Matița (tot satul își făcea la ea plasele de pescuit, matițele sau mătcile), Mozoc (om mai murdar ca el, rar mi-a fost dat să văd în viața mea, cu jegul de-un deget, ca o crustă, căruia toți îi spuneau că e mozolit), Alivivi (taică-său murise în război și fusese crescut de mamă, una Viviana, și, copil fiind, întrebat pe uliță de ăi mai bătrîni, al cui e, răspundea cam peltic, că e al lui Vivi, dar îi ieșea altceva), Briceag (un bătrîn poznaș, isteț, purta la brăcinari, permanent, un briceag în formă de pește, legat de gaica pantalonilor cu un lănțug), Bîțoi (cînd mergea pe uliță se bîțîia din tot corpul, de ziceai că-i din gumilastic, dădea mai ales din cap, părînd că se dezmembrează în părțile componente), Ciucioi și fiul lui, Mitică Ciuciu (pentru că amîndoi obișnuiau tot timpul să facă gestul ăla, cu degetul mare între arătător și mijlociu, și cînd trebuia dar mai ales cînd nu era cazul), Ardoplică, Ghelmețiu (pe astea nu le-am descifrat niciodată, nici bunicul nu știa de unde vin), Codița (avea părul negru ca pana corbului strîns într-o coadă lungă, care-i ieșea din basma), Sulicar (femeile chicoteau pe la colțuri că omul stătea foarte bine cu bărbăția, de altfel era un fel de haiduc frumos, de se uitau toate muierile după el), Găozescu (era cel care golea privatele oamenilor), Mizdrița (era una aparținînd sexului gras, căreia îi mijea o mustăcioară sub nas), Dode-Masă, ăl bătrîn, Măsoi, fi-su cu feciorul lui, Masă (toți dulgheri foarte buni, care confecționau tot felul de obiecte din lemn, inclusiv cele mai bune mese din zonă), Bibilici (creștea și vindea ciudatele păsări, pe care eu le asemuiam, cel puțin la cap și ghiare, cu pasărea archeopterix, în miniatură, desigur, după ce văzusem io primele desene în manualul de biologie; bibilicile erau renumite pentru duritatea cojilor ouălelor, foarte apreciate de noi, copiii, îndeosebi de Paște, cînd ciocneam ouă pe luatelea; erau păsări scumpe, decorative prin excelență, nu-și permitea oricine să le aibă, mai ales că nu erau comestibile, nici ele și nici ouălele lor iar pe deasupra erau și foarte zgomotoase, sunetele pe care le scoteau trezeau și morții; bunica zicea că-s doar frumoase, în rest, din spurcate nu le scotea, deși avea și dumneaei cîteva prin ogradă), Bae (lucrase ani de zile într-o mină, era băieș, deci), Oica (semăna perfect cu o oaie, mai ales din profil, așa cum mergea cu capul în jos, vîrît între umeri iar părul creț, îi venea în ochi), Lina (de la faptul că mergea lin, parcă plutea, o femeie încă frumoasă, deși nu mai era foarte tînără), Găzaruʼ cu fi-su, Găzănel (nu se știa de ce dar miroseau amîndoi a gaz de lampă de te trăznea), Gîscaruʼ(crescător și vînzător de gîște; păsările lui erau cele mai frumoase nu numai din sta, ci din întreaga zonă), Organuʼ (un malac care dormea pe prispa casei, iarnă-vară și sforăia ca un „organ”, de-l auzea tot satul; oragn i se spunea în zonă, habar n-am de ce, instrumentului numit contrabas; poate pentru că scotea sunete similare cu omul meu sau viceversa), Francezuʼ (maică-sa, care fusese fată-n casă prin Franța, cică îl făcuse cu stăpînul casei, care însă nu-l recunoscuse, în schimb o umpluse de bani și de bijuterii să-ți țină fleanca; și-o ținuse și se întorsese în sat bogată și cu ifose de mare doamnă; dar și cu un plod isteț după ea), Gherman (un fel de prost sau mai degrabă, nebun al satului, făcut de mamă-sa cu un soldat german în timpul ocupației din al Doilea Război, cu gînd că astfel o să plece Germania; însă neamțul i-a tras clapa și, la intrarea rușilor în țară, s-a făcut nevăzut, lăsînd-o pe biata femeie de izbeliște, cu un copil debil mintal de crescut), Pornește (posesorul unei drujbe pe patru roți și motor pe benzină cu care umbla toată ziua prin sat îndemnînd gospodarii să-și taie lemnele din ogrăzi, spunînd în fiecare zi despre utilajul său că: O zi o pornește, o zi nu. Azi pornește!), Dîngîlia (fina bunicii, o femeie frumoasă, șugubeață și bună, pe numele ei, Maria, moartă de tînără într-un groaznic accident de mașină), Chibritaruʼ (Niculae zis Nicu, care își aprindea țigările răsucite din foaie de ziar numai cu chibrituri, fără să mai folosească amnarul, pe care, totuși, și-l ținea, pentru orice eventualitate într-un buzunăraș special al chimirului), Puia (cel de-al doilea nebun al satului, care făcea „bombe”, un fel de cocoloașe din lut, pe care le „înșuruba” în vîrful unei nuiele și le arunca cu o precizie desăvîrșită în puii de găină din ogrăzi, ologindu-i, spre disperarea muierilor care-l afuriseau ca pe el) și, în sfîrșit, ultimul dar nu și cel de pe urmă, Stămbaru, care răspundea și la numele de Dumitru sau Mitică, după caz, un tip subțire dar cam colțos, fost negustor (înainte de război) de stambă și tot felul de alte pînzeturi și țesături, care atunci cînd trecea ferchezuit pe uliță prin dreptul ogrăzii unde-și făcea veacul Puia, era interpelat de acesta, invariabil, cu distihul răcnit Un măgar, doi măgari / Domʼ Stămbaru, trei măgari!” și dacă nu grăbea pasul, exista riscul să ia în freză vreo două-trei „bombe” cu clisă, meșteșugit aruncate cu nuiaua de Puia...
Sînt doar o mică parte a poreclelor (pe care mi le amintesc) țăranilor din satul copilăriei mele, unde-și aveau gospodăria bunicii materni și unde-mi petreceam, cu rare excepții, calupuri mai mici sau mai mari din vacanțele de vară sau de iarnă... Multora dintre ei nu le mai știu povestea... Sigur că nu-mi mai amintesc numele de familie reale ale oamenilor, pentru că nu le știam nici atunci, în urmă cu mai bine de 60 de ani. Bunăoară, dacă întrebai pe cineva, pe uliță, cine este Ion Georgescu, se uita ăla la tine ca la un picat din lună. Însă dacă-i spuneai imediat porecla, ca un fel de parolă, omul se lumina brusc la față și-ncepea să-ți povestească despre împricinat. Iar la final îți explica și unde-l poți găsi.
Pentru că fiecare poreclă purta în spatele ei propria-i poveste...
Mai lungă sau mai scurtă, mai tristă sau mai veselă...
Porecle de-o plasticitate și expresivitate nebune, fără de care amintirile-mi (la care tot scriu de ceva timp) despre acea planetă pierdută a copilăriei mele, n-ar avea nici un chichirez. Cîte dintre personajele-astea dragi mie or mai trăi? Probabil, niciunul, atîta vreme cît erau oameni în toată firea, mulți trecuți de prima tinerețe, în acele vremuri...
Straniu e faptul că și unele dintre prenumele lor, atașate poreclelor, mi-au rămas în memorie. Iar ori de cîte îmi vin din cap, apar pe loc însoțite de chipurile lor, așternîndu-mi-se-n în fața ochilor aievea, așa cum erau ele în acele vremuri, ca pe-un ecran de cinema însă făcut nu din pînză, ci dintr-un fel de voal de borangic... *
* Fragment din volumul «Bătrînețile unui copil cuminte.Manual de folosire», aflat în lucru.
