Nichita Stănescu
(1933-1983)
Amin
Eu la copaci nu mă închin
Le spun Amin!
Nici verbul limbii nu-l declin:
Îi spun Amin!
O tu iubito, dulce chin
îți zic Amin!
Și cerule de tot senin
Îți zic Amin!
Cîntecul privirilor
O, au rupt în aripi pînza de paing
tulburînd aeve liniștea cu stele
ce s-aprind o clipă și apoi se sting
Printre-atîtea păsări, fîlfîind rebele
O, au rupt în aripi pînza de paing
Ce-o uitase seara, prinsă între gene,
Prinsă între gene
Neștiute păsări au plecat spre Sud
Răzimînd văzduhul, cu-aripa-ntinsă
Zborul lor de frunză lin de-abia l-aud
Tot mai des cum ninge pe cîmpia ninsă
Neștiute păsări au plecat spre Sud
și-au lăsat în suflet cuiburile goale
cuiburile goale
(„Argotice”, martie 1957)
Pean
Nu trebuie înţelese sentimentele,–
ele trebuie să fie trăite.
Nu trebuie înţeleşi porcii,–
ei trebuie să fie mâncaţi.
Nu trebuie înţelese florile,–
ele trebuie să fie mirosite.
Nu trebuie să fie înţeleasă pasărea,–
lăsaţi-o pe ea singură;
nu-i faceţi ramură din inima voastră,
nu-i beţi cu respirarea voastră aerul,
aerul de sub aripă...
Nu trebuie mai ales să înţelegem,–
trebuie mai ales să fim;
dar mai ales trebuie să fi fost,
într-adevăr mai ales să fi fost.
(Epica Magna, 1978)
 |
| Epica Magna (coperta și ilustrații de Sorin Dumitrescu) |
Hristea Stănescu. Notă autobiografică
S-a născut la Ploieşti, la 31 martie 1933, dintr-un ţăran român venit la oraş şi dintr-o rusoaică stabilită la Ploieşti cu prilejul mutării sediului rafinăriilor de petrol de la Constanţa.
Temperament contradictoriu şi paradoxal, el este, aşa cum au remarcat şi prietenii săi, profund influenţabil în zonele exterioare şi convenţionale, ca oricare om civilizat, şi înlăuntrul spiritului sau, dacă-l putem numi spirit, îndărătnic pe ce a cunoscut de unul singur, şi original ca un barbar.
A citit Bacovia şi s-a uluit de viziunea lui totală şi a descoperit parodiile lui Topîrceanu de la care a luat o lecţie vie de diferite forme prozodice amare învelite în ciocolata umorului. A învăţat atît de bine lecţia, încît în cele din urmă a reuşit să o uite.
Aşa se face că, matur fiind, încă neconvins de faptul că vorbirea poate fi scrisă, a rămas din nou repetent în faţa cuvintelor, prin practica leit-motivului unor viziuni, şi mai ales cu prilejul compunerii unei cărţi mai speciale, intitulată «Necuvintele».
Se gîndeşte obsesiv zile şi nopţi la o singură viziune, iar când o scrie sau mai degrabă o dictează, dă iluzia improvizaţiei.
Mirat şi uluit de ideea că există timp, vede în orice ceas, în orice orologiu, în orice clepsidră, forma unui posibil sicriu.
O oră pe an este extrem de mulţumit de propria sa muncă. Tot o oră pe an este nemulţumit de propria sa muncă, iar în rest munceşte pur şi simplu.
Acum, în acest moment, stă şi se uită prelung la o veche drahmă de Histria şi se gîndeşte că prea mare lucru nu este de spus despre sine însuşi şi că sinea altora, dacă nu cumva sinea generală a speciei umane, este cu mult mai aptă de contemplaţie, deşi însăşi contemplaţia, şi ea, are natura unei misterioase oglinzi.”
N.B. Foarte mulți continuă cu obstinație să se tragă de șireturi cu poetul (deși acesta îi avertizase, nu o dată, să n-o mai facă, pentru că el „se poartă desculț”!), îndeobște după dispariția sa pămînteană, cu foarte multă larghețe și ușurătate, etichetîndu-l, în buna tradiție românească, cu „Îngerul blond”, în fond o banală sintagmă, care pe măsura trecerii vremii a devenit mult prea tocită de îndelungata ei folosire. Fără să–și dea seama, toți aceștia, că nu oricine poate vedea aripile îngerești ale unui om, care mai presus de orice, e și poet. Și nu unul oarecare.
Eu, unul, care am aflat multe despre Nichita Stănescu, cel din umbra poetului, de la un bun prieten al său și-al meu, Ion Stratan, numit de primul, în scris (există dovada), os din os stănescian, am convingerea că acest supranume scornit nu i-ar fi fost deloc pe plac.
La fel cum, el însuși, Nichita Stănescu, nu credea în existența poeților, ci doar a poeziei sau, altfel spus, cum numai el știa s-o facă: Tăierea buricului este confundată cu buricul, vai ce oroare!
Umbra vieții mele sînt cuvintele mele
(documentar realizat în 1993 de Florin Negoescu & Bogdan Stoicescu)
