Muzicoteca

Cecilia Bartoli 

«Ave Maria» 

Altițe & bibiluri

Asemui acest Facebook prin cotloanele căruia mă preumblu de vreo 17 ani (nu pare să fie un număr fatal, cum i-ar fi zis maître Caragiale) unei plaje aglomerate, în plin sezon estival: plină de hărmălaia pestriţă, guralivă, colorată țipător dar obositoare (ca la bîlciurile de Moşi din copilărie) din buza mării, care nu pot spune că-mi displace dar mai presus de orice, aşa cum scriam altundeva, iubesc marea tivită cu ţipete de pescăruşi, mai cu seamă toamna, tîrziu, în acele clipe inefabile din amurg, cînd plajele-i pustii sînt acoperite de pulberea aurie, diafan-luminoasă, a soarelui blînd, atunci şi numai atunci cînd în aer vibrează poezia, amirosind a alge, a nisip cald şi-a amintiri sărate…

Cît despre prietenii feisbucişti (hai, totuşi, să le zic aşa, deşi, pentru mine, prietenii reali, în carne și oase, reprezintă cu totul și cu totul altceva, o rara avis, pe cale de extincție), care precum aceia din viaţa reală, cînd proliferează necontrolat, survine un soi de autoselecţie naturală, mulţi dispărînd pur şi simplu, plecînd de unde au venit.
De multe ori nu fac nici cel mai mic efort să-i şterg din cartea de imobil a sufletului. Unii lasă urme, alţii nu... Acolo, înlăuntru, rămîn doar cei veritabili. Adică doar aceia care vor continua să mă locuiască…

Sau, de ce nu, o fi chiar așa cum zicea dragul meu Ştefan Iordache, cîndva, că pur și simplu nici nu există prieteni, ci doar momente de prietenie...

În rest, să mă bucur de singurătate, înconjurat de cei foarte puțini care îmi sînt dragi...

Planeta giganților (de ziua lor...)

Robert de Niro (83) & Sean Penn (66)

(Sus: Robert De Niro în rolul lui Ned și Sean Penn în rolul lui Jim, în pelicula We're No Angels / Nu sîntem îngeri, Neil Jordan, 1989).

Poezie mută, pictura…

Un gînd bun tuturor acelora care astăzi își sărbătoresc onomastica!

«Madonna col Bambino e un angelo» («Madonna col Bambino degli Innocenti»), pictură de Sandro Botticelli, cca. 1465 - 1467, păstrată la «Spitalul Inocenților» (Spedale degli Innocenti) din Florența.

Memento

Happy birthday sweet 77, Mark Freuder Knopfler! 

Mark Knopfler = Dire Straits

True love will never fade

Remember

TEODOR MAZILU 96

„Să nu dai unuia două idei, că rămâne altul prost.”
„Nu-i suficient să fii porc. Mai trebuie şi puţină carte...”
„Trebuie făcută însă foarte clar deosebirea dintre un prost şi un tăntălău. S-ar părea, la prima vedere, că e acelaşi lucru... Nu e chiar aşa... Tăntălăul e un idiot, care s-a resemnat cu destinul de idiot. El nici nu vrea să fie decât un biet idiot, n-are nici o altă pretenţie. Deci, tăntălăul e plin de modestie, pe cînd prostul e convins de geniul său... Din acest punct de vedere, tăntălăul e net superior.”
„Ştiţi cum e omul prost, e mîndru cînd devine cineva, fie şi datorită unei boli cumplite...”
«Să te ferească Dumnezeu de demnitatea prostului.»

Astăzi, dacă n-ar fi murit la doar 50 de ani, sclipitorul nostru scriitor Teodor Mazilu, ar fi împlinit 96 de ani. A fost cum nu se poate mai tranșant cu toți aceia care, nu puțini, l-au considerat un demn continuator al lui Caragiale: „Am tot respectul, toată modestia şi cuviinţa faţă de Caragiale, dar a spune că eu descind din el e mai rău decât o nedreptate, e un lucru inexact. (…) Caragiale observă puterea oamenilor de a se autoamăgi, de a refuza întîlnirea cu realitatea. Revenind la piesele mele, se poate spune că personajele care le popularizează au numai păcate fundamentale. Ele sunt mai mult decît ticăloase; ele au nostalgia ticăloşiei, regretă că nu sunt suficient de josnice, suferă că nu sunt suficient de ticăloase, aşa cum ar dori ele să fie”.

Deși a scris încă din tinerețe, Mazilu a debutat editorial abia la 33 de ani, cu un volum de proză scurtă. * Piesele lui erau adesea cenzurate sau amînate sine die, deoarece ironizau oportunismul, parvenitismul și micile tare sociale, teme sensibile pentru regimul ceaușist. * Piesa sa „Proștii sub clar de lună”, a fost interzisă inițial, fiind considerată o critică prea directă la adresa „oamenilor muncii” și a „moralei socialiste”. * Deși ca scriitor numele său a fost asociat cu teatrul absurd și satira socială, Mazilu a mărturisit că îl admira pe Caragiale, dar și pe Cehov, în scrierile sale mixînd observația realistă cu ironia mușcătoare.* De cîteva ori a interpretat mici roluri în montările textelor sale, nu din vanitate, ci pentru că regizorii considerau că „nimeni nu poate rosti replicile maziliene” mai autentic decît el.* Deseori spunea, cu amărăciune, că a scris „comedii triste”, pentru că „lumea reală e o farsă, dar una cu lacrimi”.

„Cînd am scris «Proştii sub clar de lună», aveam 32 de ani. Scrisesem cîteva volume de proză satirică, două romane, desfăşurasem o oarecare activitate publicistică şi mărturisesc că nu mă gîndeam pînă atunci să mă ocup de teatru. N-am fost crescut în miracolul teatrului şi aveam o suspiciune faţă de teatru, ca spectacol. În viaţa de toate zilele iubeam spectacolul. Nu-mi plăcea teatrul, nu mă atrăgea această uzină de iluzii”.

„Nu cred că prostia poate fi investigată prin testele psihologilor. Prostul e un om care, deși și-a pierdut orice contact cu realitatea, orice putere de percepţie, continuă să supravieţuiască. Mărturisesc că frica de prostie e ca frica de moarte. Prostia e violentă, poate mima orice, chiar inteligenţa, prostia se poate indigna faţă de inteligenţă. Prostia «progresează» într-un ritm alarmant. Prostului, orice problemă şi-ar pune şi oricum s-ar comporta, îi lipseşte însă viaţa. Ca să dea impresia că trăieşte, împrumută ticurile inteligenţei.”

Planeta giganților

 Happy birthday sweet 79, Ian Anderson!

Let be rock

Eu văd muzica rock ca pe o sursă de energie permanentă. Atîta timp cît sufletul îmi este tînăr, indiferent dacă trupul se degradează în timp, sînt activ, deci rock. Astăzi voi fi mai tînăr decît mîine și știu că rock-ul este un izvor al tinereții fără

bătrînețe.

Ian Anderson

(Jethro Tull)

Auzisem muzica băiețeilor de la JT de ceva timp, nu cu mult înainte de 1976-1977 (epoca de cînd datează și albumele puse aici, perioada în care îmi încheiam liceul), deși, de multe ori, sînt stăpînit de sentimentul că i-am ascultat de la bun început. Pe ei, și pe alții asemenea lor, giganți ai unor timpuri revolute…
Cu care am avut privilegiul să cresc…

Și n-am încetat să-i ascult, de atunci, pe „suporturile” la care aveam acces: viniluri, casete audio, benzi de magnetofon, Europa Liberă (Cornel Chiriac & Andrei Voiculescu), Florian Pittiș („Poezia muzicii tinere”, acele minunate audiții muzicale prezentate de maestru cu șarmu-i știut, în sala de la Grădina Icoanei din București), BBC, Vocea Americii, uneori Radio Luxemburg și alte posturi care acum nu-mi vin în cap, însă cu atît mai numeroase cu cît aparatele de radio pe care și le achiziționau pe măsura trecerii timpului părinții noștri deveneau mai performante.

Băiuțeilor noștri dragi nu le știam chipurile decît după coperțile L.P.-urilor, mai noi sau mai hărtănite, după caz, în funcție de cît de mult circulaseră. Și, uneori, mai rar, după un fel de postere, dar de mici dimensiuni, care fie însoțeau unele dintre albume, fie ajunseseră în Romanela, pe căi numai de ele știute. Însă erau împăturite dar apoi le îndreptam cu mașina de călcat, în final lipindu-le pe pereții camerelor noastre. Cei care, evident, aveau una. Era doar Epoca de Aur, care atît ne permitea. Și pe care extrem de mulți ambuscați mintal, nepermis de mulți, o regretă și-n ziua de azi...

Un vinil de „dincolo” (din occident, adică), costa între 200 și 300 de lei (bani mulți în acele vremuri), ajungînd, uneori, și la 500, dacă venea din State sau Anglia și era sigilat. Cele din magazinele muzicale de la noi (care se dădeau pe sub mînă), erau în marea lor majoritate indiene (DUM- DUM), destul de rar cubaneze (EGREM), RDG-iste (Eterna), cehești (Supraphon, Opus), bulgărești (Balkanton), rusești (Melodia), ungurești (Hungaroton, Pepita), poloneze (Wifon, Polskie Nagrania) sau sîrbești (Yugoton), acestea din urmă, găsindu-se și în tîrgurile (ociko) din Timișoara sau Arad (poate și din Oradea, via Ungaria) dar prețurile lor erau mult mai rezonabile, între 40 și 80 / 100 de lei, în schimb erau mult mai slabe calitativ. Dar în lipsă de altceva, erau bune și astea, pentru că imediat erau „matrițate” pe casete audio și benzi de magnetofon, și-și începeau călătoriile.

Epoca video a început cu adevărat după 1989 și, puțin mai tîrziu, a devenit atotstăpînitoare, odată cu internetul. Și cînd ce-a mai rămas din trupele noastre dragi de altădată, au început să ne viziteze. Mai bine mai tîrziu decît niciodată, cu idolii tinereților noastre, deveniți niște tătăiți vioi, ținînd steagul sus, fiecare după propriile-i puteri...

Ce vremuri!…

Too Old to Rock 'n' Roll: Too Young to Die! 

(1976)

Songs from the Wood 

(1977)

Muzicoteca de dinamită

Ian Anderson = Jethro Tull

Old black cat

[azi, de ziua tuturor pisicilor din lume]

Altițe & bibiluri

Avea uneori obiceiul - semn de bătrîneţe sau poate nevoia de a se convinge că şi cele mai întortocheate gînduri pot căpăta glas - de a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei şi de a vorbi singur. 

Marin Preda

Victor Rebengiuc în „Moromeții” (1987, r. Stere Gulea)

Goange

Știința medicală a evoluat atît de spectaculos, încît rar mai găsești un om sănătos. 

Aldous Huxley

Nimic nu mi se pare mai ridicol ca un medic care nu moare de bătrîneţe. 

Voltaire

Am văzut ceva neaşteptat: un om milos care mulţumea cerşetorului pentru că-i primise dania. 

În fond, avea dreptate s-o facă. Fiindcă binefăcătorul există prin cel care primeşte. 

Cît de recunoscător trebuie să fie medicul bolnavului pe care l-a vindecat! 

Nu se ştie cine dă şi cine primeşte.

Constantin Noica

(Jurnal filozofic)

Planeta demult dispărută a copilăriei noastre

Eforie Nord. Prin 1962, cred. Neprețuita noastră bunică Elena (Dumnezeu s-o ocrotească și s-o aibă-n pază!) și iubiții ei nepoți: Bogdan (în stînga) & Mihail. La 64 de ani de la această eternitate de-o clipă, dragul meu văr cu prenume de arhanghel s-a grăbit s-o reîntîlnească pe bunica dimpreună cu toți cei dragi nouă, plecați demult, numai ei știu unde, în lumea cea fără de timp a îngerilor, doar bănuită însă cu siguranță, mult mai bună, dacă nu cumva cea mai bună dintre toate lumile posibile… Drum bun, dragă «moșule» și nu uita cuvintele poetului: Asta e sora moarte, care ne adună după ce ne desparte!