Goange

Moto:

„Nu uit niciodată un chip dar, în cazul tău, aş face bucuros o excepţie.”

Groucho Marx

Un lord englez centenar este întrebat de un reporter, care au fost, în tinerețe, plăcerile lui majore.

– Femeile și vînătoarea.

– Și ce vînați?

– Femei!, conchide aristocratic, lordul.

*

Dacă ești, într-adevăr, un om frumos pe dinlăuntru, să n-ai nici o grijă.

Acest lucru se va vedea foarte clar la autopsie!

*

La o cofetărie:

– Două îngheţate, vă rog.

– Mici sau mari?

– Aveţi şi mici?

– Da.

– Atunci, patru mici şi-o bere!

*

La un restaurant:

– Cu ce să vă servesc?

– Aş vrea o bere fără alcool.

– Să vă aduc şi-o carte de colorat?

 *

La piața de flori.

- Cît sînt lalelele?

- Șapte lei firu’, șăfu’!

Mă gîndesc o clipă, apoi reformulez:

- Cît ie lalelili?

- Aaaa, zi bre așa! Trei lei firu’, frățioare!

*

Beneficiile democrației. Un cîine gîndea în sinea lui: „Stăpînii ăștia mi-au lungit lanțul cu 2 metri, mi-au tras strachina cu haleală la 3 metri, în schimb, pot lătra cît vreau!”

*

Nepotul îşi întreabă bunicul:

– La ce crezi că ai putea renunţa mai uşor bunicule: la vin sau la femei?

– Depinde de vechime, măi nepoate!

Bibliophilia

„Citesc foarte încet și nu atît de mult pe cît mi-aș fi dorit.
Eu mistui cartea pe care o citesc.”
Neagu Djuvara

Raftul cărților

„O dată, l-am auzit pe un client al librăriei tatei zîcînd că puține lucruri îl marchează pe un cititor atît de mult ca prima carte care își deschide cu adevărat drum spre inima lui. Acele prime pagini, ecoul cuvintelor pe care credem că le-am lăsat în urmă ne însoțesc toată viața și clădesc în memoria noastră un palat unde, mai devreme sau mai tîrziu – indiferent cîte cărți am citi, cîte lumi am descoperi, cît am învăța și cîte am uita –, ne vom întoarce.

Carlos Ruiz Zafón

(1964 - 2020)

(„Umbra vîntului”, Polirom, 2013)

Bubuța

Gata, au trecut, pe negîndite, primii doi ani ai Buburuzei noastre dragi. Urmează restul… Deocamdată, nici prin cap nu-i trece dumneaei, domnișoarei Hannah, cît de fericiți ne-a făcut venind în această lume a noastră… Dar va afla foarte curînd... Pînă atunci, nu avem decît a ne bucura împreună de anii ei cei mai frumoși, cei mai senini și cei mai lipsiți de griji…

Fototeca de dinamită

„…existăm atîta timp cît cineva își amintește de noi.” 

C. R. Zafón

Halima & Chet Baker

Chet Baker

I’m a fool to want you 

(live)

Altițe & bibiluri

„Adevărul nu se găsește, el ne găsește pe noi.”
Carlos Ruiz Zafón
(1964 - 2020)

Despre cărţi şi alte închipuiri...

(în foto: Fanny Ardant)

O carte de hîrtie înseamnă, pentru mine, mai presus de orice, o stare de spirit. Trupul cărţii, „carnea” ei (coperţile, ilustraţiile, modul în care este paginată şi legată, mergînd pînă la ornamentele grafice) şi nu în ultimul rînd, parfumul, duc la transformarea ei, fără putinţă de tăgadă, într-un obiect estetic senzorial, în clipele inefabile în care i te abandonezi cu întreaga ta fiinţă. Dimpreună cu conţinutul ei, cartea tipărită nu este altceva decît o desăvîrştită şi rafinată alcătuire, fascinantă în întregul ei dar care nu se însufleţeşte decît atunci cînd este citită. Pentru că o carte tipărită nu trăieşte decît atunci cînd este citită. O carte uitată într-un raft prăfuit de bibliotecă, devine un obiect oarecare, anost şi inutil. Borges spunea la un moment dat, parafrazîndu-l pe Emerson, că biblioteca este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite, care se trezesc cînd le chemăm. Adică abia atunci cînd un volum îşi întîlneşte cititorul, se produce resurecţia lui, ca un miracol al unei alt fel de învieri. În caz contrar, cartea moare, pierzîndu-şi însuşirile şi, pe măsura trecerii timpului, indiferent de valoarea ei, devine vetustă. Cade într-o tristă şi irecuperabilă desuetudine. Pentru a fi vie, o carte trebuie iubită, admirată, mîngîiată cu ochii cei de carne dar mai ales cu ochii nevăzuţi ai sufletului, adulmecată, luată cu sine şi ţinută lîngă inimă. Aidoma unei femei. Pentru că, între o carte şi o femeie, frumoase amîndouă, de cele mai multe ori nu există diferenţe semnificative.

Creme, văpseluri, sulimanuri…

(fotografie de Florin Andreescu)

Hărți, crevase, zbîrcituri. Ori de cîte ori îmi privesc, dimineața, în oglindă, chipul boțit de somn și de anii așezați în straturi peste el, ca o scoarță de copac bătrîn, aud vorbele profesorului George Călinescu, care spunea cu sarcasmu-i șfichiuitor, că replica răsfrîntă de apele sticlei argintate din sala dumisale de baie, de cele mai multe ori, nu-i este deloc antipatică...

...Ce hărți complicate alcătuiesc ridurile pe fața noastră, reliefate de haloul vinețiu al cearcănelor și mai cu seamă de tonurile posomorîte din lumina privirilor care, încet-încet, se stinge...

... Ce crevase, ce urme adînci și ireversibile lasă trecerea timpului pe chipurile noastre... Deși, dacă mă gîndesc io mai bine, urmele astea nu-s lăsate de trecerea timpului, că nu el, de fapt, trece, ci însăși viața asta a noastră, ea-i sigura care se risipește cu lentoarea unui fum...

... Crepusculul ne așează pe față niște măști grotești, făcîndu-ne de nerecunoscut, pregătindu-ne din timp ieșirea finală din scenă...

Raftul cărților

 

„Cineva a spus odată că, în clipa cînd stai să te gîndești dacă iubești sau nu pe cineva, deja ai încetat să-l mai iubești…”

Carlos Ruiz Zafón

(1964 - 2020)

(„Umbra vîntului”, Polirom, 2013)

Bibliophilia

Pe o stradelă din Palermo există o librărie-anticariat cu 70.000 de volume (conform spuselor librarului-buchinist), aparținînd unui pensionar îndrăgostit de cărți. Orice copil care trece pe acolo, primește în dar o carte pe care și-o alege singur…

In memoriam

Ken Robinson

(1950–2020)

Educația este un proces viu, comparat cel mai bine cu agricultura. Grădinarii știu că nu ei fac plantele să crească. Nu ei formează rădăcinile, nu ei cresc frunzele, nu ei vopsesc petalele. Plantele cresc prin ele însele. Treaba grădinarului este să creeze cele mai bune condiții pentru ca toate aceastea să se întâmple. Grădinarii buni creează aceste condiții, cei nepricepuți nu o fac. La fel este și cu predatul. Profesorii buni creează condițiile propice pentru învățare, iar cei slabi, nu.

Ken Robinson

În urmă cu doi ani, în august, Sir Ken Robinson a pierdut o luptă extrem de scurtă cu un inamic redutabil, o maladie care se încăpățînează să nu se lase decît rareori învinsă. Trista vestea a dispariției sale pămîntene s-a răspîndit fulgerător în lumea întreagă. Nu exagerez cu nimic spunînd astfel, pentru că Sir Ken Robinson a fost, dacă nu cel mai bun, unul dintre cei mai de seamă experți în educație ai planetei.

Modest, blînd și inteligent, cu un discurs sclipitor, suculent, mustind de spirit și umor de cea mai bună calitate (a se vedea, în acest sens, splendida sa conferință TED, „Ucide școala creativitatea?”, pe care o propun spre vizionare), profesorul emerit de „Arts Education” (Universitatea Warwick) cu un doctorat pe tema educației prin teatru, a fost un vizionar care a remodelat procesul educațional contemporan, atît prin cursurile sale universitare dar îndeosebi prin volumele sale („Tu, copilul tău și școala”, „Descoperă-ți elementul”, „Școli creative”, „O lume ieșită din minți. Revoluția creativă a educației” etc.), care au fost traduse în milioane de exemplare în lumea întreagă, inclusiv în țara noastră.
A fost, deopotrivă, un reformator al politicilor educaționale și de dezvoltare creativă și economică ale Marii Britanii, SUA și ale altor țări și un acerb critic al culturii standardizării promovate de regimurile politice și de guvernele de pretutindeni, în tendința acestora de a controla domenii vaste, printre care și educația.
A preda este o artă, îi plăcea să spună, în care profesorii trebuie să joace perfect rolul unor alchimiști care să creeze lucruri minunate dintr-un material uman care, la prima vedere, nu arată deloc promițător dar care, în același timp, trebuie să păstreze echilibrul între tradiție și inovație, între creativitate și rutină.
Profesorul Robinson avea un crez pe care, ori de cîte ori avea prilejul, și-l exprima plenar: De ce facem educație? Pentru a-i ajuta pe elevi să înțeleagă lumea din jurul lor și talentul dinlăuntrul lor și să devină oameni împliniți și cetățeni cărora le pasă.
Sir Ken Robinson a murit la doar 70 de ani. Un mic și cvasi-invisibil anunț pe pagina de Facebook a domniei sale anunța, sfios, dispariția sa pămînteană: 

It is with heavy hearts that we announce Sir Ken Robinson died peacefully yesterday, 21st August 2020, surrounded by family after a short battle with cancer.
Este o pierdere insubstituibilă.
A rămas însă o operă nepereche și extrem de valoroasă, de care trebuie să ținem cont.
Spre binele nostru dar, mai ales, al generațiilor viitoare.

Do schools kill creativity?

Goange

Mica publicitate

(schimburi)

Schimb dragoste mare pe două mai mici, în zone diferite.

Există două motive importante pentru care femeile, chipurile, au dureri de cap:

1. Vor un barbat, dar nu-l au.

2. Au un bărbat, dar nu-l vor!

Cînd spunem că banii nu aduc fericirea, despre ce sumă vorbim mai exact?

Întîlnirile titanilor (o titanidă și-un titan)

 

Meryl & Robert
(cadru din „Falling in love”, 1984)

Memento

Leonard Bernstein*

(25.VIII.1918-14.X.1990)

(Sursa foto: „The New York Times”)

„Nu vreau să-mi petrec viaţa studiind şi restudiind aceleaşi 50 de partituri (…) Asta m-ar plictisi de moarte!

Vreau să dirijez. Vreau să cînt la pian. Vreau să scriu muzică pentru Hollywood. Vreau să fiu muzician – în întregul sens al acestui minunat cuvînt. Vreau să predau. Vreau să scriu cărţi şi poezii. 

Şi cred că aş putea să le fac pe toate în egală măsură.”

(dintr-un interviu acordat publicației „The New York Times”)

* Pianistul, dirijorul, compozitorul și pedagogul american de origine evreiască Leonard Bernstein a fost una dintre cele mai stenice și spectaculoase personalități ale artei muzicale din secolul al XX-lea, a cărui existență s-a desfășurat sub cele mai înalte auspicii, cu o bucurie și o exuberanță nedisimulate, cu spontaneitate și firesc, doar prin și pentru muzică.

Bernstein dirijează uvertura „Leonora” de L. W. Beethoven

Muzicoteca de dinamită

Herbie Mann & The Family of Mann

Live in Frankfurt, 1982
(Deutsches Jazz Festival)

Herbie Mann - flute
Lou Volpe - guitar
Frank Gravis - bass
Bobby Thomas jr. - hand drums

 

Poemoteca

Șah

Eu mut o zi albă

El mută o zi neagră.

Eu înaintez cu un vis,

El mi-l ia la război.

El îmi atacă plămânii,

Eu mă gîndesc un an la spital,

Fac o combinație strălucită

Și-i cîștig o zi neagră.

El mută o nenorocire

Și mă amenință cu cancerul

(Care merge deocamdată în formă de cruce),

Dar eu îi pun în față o carte

Și-l silesc să se retragă.

Îi mai cîștig cîteva piese,

Dar, uite, jumătate din viața mea

E scoasă pe margine.

- O să-ți dau șah și pierzi optimismul,

Îmi spune el.

- Nu-i nimic, glumesc eu,

Fac rocada sentimentelor.

În spatele meu soția, copiii,

Soarele, luna și ceilalți chibiți

Tremură pentru orice mișcare a mea.

Eu îmi aprind o țigarã

Și continui partida.

Marin Sorescu

Memento

Regina Maria a României
(Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, 1875-1938),
alături de soțul său, Regele Ferdinand I
(Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, 1865-1927)

„Când am luat moştenirea întemeietorului României moderne, am făgăduit înaintea reprezentanţilor naţiunii că voi fi un bun român; cred că m-am ţinut de cuvânt. Grele au fost timpurile, mari au fost jertfele, dar strălucită a fost răsplata; şi astăzi pot spune, cu fruntea senină: faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul meu, am conştiinţa curată.”*

Regele Ferdinand

(24 august 1865 – 20 iulie 1927)

„Nu e un bărbat strălucit, nici nu debordează de energie, dar mai presus de toate e un om de onoare și are simțul datoriei.” 

„[Ferdinand] era de o sfială chinuitoare și râdea mai mult ca de obicei, pentru a o ascunde. Lucru ciudat, tocmai această nemaipomenită timiditate mă atrăgea; era într-însul ceva atât de tineresc, îl simțeai plin de o așa stăpânită lăcomie de viață și poate și de o oarecare slăbiciune. Parcă îți venea să-i netezești calea, să-l faci să se simtă în largul lui; deștepta în tine o duioșie de mamă și te cuprindea dorința să-i vii în ajutor.”**

Regina Maria

*din volumul „Coroana Română”, Editura Curtea Veche, 2008.
** „Jurnal de război. 1916–1917”, I, Humanitas, 2014

Memento

Andrei Pleșu, un om bine instalat în neliniștea sa, a împlinit 74 de ani!

La mulți ani, domnule Andrei Pleșu!

„CARTEA CA URMĂ – iată igiena scrisului.

Laşi urme: copii, iubiri, drame, amintiri, scîrbe, cărţi.

Dar a pune cartea ca scop şi conţinut de viaţă e tot atît de ridicol cu a lua drept ţel oricare din performanţele contingente ale unei existenţe. Cînd nu-ţi resimţi cărţile drept reziduuri, cînd le idolatrizezi (şi te idolatrizezi pe tine în ele), ele devin, pe nesimţite, cărţi-evaziune, cărţi-camuflaj (pentru infinite demisii şi turpitudini), cărţi-scuză, cărţi-ornament, cărţi-carieră, sau biete cărţi-salahorie, morminte ale unei hărnicii inerţiale, în care sufletele se îngroapă (uneori candid) într-o violentă uitare de sine. ,,Cărturarul”, cărturarul în sine, nu e decît hipertrofia unei urme, dilatarea nelegitimă a unei FUNCȚIUNI SECUNDARE A SPIRITULUI. A trăi pentru a scrie cărţi e totuna cu a trăi halucinat de propria ta umbră. E fatal să laşi o umbră, cînd stai în soare.

Dar decisiv, esenţial, obligatoriu este faptul de a sta în soare, de a te mişca liber în lumina lui.”

Andrei Pleşu

„În ce mă privește, mă socotesc mai mult decît norocos că l-am cunoscut personal (pe Alexandru Dragomir - n.m. B.-L. S.), ca și pe Constantin Noica, Alexandru Paleologu, P. Benedict Ghiuș, N. Steinhardt, Sergiu Al-George, Andrei Scrima, Mihail Șora, Ion Frunzetti, Eugen Schileru, Petru Creția. Nu știu ce-aș fi devenit fără ei și nu știu cum se descurcă tinerii de azi fără asemenea întîlniri transfiguratoare...”

Andrei Pleșu

[„Alexandru Dragomir despre politica (noastră)”]

„În ce mă privește, simt că trăiesc într-o Românie confiscată. Privesc la televizor, citesc ziarele, ascult discursurile politicienilor și mă simt s.t.r.ă.i.n. Mai toți își bat joc de autonomia mea intelectuală, de patriotismul meu, de nevoia mea de solidaritate. Fiecare luptă cîinește pentru cariera lui, pentru nebuloasa lui glorie, pentru îndreptățirea lui inviolabilă. Toți vor să aibă dreptate, pe socoteala liniștii mele, a bunei cuviințe naționale, a libertății gîndului meu. Dacă așa a ajuns să arate țara mea, atunci n-am nici o ezitare să cer, pentru sufletul meu, un dram de autonomie.”

Andrei Pleșu

„Lui Adam i s-a dat, în Rai, dreptul de a numi animalele și de a le stăpâni. După izgonirea din Rai, lucrurile au luat o întorsătură cu totul neconvenabilă: animalitatea a început să dea nume oamenilor și să-i stăpânească, până-ntr-atât încât, de la sihaștrii primelor veacuri creștine (care încercau să-și domesticească menajeria interioară) până la fiziognomiștii Renașterii (care clasificau mutra semenilor după afinitățile ei cu profilul diverselor sălbăticiuni cunoscute) și până la vocabularul etern al caricaturii și injuriei, zoologia a devenit, ca să zicem așa, o parte însemnată a antropologiei... Dar parcă niciodată și niciunde ca în România contemporană n-a reușit morfologia regnurilor inferioare să iasă atât de explicit și de euforic la suprafață. A identifica pe stradă, la televizor sau pe scena politică specii diferite de animalitate nu mai este, în aceste condiții, o operațiune ofensatoare, ci o modestă operă descriptivă. Iei notă, pur și simplu, de ambianță.”

Andrei Pleșu

(„Zoologie” în „Comédii la porțile orientului”)

Creme, văpseluri, sulimanuri

Povestea unei fotografii

Un cadru aparţinînd fotografului rus de origine evreiască, Yevgheni Khaldei, devenit celebru după realizarea acestui „instantaneu”, a făcut epocă.

În 1945 el a realizat cea mai cunoscută fotografie a sa şi una dintre celebrele imagini ale celui de-al Doilea Război Mondial, în care se poate vedea un soldat al armatei roșii care pune drapelul Uniunii Sovietice pe acoperişul clădirii Reichstag-ului, în Berlin.

Khaldei văzuse o altă fotografie-simbol (făcută în februarie 1945, aparţinînd fotoreporterului militar american Joseph Rosenthal, „Rising The Flag On Iwo Jima”, reprezentînd un grup de militari americani ridicînd steagul în timpul bătăliei de pe insula japoneză Iwo Jima, pentru care avea să primească Premiul „Pulitzer”), dorindu-şi cu ardoare să facă şi el una asemănătoare, în Berlin.

Aşa cum el însuşi avea să povestească ceva mai tîrziu, drapelul sovietic fusese instalat prima oară pe clădirea Reichstag-ului în 30 aprilie 1945 de soldatul Mihail Minin, dar naziştii recuceriseră clădirea şi au dat jos steagul. Însă Armata Roşie va recuceri clădirea şi, în 2 mai, Khaldei reface scena, de această dată personajele fiind întruchipate de militarul georgian Meliton Kantaria (tătucul Stalin fiind tot georgian!) şi de cel rus, Mihail Iegorov, care-l secondează. Însă pentru că nu a avut un drapel al URSS la îndemînă, a fost nevoit să dea o fugă cu avionul la Moscova, de unde a cumpărat o pînză roşie (din cea din care se confecționau feţele de masă pentru şedinţele de partid), pe care un croitor a cusut secera, ciocanul şi steaua. Însă pentru că soldatul rus avea două ceasuri la mîini (cu siguranţă furate!) fotografia a suferit modificări sucesive.

Prima a fost făcută de însuşi autorul ei, care a „şters” unul dintre ceasurile de la mîna lui Iegorov (!), ea fiind publicată abia în 13 mai 1945, în paginile revistei „Ogonjok”. Ulterior, fotografia a fost din nou modificată, adăugîndu-i-se fum în fundal, pentru a-i spori dramatismul iar într-o altă variantă, ea a fost colorată integral, steagul fiind înlocuit cu un altul, tot roşu, însă ale cărui falduri fluturau mult mai triumfal! De-a lungul timpului au fost publicate, în lumea întreagă, mai multe variante ale imaginii care, astfel, a devenit o fotografie cult a victorioasei Armate Roşii. Şi-n manualele mele de istorie din anii de şcoală, fotografia (în varianta colorată şi cu soldatul Iegorov cu un singur ceas, evident!) era nelipsită...

Îmi amintesc cu nostalgie poveștile bunicilor mei, care trăiseră o sumedenie de momente hilare (că au fost și din astea) în timpul războiului. Așa am aflat eu despre soldaţii ruşi (intraţi în ţară după plecarea celor germani), care aveau atîrnate la gît tot felul de obiecte, printre care și vestitele ceasuri deşteptătoare tip CFR! Bunica mi-a povestit cum le făcuse dumneaei într-o zi, unor soldaţi sovietici răpănoşi și lihniți de foame, un cazan de ciorbă de fasole cu afumătură, dar ăştia, nu se ştie din ce motive, au refuzat farfuriile și tacîmurile oferite, folosindu-şi căştile de oţel drept castroane, leorpăind ciorba turnată direct în ele cu linguri de lemn pe care le ţineau cu coada bagată la carîmbul cizmelor, pîinea şi ceapa tăind-o cu baionetele de la arme. După ce-au terminat de mîncat, şi-au şters lingurile și căștile cu ghemotoace de ziar, lustruindu-le apoi direct pe uniforme, după care şi le-au pus, pe fiecare, la locul lor: căştile pe cap, lingurile la carîmburile bocancilor și baionetele la puşcoace. Puţeau de-ţi mutau nasul din loc soldaţii eroicei Armate Roşii eliberatoare, marea lor majoritate nu mai făcuseră o baie de cînd plecaseră pe front! Bunicul mi-a povestit odată că, fiind evacuat din Ploieşti cu toată familia (în perioada bombardamentelor americane asupra oraşului), undeva în apropierea oraşului Vălenii de Munte (în Homorîciu, satul natal al bunicii, aflat la vreo 40 de kilometri distanţă de Ploieşti), s-a oprit în faţa porţii casei în care stăteau o caruţă cu cîţiva soldaţi ruşi care aveau aninate de gît, prinse cu sîrmuliţe de lanţuri în chip de „coliere”, roţi de ventile, baterii de chiuvete şi „telefoane” de la duşuri. L-au întrebat dacă mai e mult pînă la Berlin iar bunicul, care bălmăjea niţică rusă, le-a zis, foarte serios, că mai au puţin, vreo 10-15 kilometri, arătîndu-le cu mîna în direcția dealulului din zare! Le-a dat apoi două pîini negre şi-o sticlă de ţuică înfundată cu un cocean de porumb. Ruşii au plecat agale, mînînd perechea de boi înjugată la căruţă, plimbînd sticla de la unul la altul, mestecînd dumicații rupți din pîine și cîntînd din toţi bojocii, bucuroşi nevoie mare că, în sfîrşit, vor ajunge în curînd în Berlinul mult visat!

p.s. Ceea ce face astăzi – la aproape 80 de ani de la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial –, în Ucraina, așa-zisa armată rusă, o hoardă de sălbatici alcătuită din nepoții și strănepoții vajnicilor „eroi eliberatori” din 1945, este o dovadă în plus a faptului că istoria are tedința evidentă de a se repeta, pe de o parte, iar pe de alta, crimele și jafurile ca-n codru ale acestor hominizi numiți „militari”, stau mărturie că zicala noastră - ce se naște din pisică, șoareci mănîncă - e perfect valabilă...

Bibliophilia

„ – Știi care-i partea cea mai bună cu inimile frânte? întrebă bibliotecara.

Am tăgăduit.

– Că nu se pot frânge cu adevărat decât o singură dată. Restul sunt zgârieturi.”

Carlos Ruiz Zafón

(1964–2020)

(„Jocul îngerului”, Polirom, 2013)

Muzicoteca

RAIGN

Knocking On Heavens Door

 

Cîntecul ploii...

Iedera

(A.D. 2022, august 21)

The Rain Song

Led Zepp

Lumea de lîngă noi

Târgoviște. Catedrala Mitropolitană 

Înălțarea Domnului, 

un loc de taină în văzduhul inimii...

(A.D. 2022, august 20)

(fotografii de © B.-L.S.)