Altițe & Bibiluri

„Cred în Dumnezeu așa cum cred în răsăritul soarelui.
Nu pentru că îl văd, ci pentru că văd tot ce atinge.”
Clive Staples Lewis
(1898-1963)

Poemoteca

Moto:

Trebuie alese vorbele cu grijă, vorbele acestea lasă urme...”

(M. I.)

De la stînga: Cezar Baltag, Matei Călinescu,
Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, Modest Morariu și Petre Stoica
(1958)

despre logodnicele marelui marelui om

sau

să fie chiar și auzul o vorbire cu adevărat?*

(…)

                                                 (și eu mi-am amintit chiar de curînd

cum mi-a spus odată o ființă ­– alta, firește, ­– întotdeauna era o

                                                                                                          alta –

cum mi-a spus ea odată că nu mă voi mai schimba, vorbele mele

sînt aceleași, pentru că numai despre mine vorbesc – și oricare

                                                                                           dintre ființele

cărora le spun eu că am a le spune adevăruri, nu sînt de fapt

decît oglinzi – și, firește, eu știu că trebuie să nu mă uit în oglindă,

căci dacă mi-aș vedea rînjetul acolo – oglindit mi-ar rămîne

pe față, strîmbîndu-mi-o și mai mult)

Mircea Ivănescu

(1931-2011)

* Din volumul Commentarius perpetuus (parabole), ed. Dacia, 1986

Poemoteca

Eu cred

Eu cred că suntem un popor vegetal,

De unde altfel liniştea

În care aşteptăm desfrunzirea?

De unde curajul

De-a ne da drumul pe toboganul somnului

Până aproape de moarte,

Cu siguranţa

Că vom mai fi în stare să ne naştem

Din nou?

Eu cred că suntem un popor vegetal-

Cine-a văzut vreodată

Un copac revoltându-se?

Ana Blandiana

Poezie mută, pictura... (Buna-Vestire)

Nu te teme, Marie, că ai aflat har la Dumnezeu. 

Şi, iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui – Iisus. 

Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt Se va chema, şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său şi, împărăţia Lui nu va avea sfârşit.Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.

Luca 

(1, 30-33)

(În foto: Buna Vestire, acuarelă de Sorin Dumitrescu. 

Sursa: Atelierul de Arhitectură Liliana Chiaburu)

 

In memoriam

Nicolae Manolescu

(1939-2024)

„Citesc tot mai rar din plăcere, deși continui să nu cunosc plăcere mai mare decît cititul. De scris, scriu fără dificultate. Dar rescriu, de mai multe ori, orice text pe care-l consider important. Mulți mă socotesc spontan, deși reluările acestea sunt un semn de elaborație. Norocul meu a fost dintotdeauna că mi-a plăcut să scriu. De aceea am și scris, se vede, atât de mult. Îmi înving, de fiecare dată lenea înnăscută, silindu-mă să duc la bun sfârșit ceea ce am început (...).
N-am iubit inovațiile dar nu-i urăsc pe avangardiști. Detest, mai presus de orice, isteria, delirul, iraționalitatea. Raționalismul meu incurabil nu e scutit de o puternică atracție pentru ce nu înțeleg.”

(sursa foto: România Literară)

„Cred că scriu din nevoia de dialog. Dacă aveam talent de poet ori de romancier, aș fi dialogat cu divinitatea sau cu lumea. Divinitatea pare să mă fi hărăzit critic, iar lumea pare să fi fost de acord cu acest destin. Mi-a rămas să dialoghez cu cărțile și cu inșii fictivi din paginile lor. Cîteodată, mai rar și indirect, cu autorii cărților.(...) Hotărât lucru, nu sunt un scriitor. Am scris atâta critică la viața mea, încât tot ce ating acum, la bătrânețe, se transformă în critică. E un blestem. Și nici măcar nu pot fi sigur că am darul regelui Midas care prefăcea în aur tot ce atingea. Fie și bronzul lui Horațiu. Fac și eu ce pot. Adică, scriu. Și, totuși, de ce?”

Nicolae Manolescu

(«Viață și cărți», Paralela 45, 2009)

Poezie mută, pictura...

Van Dyck

Autportret, ulei pe canafas (c.1620–21)
(Muzeul Metropolitan de Artă, New York.)

Se împlinesc, azi, 425 de ani de la nașterea lui Sir Anthonis van Dyck (Anthonie Van Dyck, n. 1599), unanim considerat drept unul dintre cei mai importanți pictori flamanzi de după Peter Paul Rubens (1577 – 1640), reprezentant de primă mărime al stilului baroc. Primele sale lucrări datează din perioda 1615–16, cînd artistul avea doar 17 ani, perioadă în care a fost puternic influențat de maestrul său Rubens (al cărui discipol a și fost), ulterior el fiind profund marcat de creațiile reprezentanților școlii italiane de pictură, venerația sa îndreptîndu-se către arta celebrului pictor venețian Tițian (Tiziano Vecellio, 1506–1576). Portretist remarcabil (și prolific) al marilor familii aristocrate europene ale epocii sale, el a creat, deopotrivă, și admirabile lucrări cu tematică religioasă și mitologică, dovedindu-se a fi un excepțional desenator dublat de un mare inovator în tehnica gravurii. Operele sale, în marea lor majoritate, pot fi admirate pe simezele Galeriei Naționale din Londra și pe cele ale Muzeelor Prado (Madrid), Louvre (Paris) și Metropolitan (New York). 26 dintre lucrările sale se află în „The Royal Collection” aparținînd familiei regale britanice, cea mai mare și valoroasă colecție privată de pictură a lumii. Artistul moare în anul 1641, la Londra...

James Stuart (1612–1655), Duke of Richmond and Lennox,
ulei pe canafas (c. 1633–35);
Muzeul Metropolitan de Artă, New York.

Charles I-ul la vînătoare, ulei pe canafas (c. 1635);
Muzeul Louvre, Paris.

Madona Rozariului, ulei pe canafas (1624–27);
(Galeria „Oratorio del Rosario di San Domenico”,
Palermo, Italia)

Memento

DINU LIPATTI

Micul Dinu cu nașul său, George Enescu.

Dinu Lipatti alături de soția sa, Madelaine...
(sursa foto: dinulipatti.org)

În 19 martie 1917 se năștea marele pianist, compozitor și pedagog Dinu Lipatti (m. 1950). În țară a fost dicipolul profesorului Mihail Jora și al Floricăi Musicescu iar în Franța, al lui Alfred Cortot și Paul Dukas (compoziție) și, îndeosebi, al Nadiei Boulanger. În analele istoriei muzicii clasice este considerat drept unul dintre cei mai valoroși pianiști ai tuturor timpurilor. A fost membru (post-mortem) al Academiei Române.

Repertoriul său permanent era impresionant, conținînd lucrări de J. S. Bach, L. v. Beethoven, W. A. Mozart, G. Enescu, B. Bartok, C. Debussy, F. Chopin, pe care, conform mărturisirilor elevilor săi, le putea interpreta pe loc, în orice tonalitate.

Compoziții (selectiv): Fantezie pentru pian, vioară și violoncel (op. 1, 1933), Șătrarii (suită pentru orchestră, op. 2,1934), Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră (op. 3, 1936), Simfonie concertantă pentru două piane și orchestră de coarde (op. 5, 1938), Sonatină pentru mâna stângă (1941).

6 septembrie 1950. La Festivalul Internațional de la Besançon (Franța), Dinu Lipatti susţinea cel de pe urmă recital al său înaintea plecării definitive din această lume. Acest ultim moment public din viaţa sa constituie subiectul de la care a pornit regizorul şi producătorul francez Philippe Roger pentru realizarea filmului său documentar, Recitalul de la Besançon: 

Recitalul de la Besançon

Eveniment

Lansarea volumului

TRECUTUL CONTINUU

de 

Ioan Groșescu

Pe IOAN GROŞESCU (n. 1941, absolvent al Facultății de Filologie a Universității din București), l-am cunoscut în 1991, la un an după ce, împreună cu alţi doi binecunoscuți jurnalişti ploieșteni (Minel Mateucă şi regretatul Ion Marinescu), fondase periodicul Ploieştii, printre ai cărui colaboratori m-am prenumărat. Nu-l voi numi jurnalist sau publicist (chiar dacă îndelungata sa carieră de redactor în presa scrisă îl recomandă cu prisosință, în același timp el fiind și unul dintre decanii de vîrstă ai presei prahovene) – aşa cum l-am cunoscut cu mai bine de 30 de ani în urmă –, atîta vreme cît el este, mai presus de toate, unul dintre condeiele literare de primă mînă ale urbei noastre (şi nu numai), un scriitor de neignorat și un împătimit monografist, un gurmand al istoriei şi istoriilor ploieştene, cum perfect îl definea bunul său prieten și coleg de facultate, regretatul critic și istoric literar, Mircea Iorgulescu.

Debutul său editorial avea să se producă relativ tîrziu, la 56 de ani,  surprinzător pentru mulți, și nu cu un volum de articole jurnalistice, ci cu unul de poeme, Cuvintele ca banii (1997). De altfel, va mai scrie încă cinci volume de versuri: Refugiu, Poeme, Iluzii (antologie), Cai verzi (cu mai multe desene ale pictorului Florin Șuțu) și Dezafectare (cu 34 de reproduceri după tablouri ale pictorului Marcel Bejgu), opera sa poetică punînd-o într-un evident con de umbră pe cea publicistică, însă fără a-i submina calitățile. Totuși, o selecție din creația sa jurnalistică (articole, anchete, reportaje, eseuri, tablete etc.) va face obiectul volumului D-a surda (2001), care-l va readuce pe Ioan Groșescu în atenția cititorilor săi, ca pe un rafinat, talentat și experimentat jurnalist.

A publicat și volumul monografic și de istorie literară Ploieşti – Casa Ingerului. 16 ani după nemurire - Nichita Stănescu (1999), o alta numită Cimitirele Ploieștiului (2004), una dedicată profesorului său de matematică Ion Grigore (Ion Grigore – destinul unui dascăl, 2007) și o alta, în 2008, o adevărată istorie a devenirii Urbei X, Mahalalele Ploieştiului (care, între timp, a ajuns la ediția a IV-a, augmentată, însumînd aproape 800 de pagini, într-o prezentare de lux, în două volume, bogat ilustrate) iar în 2010 a dat la iveală prima ediție a romanului cu carater autobiografic, Trecutul continuu. Din producţia sa editorială mai pot fi amintite și volumele de istorie literară Ultima trăncăneală și Posteritatea lui Nichita Stănescu, ambele apărute în 2022.

Este co-fondator al Societății Memorial «Nichita Stănescu» (poziție din care s-a implicat nemijlocit în recuperarea casei natale a poetului și la transformarea acesteia în casă memorială, precum și la ridicarea bustului monumental al poetului în Ploiești) şi al Societăţii culturale Ploieşti-Mileniul III, al cărei secretar a și fost, entitate unde se elaborează, printre multe altele, Marea Carte a Ploieştiului, o amplă lucrare monografică, ajunsă, deja, la volumul al III-lea, el fiind și unul dintre principalii co-autori ai acestei temerare întreprinderi. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și Cetățean de Onoare al Municipiului Ploiești.

25 martie 2015.
Împreună, la lansarea antologiei poetice Iluzii...

M-am bucurat de privilegiul prezentării, la biblioteca ploieșteană Nicolae Iorga, majorității volumelor prietenului meu Ioan Groșescu. Iată că, la 14 ani de la apariția primei ediții, romanul Trecutul continuu, o amplă frescă socială cu puternice accente autobiografice, întinsă pe mai bine de 400 de pagini, cunoaște o nouă ediție, revăzută și cu o elegantă haină grafică, pentru care fiul său George Groșescu merită felicitări.

Vom lansa acest volum, alături fiindu-ne alți doi scriitori ploieșteni, poetul Nicolae Stanciu și criticul literar Traian D. Lazăr, doi vechi și statornici prieteni ai autorului, deopotrivă ai mei și ai bibliotecii noastre.

Acest eveniment este parte integrantă a ciclului de manifestări dedicate Zilelor Bibliotecii Nicolae Iorga (20 – 22 martie 2024).

Memento

Sir YEHUDI MENUHIN

În 12 martie 1999, își înceta existența pămînteană Sir YEHUDI MENUHIN (n. 1916), celebru violonist și dirijor anglo-american de origine evreiască (descendent al unei familii de emigranți ruși), muzician de geniu care a avut una dintre cele mai lungi și prodigioase cariere muzicale din secolul al XX-lea.
În vara anului 1927, tînărul violonist Yehudi Menuhin venea în România, la «Vila Luminiș» (locuința din Sinaia a lui George Enescu), pentru a lua de la acesta primele lecții de vioară. Va pleca, apoi, la Paris pentru a studia vioara cu același George Enescu, ulterior, între cei doi mari muzicieni statornicindu-se o prietenie profundă (în ciuda diferenței de vîrstă de 35 de ani!), care a durat până la moartea compozitorului român (4 mai 1955).

Menuhin 

Enescu in my heart... / Enescu în inima mea...

(fragment dintr-un film documentar)

Enescu & Menuhin

DUBLUL DE BACH 

Concertul în re minor pentru două viori şi orchestră, partea I

Stephane Grappelli & Yehudi Menuhin

Memento

Dan Andrei Aldea

Eu sunt acum într-un anotimp în care pot să trăiesc
şi să muncesc în tihnă,
aşa că voi face muzică pentru mine însumi... 

Pe numele său întreg, Dan Andrei Vladimir Aldea (n. 9 martie 1950, București) a fost solist vocal, multi-instrumentist (chitară, vioară, pian și instrumente cu clape, blockflöte, muzicuță, bas), aranjor și compozitor. Licențiat al Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din București, la clasa de vioară a maestrului Dan Cumpăta, în 1973.

La doar 19 ani, se alătură basistului Corneliu „Bibi” Ionescu și bateristului Marian Toroimac, devenind lider al grupului rămas în istoria muzicii rock românești sub numele de „Sfinx”. Unanim considerat drept unul dintre cei mai creativi și valoroși chitariști români, stăpînind o tehnică impecabilă, el a scris pentru și a interpretat cu „Sfinx” piese precum „Șir de cocori”, „Noi nu ne temem / Zece arici înamorați”, „Din nou acasă”, „Fetele albinele”, „Om bun”. A editat, alături de grupul său (la care veniseră bateristul Mihai Cernea, pianistul Nicolae Enache și chitaristul Dan Bădulescu), L.P.-urile „Lume Albă” (1975) și „Zalmoxe” (1978), acesta din urmă fiind unul dintre primele albume-concept de rock-progresiv românești.

Compozitor introvertit, rafinat și cultivat, a scris cîteva sute de piese sub nume propriu sau în colaborare cu alți muzicieni, compozițiile sale acoperind o largă paletă stilistică, de la creații semi-simfonice (precum binecunoscuta prelucrare după „Languir me fais”, din opusul 15, „Șapte cîntece pe versuri de Clément Marot”, de George Enescu), pînă la

piese de blues-rock, folk, jazz ori country-rock.

În 1981 a părăsit țara stabilindu-se în Belgia (unde a căpătat statutul de azilant politic) apoi s-a mutat în Germania, țară în care și-a înființat propriul studio de înregistrări, „Danʼs Own”.

A colaborat (în calitate de compozitor sau de instrumentist) la înregistrarea albumelor unor artiști precum Dida Drăgan, Anda Călugăreanu, Mircea Vintilă sau Valeriu Sterian. În paralel, a scris muzică pentru teatru (la spectacolele „Suferințele tânărului Werther” de J. W. Goethe, „Elisabeta I-a” și „A douăsprezecea noapte” de W. Shakespeare), din muzica acestuia din urmă rămînînd celebru „Cîntecul bufonului”.
A compus, în colaborare cu Dorin Liviu Zaharia, coloana sonoră a peliculei „Nunta de piatră” (regizată de tandemul Mircea Veroiu - Dan Pița, în 1973).

În 2014, după 33 de ani de exil, a revenit în România.

A încetat din viață în 18 ianuarie 2020, în locuința sa din Călărași.

Dan Andrei Aldea a considerat cel mai bun disc scos de cineva pe această planetă, albumul Olias Of Sunhillow (din 1976) compus și interpretat (la toate instrumentele) de celebrul muzician britanic Jon Anderson, solist vocal al trupei Yes.

Languir me fais

Zalmoxe

Cîntecul bufonului

Bibliophilia

 

Fanny Ardant

Despre cărţi şi alte închipuiri...

O carte de hîrtie înseamnă, pentru mine, mai presus de orice, o stare de spirit. Trupul cărţii, „carnea” ei (coperţile, ilustraţiile, modul în care este paginată şi legată, mergînd pînă la ornamentele grafice) şi nu în ultimul rînd, parfumul, duc la transformarea ei, fără putinţă de tăgadă, într-un obiect estetic senzorial, în clipele inefabile în care i te abandonezi cu întreaga ta fiinţă. Dimpreună cu conţinutul ei, cartea tipărită nu este altceva decît o desăvîrştită şi rafinată alcătuire, fascinantă în întregul ei dar care nu se însufleţeşte decît atunci cînd este citită. Pentru că o carte tipărită nu trăieşte decît atunci cînd este citită. O carte uitată într-un raft prăfuit de bibliotecă, devine un obiect oarecare, anost şi inutil. Borges spunea la un moment dat, parafrazîndu-l pe Emerson, că biblioteca este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite, care se trezesc cînd le chemăm. Adică abia atunci cînd un volum îşi întîlneşte cititorul, se produce resurecţia lui, ca un miracol al unui alt fel de înviere. În caz contrar, cartea moare, pierzîndu-şi însuşirile şi, pe măsura trecerii timpului, indiferent de valoarea ei, devine vetustă. Cade într-o tristă şi irecuperabilă desuetudine. Pentru a fi vie, o carte trebuie iubită, admirată, mîngîiată cu ochii cei de carne dar mai ales cu ochii nevăzuţi ai sufletului, adulmecată, luată cu sine şi ţinută lîngă inimă. Aidoma unei femei. Pentru că, între o carte şi o femeie, frumoase amîndouă, de cele mai multe ori nu există diferenţe semnificative.

Memento

Smoke On the Water 52!

(Deep Purple, Machine Head, 1972)

Deep Purple și o piesă celebră ajunsă în floarea vîrstei...

Povestea spune că Deep Purple a ajuns la Montreux pentru a imprima cîteva piese, într-un studio de înregistrări mobil închiriat de la trupaThe Rolling Stones. Sesiuneea urma să aibă loc după ce cîntau Frank Zappa & The Mothers of Invention. Dar sala a luat foc de la niște artificii aruncate din public spre acoperiș, iar întreaga clădire a fost grav afectată. Incendiul a fost serios și a distrus studioul, iar nori groși de fum s-au răspîndit peste întregul oraș.

În timp ce se aflau pe malul Lacului Geneva, cei patru membri ai trupei au observat fumul învălătucindu-se deasupra apei, imagine care i-a determinat să compună o piesă despre această întîmplare. Celebrul riff al Smoke on the Water, compus de Ritchie Blackmore, este una dintre cele mai cunoscute partituri pentru chitară din istoria muzicii rock.

Universal Music sărbătorește Machine Head cu o versiune nouă, care introduce mixuri noi și înregistrări live nelansate anterior. Machine Head: Super Deluxe Edition va fi disponibil pe LP/ 3CD/ Blu-RayAudio și digital pentru platformele de streaming și descărcare.

Pe lângă albumul original, proaspăt remixat, care este inclus pe LP și CD, ediția Super Deluxe conține și două spectacole live. Primul, înregistrat pe 9 martie 1972, la Paris Theatre din Londra, imortalizează grupul în timpul turneului Machine Head Tour. Al doilea, nelansat anterior, a fost înregistrat în aprilie 1971 la Cazinoul Montreux din Elveția, înainte de incendiul care a generat crearea piesei Smoke on the Water.

Întîlnirile titanilor

WYNTON MARSALIS & ERIC CLAPTON

Corrine, Corrina…

8 martie de altădată... (lumea în care am trăit)

Cam astfel de „felicitări” circulau prin anii ’60–’70 ai secolului trecut pe la noi, ăi pe care țîncii care eram atunci le ofeream mămicilor și bunicelor noastre, educatoarelor și învățătoarelor ori colegelor, însoțite întotdeauna de un buchețel de ghiocei sau de-o floare…

Pe unele dintre ele caligrafiam frumos niște acrostihuri (precum cel de mai jos) sau închipuiam alte urări, folosind creioane colorate marca „Pastelcolor”, tocuri, stilouri „Pionier” sau celebrele, în acele vremuri, „Carioca”, niște creioane din plastic, umplute cu tuș colorat, ale căror vîrfuri, confecționate dintr-un soi de material textil, se scămoșau, bontorogindu-se rapid, lăsînd ceva dîre pe hîrtie, doar dacă erau apăsate cu nădejde:

8

M artie, martie, mărţişor

A i dat drumul la izvor,

R isipind şi nori şi ceaţă,

T u trezeşti din nou la viaţă,

I arbă, gîze, flori, albine,

E u de-aceea ţin la tine!

După cum lesne se poate observa, alături de „felicitările” băștinașe, la noi au mai circulat (pînă prin anii ʼ65 – ʼ66) și niște cartoline ilustrate, în marea lor majoritate de inspirație stahanovist-proletcultistă, purtînd tot soiul de exortații mobilizatoare și o gamă variată de urări, traduse ori exprimate direct în limba de lemn a „marii noastre prietene” de la răsărit, pe atunci supranumită Maica Rusia, azi doar Rusia (aceeași Mărie, daʼ cu altă pălărie), care în zilele acestea a catadicsit să se supere foarte pe noi și, considerîndu-ne total neprietenoși, ba chiar dușmănoși, să ne treacă pe o listă neagră, alături de mulți, mulți alții...

Aferim!

Azi, acum, revenind la sentimente mai luminoase, le doresc doamnelor și domnișoarelor sărbătorite, dimpreună cu toate gîndurile mele cele mai bune, tot binele din lume, să fie fericite și iubite, să nu le lipsească nimeni și nimic!

La mulți ani!

Poemoteca

Călin Angelescu

(2.03.1957 – 19.09.2002)

Dor f

Ea ascultǎ Bach,

ea ascultǎ Bach în dimineaţa albǎ

printre fotografii chiar în mijlocul tristeţii

ea își bea ceaiul cuminte.

În jur multe obiecte cu care nu-i nimic de fǎcut

un pic de durere ca o luminǎ,

un pic de avânt,

multǎ renunţare…

Orașul depune crepusculul.

În timp ce sunetul urlǎ,

în timp ce ultimul vis sfîșie culoarea

cineva la uși și la geamuri.

Poate un zeu gri,

poate iarna aburind din ceașca de ceai,

poate…

Cădere

Prăbușire din mine în afara

ochilor, urechilor, gurii, mâinilor și nasului meu,

a muri

este o parte de Dumnezeu

ce nu se șterge, se uită.

A muri...

ce joc,

ce tresărire speriată de carne 

moartea aceasta ca o perdea de oglinzi.

De la stînga:
Florin Toma, Ion Nino Stratan & Călin Angelescu

Optzeci, nouăzeci şi…

lui Nino

I

Şi, iată, scriind în nouăzeci ca-n optzeci, deşi

voisem altceva, poate un băiat,

poate o friptură de porc, poate un chef fără scaune rupte,

fără vecini pe la uşi,

poate cartea – atunci când mai puteam fi cineva,

poate pe tine când mă simţeam părăsit,

poate lumea secretă din Bucureşti,

poate ceva cât mai fals pentru vindecare…

Nici nu mai ştiu, nici nu-mi mai amintesc,

nici nu mai pot şti decât cafeaua rece din jumătatea cenuşie

a zilei, reviste, ziare în care ne mestecam poezia,

măsuţa rotundă, scrumierele

cu ce rămânea din cuvinte – câteodată,

vorbind cu bătrânul Georgescu, vânzătorul ambulant

de lozuri în plic, vodka, coniacul,

literatura, apăsându-ne, vorba aceea – imensă, străină şi grea,

ultimile filme pe video, femeile – ce straniu subiect,

prieteni, amici de chef, festivaluri,

activişti înspăimântaţi de cultură,

Nea Dorel stenic, înrăit în beţii – exilul în general de interior,

bancuri geniale, bătrâne!

II

Medicamente, plimbări la Snagov, ţigări Mărăşeşti, Cişmigiu,

telefoane, lectura de joi în cenaclu, procese, bani puţini,

mama şi tata pierduţi pe la cozi, premii,

cuvinte, zâmbete, multe cuvinte,

farmecul discret al nesiguranţei, îndoieli,

evadări din spital, vizite, jurăminte,

cărţi amânate, cărţi în sertar…

Ce vremuri cu adevărat optzeciste!

Tocmai îmi amintesc,

tocmai scriu pe undeva pe sub acest joc de oglinzi

unde poţi fi răstignit pentru o simplă idee,

tocmai trec aburii ultimei metafore deasupra lumii noastre

vechi şi imunde, tocmai trec norii

spre marea fără cusur şi înaltă,

tocmai trec creierele albe şi moi,

tocmai mă gândesc la alte vremuri...

Ehei, cu adevărat optzeciste!

Cântec în gura mare

Domni de sus de marcă şi dolar

unde e zeiţa de pe tribunal,

cea cu spadă-n mână şi cântar

pentru toţi: şi domn şi opincar?

Fără cumpeni nu-i pe lume har

harul lumii cel primit în dar

cine-l pierde fură mâine iar,

fură toată lumea la cântar.

Treacă anii ăştia în zadar,

rostu-i bun când faci din cal măgar,

ce te duce-n târg la comisar

să îi vinzi pe toţi pe-un icusar

Numai griji şi nopţi la măcelar,

zile bune pentru osuar

numai sus în cer de e cântar

moartea-i bună, dar e lucru rar!

Domni de sus de marcă şi dolar

unde-i harul cel primit în dar,

unde e zeiţa de pe tribunal?

Lumea toată fură la cântar!*

* Poeme din volumul Vârsta politică, © ed. Du Style, Bucureşti, 1994

Schiță de portret

Moto:

Sunt aici un poet, care bea din viaţă

Aşa cum oamenii mărunţi beau vinul.

Ezra Pound

Călin Barbu Angelescu se naște și își va petrece copilăria, adolescența și tinerețile la Ploiești (precum prințul Tolstoi, pe care-l iubea nespus, la Iasnaia Poliana), unde și absolvă școala primară, gimnaziul și liceul (fostul „C. D. Gherea”, actualul colegiu național „Nichita Stănescu”).

Urmează cursurile Universității Politehnice din București, pe care, însă, nu le finalizează. Scrie versuri încă din perioada liceului dar va debuta editorial peste ceva timp, cu volumul Natură moartă cu accesorii 

(ed. Cartea Românească, București, 1990).

Temperament vulcanic, nonconformist, nesupus, naiv și visător, participă activ la evenimentele din decembrie 1989 din București.

Un an mai tîrziu, împreună cu soția și cele două fiice, profund dezamăgit, părăsește țara și se stabilește în Olanda.

În 1994 i se tipărește, la editura Du Style, al doilea volum și ultimul antum, Vârsta politică, în care sunt depășite ingenuitățile debutului și se face simțită vocea unui poet matur, deopotrivă tandră și angajată. (Claudiu Komartin).

Reîntors în țară, își cumpără o modestă căsuță în localitatea Cârlibaba (Suceava), unde se retrage într-un anonimat bine lucrător și unde-și va petrece ultimile zile pămîntene, înconjurat de cei apropiați. Și unde, în micul cimitir, se odihnește, obosit înainte de vreme, de mult prea agitata-i viață...

Îi va mai apărea, postum, un ultim volum de poezie, „Bătrânețe fără tinerețe și moarte fără de viață”, la Editura Muzeului Literaturii Române (în 2002). Tot în anul 2002, un grup de prieteni muzicieni, reuniți în grupul de rock progresiv Calandrinon, va scoate pe CD albumul „Galeria de vise”, întru amintirea lui, conținînd 10 piese pe versurile sale. 

Una dintre acestea (Pisica neagră) este compusă de însuși Călin, care era un chitarist autodidact și un rafinat cunoscător de muzici de foarte bună calitate...

p.s. Am copilărit, dacă pot spune așa, alături (și) de Călin… Spun „și”, pentru că eram o groază în gașca aceea din anii ʼ70–ʼ80 ai secolului trecut... Printre care și dragii mei Ion „Nino” Stratan (fie-i odihna ușoară!), Lucian Vasilescu aka Bull, cum îl alintam noi, redutabilul poet de azi, colegul meu de gimanziu și apoi de liceu dar și Iulian Tăsică, Constantin Constantinescu, aka Bașa ori Mihai Gherman și, ultimii dar nu cei de pe urmă, mult regretații noștri Florin Cristian și Martin Culcea. Doar cîțiva dintre cei care-mi erau cel mai aproape de inimă... Cu Barbu (hai să-i spun acum astfel lui Călin, deși nimeni dintre noi, cei apropiați lui, n-am folosit vreodată al doilea său prenume, decît poate să-l enervăm și sper că de-acolo de pe unde-o fi, nu se va supăra prea tare pe mine) eram (și) vecin, locuiam în blocuri alăturate, undeva în cartierul „Nord” al Ploieștiului, areal cunoscut și azi sub denumirea de „Complexul Mic”…

Ce de mai nopți de muzică (și poezie) am mai tras la el în apartament, asezonate din belșug cu țigarete „Mărășesști” sau „Carpați” fără filtru și votculițe rusești ori poloneze, dar doar așa, de control și pentru ținerea atmosferei la o temperatură propice!

De foarte multe ori îmi îmi căram de-acasă pick-upul cehesc „Tesla Supraphon”, prevăzut cu două boxe, pe care puneam la învîrtit viniluri aduse de participanții la acele întîlniri memorabile și nepereche (Dire Straits, Geneseis, Deep Purple, Led Zeppelin, Pink Floyd, Jethro Tull, Blind Faith, Zappa, Janis Joplin, Hendrix, Phoenix, Olympic ʼ64, Sfinx, Progresiv TM și multe, multe altele care acum nu-mi vin din memorie)…

Apoi mai cîntam și noi, ce ne trecea prin cap, pe rînd sau în cor, a cappella, pe mai multe voci ori acompaniindu-ne cu cîte-o chitară ponosită, pînă hăt, tîrziu, în noapte, potolindu-ne doar bătăile insistente ale vecinilor în ușă sau în țevile caloriferelor…

Ce vremuri!

Memento

 Ion Creangă

Pe 1 martie 1837 se năștea Ion Creangă. Alături de Caragiale, Slavici și Eminescu, este considerat unul dintre clasicii literaturii române, mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie dar deopotrivă și pentru nuvelele, poveștile și povestirile sale, considerate adevărate bijuterii ale literaturii române. 

Anul 1875 este definitoriu în biografia și cariera sa literară, pentru că atunci îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, proaspăt numit revizor într-o comisie de examinare a cărţilor didactice din Iaşi. Prin el, Creangă ajunge în cercul «Junimii» şi începe să publice constant poveşti şi povestiri în Convorbiri Literare. Din 1880, la îndemnurile lui Eminescu, al cărui bun și statornic prieten devenise, începe să scrie 

Amintiri din copilărie. 

În anii următori se implică total în activitatea de editare a unor manuale școlare, iar în paralel își vede tipărite primele trei părţi din Amintiri. Însă starea sănătății sale se înrăutăţeşte progresiv și se agravează iremediabil după moartea lui Eminescu. Creangă se stinge din viață în noaptea de 31 decembrie 1889, în urma unui atac cerebral. 

Partea a IV-a din Amintiri va fi publicată postum, în anul 1892...

Ion Creangă, lat pe tinichea

În patrimoniul Muzeului Literaturii Române din Iaşi a fost descoperită o fotografie inedită (realizată în anul 1885 la Slănic Moldova, unde scriitorul se afla la tratament, de fapt o copie după o ferotipie, confecţionată în atelierul lui Siegmund Packer) în care, Creangă stă în picioare, alături de Alexandru C. Cuza* (stînga) şi Nicolai Andriescu-Bogdan** (dreapta).

Povestea acestei imagini este relatată de N. A.–Bogdan în volumul Poveşti şi bazaconii din Moldova (Ed. Librăriei Socec & Co., Bucureşti, 1923, ediţia a III-a): Într-una din zile, venind un fotograf care poza pe tinichea – fotografie aşa-zis americană – invitai de mai multe ori pe Creangă să-şi scoată poza. Dar mai întotdeauna îmi răspunea: Decît să dau un frăncuşor ca să mă văd lat pe tinichea, mai bine cumpăr cu el un coşuleţ cu brînză sau de păstrăvi şi mi-a prii mai bine decît tinicheaua... Într-o zi însă, aflîndu-se şi cu dl A. C. Cuza, îl hotărîi să ne pozăm tustrei în grupă; ne aşezarăm într-un tufiş lîngă sala de cură, Creangă stînd în picioare, îndărăt şi noi pe o bancă, eu la stînga, Cuza la dreapta lui.

Pe verso-ul fotografiei se poate citi și o dedicație: 

„Lui V.A. Gheorghiţă 15/28 Februarie 1914 Iaşi” aparţinînd lui Radu Manoliu precum şi precizarea „Copie după originalul din 1885 la Slănicul din Moldova A.C. Cuza, I. Creangă, P(?)Bogdan” (sic!)

* (1857-1947), profosor de economie, ministru şi om politic de extremă dreaptă, care va fonda (împreună cu C. Z. Codreanu), formaţiunea naţionalistă „Liga Apărării Naţional Creştine” (LANC, 1923), care în 1935 va fuziona cu „Partidul Naţional Agrar” condus de Octavian Goga, rezultînd „Partidul Naţional Creştin”. C. Z. Codreanu va părăsi LANC şi va înfiinţa, în 1927, „Legiunea Arhanghelului Mihail şi Gavriil”.
** (1858-1939), istoriograf, publicist şi scriitor, care l-a avut învăţător pe Creangă. Este autorul lucrării monografice „Orașul Iași - odinioară și astăzi”, considerată opera sa de căpătîi.

Memento

Marin Sorescu 

(29 februarie 1936 – 8 decembrie 1996)

Nu este nicio ruşine să te naşti prost.
Ruşine e să mori prost.

Am zărit lumină pe pământ

Și m-am născut și eu

Să văd ce mai faceți

Sănătoși? Voinici? Cum o mai duceți cu fericirea?

Mulțumesc, nu-mi răspundeți.

Nu am timp de răspunsuri,

Abia dacă am timp să pun întrebări

Dar îmi place aici.

E cald, e frumos,

Și atâta lumină încât

Crește iarba. (…)

(Din volumul La Lilieci)

Marin Sorescu alături de Tudor Arghezi

Botezul

Un ou de struț, ouat de-o struță

Era purtat într-o căruță.

Și dat exemplu la găini

De cum se ouă prin vecini.

Dar struțul ce era în ou:

– „Afarʼ mijește de-un ev nou,

Iar eu aicea – în cavou!”

Și-n coajă el izbind cu ciocul

Ieși să-și caute norocul.

Și lumea zisă: Dobitocul!

(din volumul O aripă și-un picior, ed. Albatros, 1970)

N.B. Pentru că 2024 este un an bisect, putem sărbători cu inima veselă, vărsînd o lacrimă de sare și sorbind una de vin – parafrazînd zicerea unui alt poet drag inimilor noastre, Nichita Stănescu – împlinirea a 88 de ani de la nașterea lui Marin Sorescu. E mai mult decît limpede că numai un poet sturlubatic, de talia dumnealui, s-a hotărît să vină pe lume taman într-o zi de 29 februarie!...
Iată un bun prilej de a (re)citi mai multe lucruri de și despre dumnealui. Așa aflai (folosesc perfectul simplu ca pe un smerit și tandru omagiu), printre multe altele, și faptul că titlul pe care l-a dat splendidelor dumisale volume, 

La Lilieci (patru la număr, apărute între 1973 și 1998), nu reprezintă nimic altceva decît numele pițigăiului* din Bulzești (doljana sa comună natală), de altfel, un loc foarte pitoresc și plin de-un... umor sănătos! 

Dar unul de bună calitate, cu ștaif și extrem de serios, decent și bine temperat, atîta vreme cît însuși poetul povestește undeva, senin și cu hazu-i socotit, că în acest țintirim (cum este acest loc numit pe alte meleaguri), în cel mai autentic și profund spirit românesc, în zilele de peste cînd sînt pomeniți morții, se mănîncă, invariabil, cea mai bună varză cu carne alături de mămăliga aferentă și se bea, din căni de pămînt ars, cea mai bună țuică de pe lume!
Și, pe bună dreptate. Pentru că, unde altundeva pe Pămînt, decît într-un țintirim, pîrdalnica noastră moarte să se întîlnească și să benchetuiască (pe veresie, că doar noi plătim!) mai abitir cu șăgalnica noastră viață (și viceversa), secundă de secundă... 

* Pițigăi, pe oltenește, carevasăzică cimitir, care vine din grecescul „koimetérion”, adică dormitor sau loc de zăcut. Prin alte părți ale țării, locului acesta de odihnă a răposaților i se mai spune îngropelniță, avlie, morțărie, progadie, stobor, temeteu, țintirim ori grobiște.

Suport muzical

Botezul

Lipa, lipa

Voce: Sergiu Cioiu

Versuri: Marin Sorescu (din volumul „O aripă şi-un picior”).

Muzica: Dan Stoian

Aranjamente orchestrale: Alexandru Avramovici, Dan Dimitriu, Dan Stoian.

Album: „La o adică” (Electrecord, 1981)