un pic de durere ca o lumină,
un pic de avânt,
multă renunţare…
Oraşul depune crepusculul.
În timp ce sunetul urlă,
în timp ce ultimul vis sfîşie culoarea
cineva la uşi şi la geamuri.
Poate un zeu gri,
poate iarna aburind din ceaşca de ceai,
poate…
* Poeme din volumul Vârsta politică.
N.B. Prietenul meu Călin Barbu Angelescu ar fi împlinit azi 69 de ani. Și-a petrecut copilăria, adolescența și tinerețile la Ploiești, unde și absolvă școala primară, gimnaziul și liceul (fostul „C. D. Gherea”, actualul colegiu național „Nichita Stănescu”). Urmează studii la Universitatea Politehnică din București, nefinalizate. Temperament vulcanic, nonconformist, nesupus, naiv și visător, participă la evenimentele din decembrie 1989 din București. În 1991, împreună cu soția și cele două fetițe, se stabilește în Olanda. Peste cîțiva ani avea să revină în țară și își va cumpăra o căsuță modestă în satul Cârlibaba (Suceava), unde se retrage într-un anonimat bine lucrător și unde-și va petrece ultimile zile pămîntene, înconjurat de cei apropiați. Și unde, în micul țintirim, repauzează, obosit înainte de vreme, de mult prea agitata-i viață. Și lui, ursitoarele i-au hărăzit un alt destin, curmîndu-i existența pămînteană la doar 45 de ani. A trăit puțin, însă atît cît a trăit, a făcut-o la parametri maximi, cum se spune, adică a ars cu flacără mare, la a cărei lumină și plăcută căldură, a gustat din tot ce a fost frumos și bun pe lumea asta.
Ba, de multe ori, chiar s-a îmbuibat...
Nu cred că greșesc spunînd că a trăit cît pentru două vieți.
A scris versuri încă din perioada liceului dar va debuta editorial peste ani, cu volumul „Natură moartă cu accesorii” (ed. Cartea Românească, București, 1990). În 1994, editura Du Style îi publică „Vârsta politică”, în care „sunt depășite ingenuitățile debutului și se face simțită vocea unui poet matur, deopotrivă tandră și angajată” (Claudiu Komartin), o carte care a reprezentat, așa cum s-a spus, un pas important în maturizarea sa poetică. Ultima sa apariție editorială, Bătrânețe fără tinerețe și moarte fără de viață, a apărut postum (în 2002, anul în care s-a petrecut), la Editura Muzeului Literaturii Române.
Tot în 2002, un grup de prieteni muzicieni, reuniți în trupa de rock progresiv Calandrinon, avea să scoată albumul
conținînd 10 piese pe versurile sale, cea de-a patra, „Pisica neagră” (https://www.youtube.com/watch?v=tnPYcTJhaQY) fiind compusă de însuși Călin, care era un chitarist autodidact și un rafinat cunoscător de muzici cu ștaif...
Pe versurile poemului său omonim, liderul grupului rock Phoenix, regretatul
Nicolae Covaci, a compus piesa Baba Novak.
Coda. Am copilărit, dacă pot spune așa, alături (și) de Călin… Spun „și”, pentru că eram mai mulți în grupul acela al nostru din anii ʼ70–ʼ80 ai secolului trecut... Printre care și dragii mei Ion „Nino” Stratan (fie-i odihna ușoară!), regretații Florin Cristian și Martin Culcea, Constantin Constantinescu, Iulian Tăsică ori Mihai Gherman, doar cîțiva dintre cei care-mi erau mai aproape de inimă...
De altfel, Călin îmi era (și) vecin, el locuind într-un bloc alăturat de cel în care stăteam, undeva în cartierul „Nord” al Ploieștiului, zonă cunoscută și azi sub denumirea de „Complexul Mic”…
Jdemii de nopți de muzică (și poezie) am petrecut la el în apartament, ascultînd viniluri (Dire Straits, Geneseis, Deep Purple, Led Zeppelin, Pink Floyd, Jethro Tull, Blind Faith, Zappa, Janis Joplin, Hendrix, Phoenix, Olympic ʼ64, Sfinx, Progresiv TM și multe, multe altele care acum nu-mi vin în cap) aduse de participanții la acele întîlniri nepereche, puse la învîrtit, de foarte multe ori și pe pick-upul meu cehesc „Tesla Supraphon” (prevăzut cu două boxe), pe care-l căram de-acasă…
Apoi mai cîntam și noi, ce ne trecea prin cap, pe rînd sau în cor, a cappella, pe mai multe voci ori acompaniindu-ne cu cîte-o chitară ponosită, pînă hăt, tîrziu, în noapte, potolindu-ne doar bătăile insistente ale vecinilor în calorifere…
Mai naște-mă o dată! Prima viață nu prea mi-a ieșit...
Tu nu te speria, mamă, numai dintr-atâta.
Și naște-mă mereu!
Ne scapă mereu câte ceva în viață.
De aceea trebuie să ne naștem mereu... (M.S.)
Am zărit lumină pe pământ
Și m-am născut și eu
Să văd ce mai faceți
Sănătoși? Voinici? Cum o mai duceți cu fericirea?
Mulțumesc, nu-mi răspundeți.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări
Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Și atîta lumină încât
Crește iarba.
(din volumul La Lilieci)
Botezul
Un ou de struț, ouat de-o struță
Era purtat într-o căruță.
Și dat exemplu la găini
De cum se ouă prin vecini.
Dar struțul ce era în ou:
– „Afarʼ mijește de-un ev nou,
Iar eu aicea – în cavou!”
Și-n coajă el izbind cu ciocul
Ieși să-și caute norocul.
Și lumea zisă: Dobitocul!
(din volumul „O aripă și-un picior”, ed. Albatros, 1970)
Marin Sorescu și Emil Cioran (foto: Emil Vâjâianu, Paris, ianuarie 1990)
N.B. Pentru că 2026 nu este un an bisect, am putea sărbători cu aceeași inimă veselă, adică lăsînd să cadă o lacrimă de sare și sorbind una de vin, împlinirea a 90 de ani de la nașterea lui Marin Sorescu, chiar azi. De ce nu? E mai mult decît limpede că numai un poet sturlubatic, de talia dumnealui, s-a hotărît să vină pe lume, taman într-o zi de 29 februarie!
Iată un bun prilej de a (re)citi mai multe lucruri de și despre dumnealui.
Așa aflai (folosesc perfectul simplu ca pe un smerit și tandru omagiu), printre multe altele, și faptul că titlul pe care l-a dat splendidelor dumisale volume,
La Lilieci (patru la număr, apărute între 1973 și 1998), nu reprezintă nimic altceva decît numele pițigăiului* din Bulzești (doljana sa comună natală), de altfel, un loc foarte pitoresc și plin de-un... umor sănătos!
Dar unul de bună calitate, cu ștaif și extrem de serios, decent și bine temperat, atîta vreme cît însuși poetul povestește undeva, senin și cu hazu-i socotit, că în acest țintirim (cum este acest loc numit pe alte meleaguri), în cel mai autentic și profund spirit românesc, în zilele de peste an cînd sînt pomeniți morții, se mănîncă, invariabil, cea mai bună varză cu carne alături de mămăliga aferentă și se bea, din căni de pămînt ars, cea mai bună țuică de pe lume!
Și, pe bună dreptate. Pentru că, unde altundeva pe Pămînt, decît într-un țintirim, pîrdalnica noastră moarte să se întîlnească și să benchetuiască (pe veresie, că doar noi plătim!) mai abitir cu șăgalnica noastră viață (și viceversa), secundă de secundă...
* Pițigăi, pe oltenește, carevasăzică cimitir, care acesta din urmă vine din grecescul „koimetérion”, adică dormitor sau loc de zăcut. Prin alte părți ale țării, locului acesta de odihnă a răposaților i se mai spune îngropelniță, avlie, morțărie, progadie, stobor, temeteu, țintirim ori grobiște.
Suport muzical
Botezul
Lipa, lipa
Voce: Sergiu Cioiu
Versuri: Marin Sorescu
(din volumul O aripă şi-un picior).
Muzica: Dan Stoian
Aranjamente orchestrale: Alexandru Avramovici, Dan Dimitriu, Dan Stoian.
Conform tradițiilor populare, în martie întîi, are loc – calendaristic și tradițional, căci astronomic se întîmplă pe 21, la Echinocțiu – începutul de primăvară și, totodată, intrarea în zilele Babelor, prima zi fiindu-i atribuită Dochiei (sau Sfintei Mucenițe Evdochia, cum este ea numită în calendrul ortodox). Așadar, avem a parcurge capricioasele zile ale ursuzelor Babe (de regulă șapte, după unii, douăsprezece, după alții), acestea fiind urmate de încă atîtea, ale Moșilor, despre care mă voi ocupa la timpul potrivit.
Însă, din clipa în care am aflat despre toate acestea și, în plus, despre existența şi minunatele-i fapte de vitejie (cred că, undeva, hăt, prin anii gimnaziului s-a petrecut întîlnirea noastră) şi cum nici din cale afară de superstițios nu-s, mi-am ales, de bună voie și nesilit de nimeni, conform tradiției și funcțiilor lor magico-oraculare cu greutate specifică mare, doar „una” singură, ceva mai simpatică și care, prin influența „ei” benefică, să-mi definească firea și ursita.
Deci, altfel spus, mi-am ales o singură „babă”, care să fie responsabilă (și) de norocul meu în genere.
Dar „una” ceva mai altfel, pre numele „ei”, Baba Novak!
Şi, de-atunci, mărturisesc cu mîna pe inimă, nu mi-a mers tocmai rău!
Cristian Preda, valorosul profesor universitar de la Facultatea de Științe Politice a Universității București și un bine-cunoscut scriitor, autor a numeroase lucrări de specialitate în acest domeniu, unul dintre cei mai reputați politologi ai momentului, fost europarlamentar, secretar de stat pentru Francofonie și consilier prezidențial pentru probleme de educație și cercetare, aseară, în direct, într-o emisiune la un post de televiziune unde era invitat, și-a rupt diploma de doctor obținută în Franța, într-un gest extrem, plin de semnificații, care ar trebui să dea de gîndit serios tuturor celor care astăzi se ocupă de destinele țării ăsteia. Și nu numai lor. Și, cum era de așteptat, gestul dumnealui avea să declanșeze un adevărat tsunami de comentarii pro și contra în opinia publică și mai cu seamă în mediile online.
Dacă domnul profesor a rupt doar o copie a diplomei sale, imaginea sa publică va avea, cu siguranță, de suferit, mulți avînd să-l suspecteze de cabotinism. Dacă a rupt originalul (deși mi-e greu să cred asta), cariera dumisale profesională va avea, iarăși, de suferit, riscînd să-și piardă postul universitar. În final, pentru mine, unul, va rămîne doar gestul cu o indiscutabilă valoare de simbol, în fond, o inedită și surprinzătoare formă de protest, pe care fiecare dintre noi o va putea interpreta după cum va crede de cuviință.
Bref, aseară, dumnealui a spus, perfect justificat, printre altele:
Vorbim despre educație pentru că, pe de o parte, în societatea noastră au apărut unii care îi contestă, inclusiv președintelui, diplomele obținute în străinătate. Pe de altă parte, Guvernul s-a gîndit că marea problemă a țării este sporul de 890 lei brut la doctorat. Și mi-am dat seama că în aceste condiții, diplomele de doctorat au ajuns o povară. Ne așteptăm să fim sancționați încet-încet pentru doctorat. Eu sînt mai radical. Îmi dau seama că diploma asta de doctor a ajuns o simplă bucată de hîrtie care încurcă statul. Așa că, uite, o rup aici, la dumneavoastră. Asta este valoarea studiilor făcute pentru statul român. Asta este. Și de acest lucru cred că trebuie să ținem seama, pentru că lumea care are o anumită educație, are și un rol în societate. Și dacă statul te umilește în halul ăsta, consideră că marea problemă a țării ăsteia este infima sumă de 890 lei brut din care rămân câțiva bănuți pentru cei care au trudit ca să-și facă o carieră în universități și în institute de cercetare, atunci așa trebuie să ne comportăm și noi. Adică sunt tolerați plagiatorii, inclusiv în guvernul ăsta este unul care a fost dovedit ca plagiator. Și problema nu sunt oamenii lipsiți de onestitate. Problema sunt ăștia, uite, am făcut-o cadou. Asta e situațiunea.
Reacția profesorului a venit ca urmare a prevederilor proiectului de Ordonanță de urgență privind măsurile din administrație, pus în transparență publică de Ministerul Dezvoltării, în care, printre altele, indemnizația de doctorat va fi plafonată la 500 de lei brut lunar în anul 2026. În prezent, indemnizația pentru titlul de doctor ajunge la 950 de lei brut lunar.
Guvernanții noștri (și nu numai ei) ar trebui să cumpănească mai bine înainte și să taie - dacă tot sînt puși pe tăiat, și nu pe făcut reformă, cum se vede cu ochiul liber, de la o poștă - toate indemnizațiile și privilegiile miilor de „doctori” sinecuriști apăruți în ultimii ani precum ciupercile după ploaie, în marea lor majoritate plagiatori ordinari și nu pe ale acelora onești care-și desfășoară activitatea în cercetare, educație sau cultură. Aferim!
Moartea este cea mai blîndă formă de viaţă, partea dominantă a dragostei eterne;
cel mai greu este să supravieţuieşti.
Gerhart Hauptmann
Constantin Mitulescu, profesorul meu de chitară clasică din anii tinereții (și-al multor altor generații de tineri iubitori ai acestui minunat instrument și-ai muzicilor cu ștaif) și prieten străvechi și de nădejde (40 și ceva de ani or fi de-ajuns?), s-a hotărît, în urmă cu patru ani, obosit parcă de-atîta viață, să tragă luntrea-i pe-un mal pustiu, să nu-și mai continue drumul pe apa nu întotdeauna liniștită și strălimpede a existenței sale pămîntene și să-și poarte pașii undeva, într-un loc tainic, tihnit, numai de el știut, în care să-și odihnească sufletul, ascultînd doar celesta muzică a sferelor...
Mi-ar plăcea să cred că de-acolo de pe unde și-o fi aflat noul sălaș, cînd și cînd, preț de-o clipă, îmi va zîmbi șugubăț și-mi va face cu ochiul, mustăcind ștrengărește, dulce-amărui, după cum îi era felul...
Unul dintre dragii cei mai dragi chitariști ai profului:
Baden Powell…
Asa Branca
...și însuși zeul său, Andrés Segovia*, al cărui portret se afla la loc de cinste (printre multe alte fotografii) pe unul dintre pereții clasei sale de la etajul al doilea al Palatului Culturii din Ploiești (aflată perete-n perete cu atelierul dragului nostru artist fotograf, regretatul Victor Tomescu), adică locul unde l-am întîlnit prima oară la sfîrșitul anilor ‘70 ai secolului trecut și unde își ținea orele...
Bach
Gavotta din a 4-a Suită pentru lăută:
Iar ultimul (dar nu singurul și nici cel de pe urmă) pe care îl ascultam ori de cîte ori ni se ivea prilejul (iar dacă întîrzia să se ivească, îl provocam) era nimeni altul decît Erroll Garner, un geniu al jazzului dintotdeauna.
Nino Stratan și Nicolae Stanciu, din nou împreună...
Jocul de-a viața*
A-nflorit un mort în fereastră.
Primește-l mamă, și dă-i să se-mbrace.
E prietenul meu de mult așteptat
Jocul de-a viața cu mine să joace.
Pune-i masa pe ștergar înflorat.
Vezi, marginile lumii s-au tot ros.
Prietenul știe aceasta
și e singurul care plânge frumos.
Ai grijă mamă, să ne trezești
când ziua cămașă de mire ne țese,
vom pleca amândoi să aducem
toate fetele lumii îngropate mirese.
Ne-om întoarce pe cai înzăuați
cu barba-n pămînt ca strămoșii.
Numai să ai grijă, maică
Să doarmă-ndelung toți cocoșii.
Insomnie
Ce trist este tata,
când stă de vorbă cu mine!
El a plecat de mult de aici.
M-a lăsat pe mine zălog,
să aud cum vine vânt viclean
să mă cheme
în ținuturi fără de vamă.
Un copil, fără somn,
pe tabla de întuneric,
desenează lupi de aramă.
* Poeme din volumul „Jocul de-a viața” apărut în anul 2024, la editura ploieșteană Kartha-Graphic.
La aflarea veștii neașteptate și sumbre a morții cuiva care ți-a fost drag, brusc, te simți îngrozitor de singur iar în marea liniște care te cuprinde și în care te scufunzi precum în nisipuri mișcătoare, nu-ți mai auzi nici măcar bătăile inimii. Ești copleșit de straniul sentiment că odată cu acel om, pe care-l cunoșteai de-o viață, a mai plecat o parte din tine și că ai mai făcut încă un pas, important, pe calea propriei tale extincții.
Mi-e cum nu se poate mai clar, așa cum bine spunea cineva, că plecarea prin moarte de lîngă tine unui prieten, e un fel de repetiție generală a propriului tău sfîrșit...
Iată că a trecut, pe nesimțite, un an, de cînd jocul de-a viața al tonicului prieten și pătimașului truditor întru cuvîntul ziditor, Nicolae Stanciu, s-a încheiat iar dispariția sa pămînteană ne-a lăsat mai singuri și mai temători.
Atunci cînd un prieten comun mi-a dat teribila veste a intempestivei sale plecări, am înţeles, cum nu se poate mai clar, că la acea «Cină de Taină a Poeţilor» încă mai sînt locuri libere. Și, cu siguranță, Nicolae Stanciu n-ar putea ocupa decît locul aflat în preajma prietenului său dintotdeauna, Ion «Nino» Stratan, pe care-l prețuia nespus și care, cîndva, a scris despre el, cu o tandră preciziune chirurgicală: (…) este una dintre cele mai complexe și mai stenice voci lirice pe care le-am ascultat prin intermediul albului de pagină.
Cel Bun să te ocrotească, iubite prieten și nu uita spusa unui alt poet care ne era drag amîndurora: asta e sora moarte, care ne adună după ce ne desparte...
