„ (...) ploaia foșnea în iedera opărită de pe ziduri, ca viermii de mătase pe frunza de dud.” 

Eugen Barbu

Haihui printre sunete

George Duke 

Live!

Gînduri în fuior

„Credeam pînă acum că iubirea e ca soarele, luminoasă şi strălucitoare, pentru totdeauna bincuvîntată şi preamărită de Dumnezeu şi de oameni. Am crezut că iubirea creşte încet, ca o apă limpede curgătoare, ca un rîu minunat sub soare, ale cărui maluri sînt pline de iarbă, de pomi şi de flori. Aşa am crezut că e iubirea. Cum aş fi putut să-mi închipui o dragoste, care să nu fie luminată de soare? O dragoste curgînd de undeva, încotrova, adînc în pămînt, ca un curent subteran?”

Yasushi Inoue

Creme, văpseluri, sulimanuri

Toma stătea tolănit în pat, răsfoind distrat o revistă, în camera aceea rotundă ca un acvariu, prin ale cărei ferestre largi, lumina blîndă a soarelui pătrundea filtrată de faldurile perdelelor. Alexandru, nepotă-su, care pe atunci avea doar vreo cinci-șase ani, stătea la biroul lui, concentrat, aplecat asupra unei coli de hîrtie, ținînd un snop de creioane strîns în mîna-i stîngă, în timp ce cu dreapta scria ceva de zor. „Ce scrii, tu, acolo?” îl întrebă uşor absent... „Nu scriu, desenez”, îi răspunse țîncul calm, neridicîndu-şi privirile din acea coală albă. „Da? Şi cam ce desenezi mătăluță, dacă nu-s prea indiscret?” „Nu eşti deloc!” îi răspunse prompt, văzîndu-şi imperturbabil de treabă. „Şi, de fapt, nu desenez, ci ÎȚI desenez”, adăugă ferm şi foarte serios, de data aceasta întorcîndu-și capul și fixîndu-l temeinic cu privirile-i căprui, apăsînd din glas pe silaba „îți”. „Aha”. „Îți desenez un nor grăsun, ca un caltaboş”, îl mai auzi adăugînd, fără să schițeze vreun zîmbet. „Mda. Da’ de ce ca un caltaboş, şi nu altcumva?” plusă Toma, la fel de serios. „Pentru că aşa mi-a spus un vultur!” „Da? Ce vultur?” „Cum ce vultur? Ăla despre care ți-am mai povestit. Să nu-mi zici c-ai și uitat!” şi-i aruncă o privire mustind de dojană. „Am uitat!”, îi răspunse Toma sec și cu o evidentă undă de vinovăție, neprefăcută, în glas. „Of, ce ți-e şi cu oamenii ăştia mari! Uită de la mînă pîn’ la gură!” , zise plin de năduf. „Vulturul acela, care deunăzi a dat mîna cu un cățeluș, cînd s-au împrietenit! Acum ți-ai amintit?” „Aaaa, acum da, mi-am amintit!” „Of, d-aia nu-mi plac mie oamenii mari, că trebuie să le spui de-o mie de ori un lucru, ca să-l țină minte şi să-l priceapă...”, mai spuse, neprivindu-l, continuîndu-şi cu aceeaşi fervoare, imperturbabil, desenatul...

(din volumul „Tinerețea obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire”, aflat în pregătire)

Eternități de-o clipă...

Iubiții mei bunici paterni:
Elena și Vasile-Ioan

Haihui printre imagini

„Voila pourquoi j'aimais Rosine...”

Savoy Hotel, 1919, London

Gînd de noapte

„Ușa de la intrare se închise-n urma lui cu zgomotul unui sărut pe-un umăr gol.” 

Boris Vian 

(Spuma zilelor)

Altițe și bibiluri

„E lesne de observat că oamenii care nu fac nimic sînt veşnic ocupați. Trîndăvia nu le lasă o clipă de libertate. Cînd dracu să le facă pe toate? Sînt atît de obosiți din pricina inactivității, de parcă ar trage la galere... Niciodată nu stă locului. Mereu se simte agitat, grăbit, între două trenuri... Lipsa de activitate îl acaparează în întregime. Oricît ar părea de ciudat, şi trîndăvia trebuie organizată... Nici lenea nu se naşte spontan, şi ea trebuie îngrijită, protejată, spălată, piptănată. Ca să-ți păstrezi neîntinată lenea, trebuie să munceşti, să te zbați... Şi mai ales trebuie s-o aperi de tot felul de ispite...”

Teodor Mazilu

(„Trîndăvie agitată”)

Jurnal de-a bușilea

Matița, Mozoc, Ciucioi, Alivivi, Dode-Masă, Briceag, Bîțoi, Ciuciu, Ardoplică, Ghelmetiu, Codița, Chibritaru', Sulicar, Găozescu, Mizdrița, Măsoi, Bibilici, Bae, Oica, Găzănel, Gîscaru, Organu', Francezu', Gherman, Terentoaia, Dîngîlia, Chibritaru, Stămbaru', Găzaru', Puia. O parte a poreclelor țăranilor din satul (bunicilor materni) copilăriei mele , unde-mi petreceam, cu rare excepții, vacanțele de elev. Sigur că nu le mai știu numele de familie adevărate, cum, de altfel, nu le știam nici atunci, în urmă cu aproape 50 de ani. Dacă întrebai pe cineva, pe uliță, despre Ion Popescu, de exemplu, se uita ăla la tine ca la un picat din lună. Însă dacă-i dădeai porecla, ca o altfel de parolă, omul se lumina la față și-ncepea să-ți povestească despre împricinat. Pentru că fiecare poreclă avea propria ei poveste. Mai lungă sau mai scurtă, mai tristă sau mai veselă... Porecle de-o plasticitate și expresivitate nebune, fără de care amintirile de pe acea planetă pierdută a copilăriei mele, la care scriu acum, n-ar avea nici un chichirez. Cîte dintre personajele-astea dragi mie or mai trăi? Probabil, niciunul, atîta vreme cît erau oameni în toată firea în acele vremuri. Curios e că prenumele lor, atașate poreclelor, îmi sunt vii în memorie. Iar ori de cîte ori le pronunț, îmi apar instantaneu chipurile lor, ca pe-un ecran nevăzut de cinematograf, aievea, așa cum erau ele în acele timpuri...
*
„Poate mă las înșelat de bătrînețe și de teamă, dar presimt că specia umană - unica - e pe cale de de a se stinge și că Biblioteca va dăinui: iluminată, solitară, infinită, perfect mobilă, înarmată cu tomuri prețioase, inutilă, incoruptibilă, secretă.” (Borges)
*
„Bătrînețea, la fel ca moartea, pare multă vreme ceva ce li se întîmplă doar celorlalți, nu nouă. Nu cred că ești vreodată pregătit pentru neputință și decădere. Unul dintre lucrurile pe care le-am cîștigat călătorind, a fost să mă împac puțin cu ideea de bătrînețe. Am văzut că poți să arăți și să te porți altfel. Că vîrsta a treia e doar o altă etapă a vieții tale. (...)
Sîntem făcuți din toate vîrstele prin care trecem. Din amintirile pe care le strîngem.” (Ana Maria Sandu, Sîntem făcuți din toate vîrstele prin care trecem)

*
nu mai ştiu nimic de tine de exact o săptămînă / îmi scrii din ce în ce mai rar şi nu ştiu ce / se întîmplă / tăcerea asta a ta ca un văl copleşitor mă / striveşte / urlă-mă strigă-mă trimite-mi frunze moarte / ierburi pămînt / de ce taci / nu ştiu de ce taci / ce se întîmplă cu tine / chiar n-ai timp de-un fir de iarbă într-un / plic / tot ce se poate nu-i nimic îţi voi scrie eu / iarnă ger zăpadă alunecând pe sub sănii / iubesc numărul doi însă de joi mă voi îndrăgosti cu siguranţă de numărul patru / de tine sunt îndrăgostit./ însă tu taci pentru că şi tăcerea spune ceva / timpul se comprimă vine îngerul de demult / şi ţi-l alungă dinspre tine cu pufoasa de peană / din aripe / fîl-fîl-fîl face îngerul din aripi lipindu-şi / apoi fruntea de fruntea inimii mele / îngrijorîndu-mă / piei piei din calea ochilor mei şi îngerul îmi aruncă o bezea şi dispare într-un nor / scămoşat.
*
Voia să o lămurească doar cum stau lucrurile cu numerele 2 și 4 din textul său (de mai sus) pe care i-l trimisese. Asta pentru că-i reținuseră atenția sau chiar o intrigaseră, într-un fel, prezența lor acolo. Așadar: cele două numere – 2 și 4 – fac parte integrantă dintr-un principiu al morții. 2 și 4 sunt entități, vehicule spirituale și nu niște simboluri, deci nu au legătură sub nici un chip cu ceea ce, cu un termen generic numim numerologie. Albert Camus, excepționalul scriitor și gînditor francez, laureat al Nobelului pentru literatură, unul dintre „părinții” fondatori ai curentului existențialist în filosofia secolului 20 – prin eseurile sale, în care el dezvoltă tema absurdului (Mitul lui Sisif) și a revoltei (Omul revoltat), cel care a spus că nu poate fi dragoste de a trăi fără disperare de a fi – că vine mereu în istorie o clipă cînd cei care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiți cu moartea. Lucru pe care îl spusese, cu ceva timp înaintea lui, cu alte cuvinte însă, și Dostoievski, că doi ori doi fac patru nu mai e viață, ci obîrșie a morții. Despre aceste două numere foarte importante ale vieții / morții mele, vorbește, de altfel, mai pe larg și părintele Nicolae de la Rohia (Steinhardt) în cartea sa, Jurnalul fericirii. Tocmai de aceea sînt pedepsiți, de regulă, cei care spun „2+2=4”. Primul care a spus asta, a fost însuși Mîntuitorul. Adică a spus adevărul, ba mai mult, El însuși era Adevărul, Calea și Viața... Nu? Cred că nu căutările în sine sînt importante, ci mai degrabă, ce și mai ales cum cauți! Aici ne deosebim sensibil, noi oamenii, unii de alții... Cam asta ar fi, foarte pe scurt... Straniu e că la 24 și 42 de ani am fost pătruns, mai pregnant ca niciodată, de acest acut sentiment al morții... De fapt, al posesiunii ei...
*
Mare dreptate avea bunul meu prieten Dan Ciachir cînd îmi spunea că o femeie pe care o iubești foarte tare în viața ta, îți arată încotro te îndrepți... Cu o singură condiție, aș zice eu: să fie o femeie deplină... Cu siguranță, o să înțeleagă mai tîrziu și ea acest fapt... Cînd o va iubi un alt bărbat... Atunci va înțelege toate cuvintele astea ale mele și, poate, îmi va da dreptate... Și m-aș bucura să se întîmple așa... Sigur, e valabil și pentru noi, bărbații, lucrul acesta...
*
Aseară, după foarte mult timp, m-am simțit foarte aproape de Dumnezeu... La un moment dat, cînd intrase în mica biserică, eu preferînd să aștept afară, mi s-a părut că simt răsuflarea caldă a Bunului învăluindu-mă... Ca o boare sau mai degrabă ca un parfum plăcut mirositor, de moaște ... Așa îl voi aștepta pe Bunul Dumnezeu... Înlăuntrul cuvintelor mele... De aceea nici nu mă mai tem de moarte... Îi voi spune și maicii... Chiar nu mi-e teamă... Am fost de prea multe ori aproape de ea în viața asta a mea ca să mă mai sperie prea ușor.
*
„Realitatea cea mai de preț, realitatea, repet, este sufletul. A nu ți-l <pierde>, a ți-l salva, a ți-l mîntui, e dintotdeauna marea temă a conduitei morale și a soteriologiei, fie de natură laică, fie religioasă. Nu există nenorocire mai mare decît cea de a-ți <pierde sufletul>; a nu înțelege asta, a fi indiferent la pierderea propriului suflet, e pur și simplu imbecilitate; imbecilitatea nu e niciodată o scuză, ci o circumstanță agravantă.” 

(Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante)

Gînd de seară

„Sînt trei căi să te ruinezi: femei, jocuri de noroc și specialiști. Cu femeile e cel mai plăcut, cu jocurile de noroc e cel mai rapid, iar cu specialiștii e cel mai sigur.” 

Georges Pompidou

Altițe și bibiluri

„Există două momente de fericire: unul, când mergi la o femeie, cuprins de nerăbdarea de a o avea, şi altul, când pleci de la femeie, eliberat de această nerăbdare şi de dorinţă. Am mai multe amante, în acelaşi timp, mă mut dintr-o lume în alta.” 

Aleksandr Sergheevici Pușkin

Clin d’oeil

Trei purceluși, Nif-Nif, Naf-Naf și Nuf-Nuf, se jucau veseli, cântau, se hîrjoneau prin iarbă, undeva, la marginea satului, când, brusc, apare un lup. Toți trei au încremenit.
Lupul îi salută jovial, rînjind pînă la urechi:
– Salam Alekum!
Cei trei purceluși au răsuflat ușurați, zicînd în cor:
– E musulman, e musulman, Slavă Domnului!

Haihui printre cuvinte

„Cu cît oamenii îmbătrînesc, cu atît spiritul lor devine mai suplu, mai cald, dobîndind o înfățișare mai organică. S-ar zice aproape că pentru spirit, timpul este o dimensiune a întineririi.”

Lucian Blaga

Gîndul de azi

„Prima oară e din întîmplare. A doua oară e din greșeală. A treia oară se numește prostie.” 

(Despre greșeli; din apoftegmele Sfinților Părinți ai Pustiei)

Cuvîntul de azi

FONÉM, foneme, s. n. Cea mai mică unitate fonică a limbii, avînd funcțiunea de a diferenția învelișul sonor al cuvintelor și al morfemelor; în fonologie (ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul sunetelor vorbite, din punctul de vedere al funcțiunii pe care o îndeplinesc în limbă), fonemul este unitatea de sunet fundamentală din limbile vorbite care ajută la diferențierea cuvintelor și morfemelor. Prin modificarea unui fonem al unui cuvînt, se generează fie un cuvînt inexistent dar perceput ca diferit de către vorbitorii limbii, fie un cuvînt cu alt sens. Fonemele nu sînt sunetele ca atare, ci percepția lor la nivel mental. Unui fonem îi pot corespunde mai multe sunete fizice, pe care vorbitorii unei limbi date le percep ca fiind unul și același sunet. Limba română standard folosește 7 foneme vocalice, 20 consonantice și 4 semivocalice; „Sunetul e material sau concret, pe cînd fonemul e general și abstract.” (Th.Hristea); ex: cuvîntul „pat” este format din fonemele „p”, „a” și „t”. (Din fr. phonème).

Gînduri în fuior

„2003, primăvara

Odată ce Dumnezeu e defint ca indefinisabil, cunoscut ca incognoscibil, afirmat ca negativitate supra-esențială, dialogul cu El pare să se blocheze. Nu mai poți avansa dincolo de misterul «neantului» Său. Cum arată, în această situație, viața spiritului? Cum poți rămîne viu în căutarea ta, de vreme ce îi localizezi obiectul dincolo de orizont, acolo unde nu e de găsit nimic? Ei bine, ceea ce îți rămîne e universul infinit al imaginii reflectate  a lui Dumnezeu: «oglinda și ghicitura», urma planării Sale peste oameni, împrejurări și lucruri. Ai de-a face astfel, dintr-o dată, cu inepuizabilul. Urmează să pricepi nu masivitatea inabordabilă a mijlocirii divine,, ci ecoul ei ubicuu, barocul absenței ei sau, mai exact, al prezenței ei indirecte. Atent să identifici în toate Suprema Amprentă, curios să intuiești modul de a opera și de a se ascunde al lui Dumnezeu, îți dai seama că ai de cules o recoltă fără sfîrșit. Foarte aproape și totuși indiscernabil, Creatorul (și creativitatea pe care o provoacă clipă de clipă) devine sensul și deplinătatea fiecărei zile, miza întregii tale vieți. După ce ai înțeles că nu poți vedea fața lui Dumnezeu, abia atunci căutarea ta începe să fie «rezonabilă» și fertilă: poți simți suflarea Lui, Duhul.”

Miercuri, 2 iulie 2003, Berlin

Într-una din nopțile trecute, am visat limpede, apodictic, propoziția următoare: «Nu se poate intra în Împărăția Cerurilor cu de-a sila!”

Andrei Pleșu

(„Răsfoind, trist, note mai vechi...”)

Memento

Kurt Cobain

(27 de ani de la moarte)

Ei rîd de mine pentru că sînt diferit. 

Eu rîd de ei pentru că sînt toţi la fel.

Kurt Cobain

Gîndul de azi

„«Nu știu alții cum sunt», dar eu, cînd se pronunță cuvântul «Athos», nu pot să nu-mi aduc aminte de copilărie și de faptul că, atunci când l-am auzit prima oară, era doar numele celui mai vârstnic, mai nobil, mai tainic și mai înțelept dintre cei trei muschetari. Aveam să mă mir când am aflat, mult mai târziu, că Athos este numele unui munte din Grecia, și n-am reușit nici până în ziua de astăzi să descopăr ce l-a făcut pe Alexandre Dumas să dea unuia dintre eroii săi acest nume.” 

Costion Nicolescu

Clin d’oeil

Discuție între doi dinozauri:

– Bă, pe tine te-a sunat unu’, Noe?

– Nu, mă, nu m-a sunat!

– Nasol, mă!

Haihui printre imagini (...și sunete)

Until the Light Takes Us

(2008)

Paraponu' zilii

Filmoteca de dinamită

Imperiul Grizzly

Altițe și bibiluri

Lasă viața să te surprindă. 

Nu putem controla toate lucrurile, dar este mai liniștitor să le acceptăm.

Clin d’oeil

Bocet de adult

Doamne, de-aș putea uita

Că-mi stă moartea undeva,

Pe o treaptă, lîng-o ușă

Mov, c-o clanță cu mănușă,

Și-mi surîde și m-așteaptă

Cu jobenu-n mîna dreaptă

Și-un crin rău în mîna stîngă,

Crin ce nu știe să plîngă,

Ci doar să miroasă tare

Și lacom a depărtare...

Emil Brumaru

(„Dintr-o scorbură de morcov”)

Zburătăcind...

Tristan X 

Another Kind of Love

Gîndul de azi

„Sunt produsul cafelei şi al ţigării. Am încetat să fumez şi să mai beau cafea. Mă simt dezmoştenit, deposedat de tot avutul meu: otrava, otrava care mă făcea să lucrez.”

Cioran

(„Caiete 1957 - 1972”)

Cîntec naiv

Pe sînii tăi dau o para de aur,

Pe șoldul tău dau încă o para,

Pe sufletul închis în lăcățele

Mi-aș da și calul meu cu tot cu șea.

Ți-aș pune pe buric coroană caldă

De buze moi răsfrînte a desfrîu,

În carnea ta cu maluri parfumate

M-aș revărsa zglobiu ca un pîrîu!

Emil Brumaru

(„Dintr-o scorbură de morcov”)

Yasmina Alaoui
(foto: Marco Guerra)

Haihui printre sunete

Massive Attack

Teardrop

Jurnal de-a bușilea

Un soare nefiresc de cald în acea zi de toamnă tîrzie, ale cărui raze calde se filtrau prin arama ultimilor frunze aninate pe ramuri... Ierburile bătrînului parc, îngălbenite, arse de brumele dimineților reci, erau acoperite cu un covor gros de frunze moarte ce foșneau înfundat sub pași, umplînd aerul dens de miresmele tainice ale toamnei. Peste toată firea, plutea un cer curat și luminos, albastru, adînc, precum o privire mirată de copil. Singuri, pașii îl purtau spre locuri numai de ei știute (...).
Se trezi împingînd poarta ruginită a micului cimitir evreiesc, năpădit de volbură, de tufișuri încîlcite și de ierburi înalte, cu pietrele funerare îțindu-se ici și colo, gîrbovite, împovărate, parcă, de anii așezați peste ele, crăpate, albite cum probabil și oasele de sub ele, lustruite de vînturi și spălate ploi, ce păreau crescute direct din pămînt...
O luă pe-o alee ce nu ducea nicăieri. Pe un sîtlp ruginit, înclinat, gata-gata să se prăbușească, se legăna imperceptibil o plăcuță prinsă de-o sîrmă, pe care abia se mai puteau distinge literele unei inscripții: Sunați aici. Cine pe cine să sune în pustietatea asta, în care părea că nimeni și nimic nu mai tulburase liniștea locului, din vremuri imemoriale? 

(pentru „Tinerețea obișnuită a tînărului Toma. Manual de folosire”)

*

„Operele succesive ale unui scriitor sînt ca orașele ce se construiesc pe ruinele celor anterioare: deși sînt noi, prelungesc o anumită nemurire, asigurată de legende vechi, de oameni aparținînd aceluiași neam, de aceleași asfințituri, de pasiuni asemănătoare, de ochi și de chipuri ce revin.” (Ernesto Sábato)

*

De multe ori m-am simțit extrem de sărăcăcios vizavi de însușirile mele. Chiar jerpelit...
*
Îi dăruisem, în contumacie, un poem de-al lui Emil Brumaru, însoțit de o fotografie a lui Marco Guerra. Am întrebat-o dacă citise poemul. Mi-a răspuns că da și că e „îndrăzneț”(!). 
*
Îmi spune că sînt cel mai bun om din lume dar că răutățile pe care le mai am se manifestă exclusiv la nivel verbal (că doar acolo pot fi rău, adică) și că mă retrag în spatele cuvintelor mele ca dup-un paravan... Of! Altele sînt zidurile mele de apărare, nu cuvintele mele, nici vorbă... Ar fi cumplit să folosesc cuvinte „rele”, după care, culmea!, să mă și ascund. Doar eu nu sînt altceva decît cuvintele mele care, fără excepție, sînt de la Dumnezeu. 
Cît despre „cel mai bun om din lume”, e mai mult de discutat. Nu sînt nici pe departe cel mai bun. Pur și simplu încerc să nu fac rău. Sau, mă rog, să fac extrem de puțin. Dacă există cineva căruia, pînă acum, i-am făcut constant rău, acela sînt eu. 
*
A fost o partidă tensionată, lipsită de spectaculozitate sau lovituri antologice. S-a jucat în forță (mai ales Simona), cu miză mare, cum se spune. Simona noastră servește puternic, cu sete, returnează la fel, că, privind-o, jocul ei mi-a amintit de tunarul stîngaci de pe vremea tinereților mele, britanicul Roscoe Tanner, care-și spulbera adversarii doar din serviciu, dacă îi intra primu minge (io-l iubeam pe Arthur Ashe, nu pe el, atunci)... Fetița asta a noastră, dacă mai lucrează nițeluș la impresia artistică și la stabilitatea psihică, va defila prin tenisul mondial... L-am zărit și pe ursul Țiriac în tribună, care o urmărea atent peste mustață, hehehe! 
*
Nu știu cum mi-a revenit în memorie gestul imbecil al acelui hominid care l-a scuipat în obraz pe președintele Băsescu... Absolut că nu pot fi de acord cu asemenea ieșiri jungliforme, cu toată aversiunea mea pe care o nutresc față de un om, care doar vremelnic ocupă funcția supremă a unei țări... E o cădere mult prea abruptă în abject... Cred că e bine să nu cobori tu la nivelul cel mai de jos al resentimentului... Folosește-te de cuvinte care-s, oricum, o armă infinit mai redutabilă și lasă-ți flegma la locul ei... Asta dacă ești în stare, evident!
*

„M-am săturat de lichele, dați-mi o canalie!” (Victor Eftimiu)
* 

„Cine a văzut îngeri bătrâni?” se întreabă, undeva, domnul Costion Nicolescu.  Io, de-a lungul vieții mele, cred că am văzut cîțiva, în preajma cărora chiar am avut privilegiul să mă și aflu. S-au numit, pe numele lor pămîntene, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa și, cel de la a cărui plecare la cele sfinte se vor împlini, în curînd (pe 16 iunie), șase ani, Justin Pîrvu...

*

(Scrisori intersectate)

Mihai,

Ce să zic… A fost, pentru mine, unul, un vis frumos… O zi minunată, între prieteni grozavi… Colţul ăsta al tău de univers are darul să-ţi umple fiinţa de energii nebănuite, tainice, binefăcătoare, de care avem atîta nevoie în aceste vremuri pe dos… Îţi mulţumesc încă odată (alături de ai mei) pentru clipele nepereche petrecute în acea zi de aprilie… Privind fotografiile puse de tine pe site, am fost stăpînit brusc de senzaţia că noi, toţi, acolo, eram precum fetele-albinele într-un stup, mîngîiaţi de razele acelui soare blînd de aprilie înmiresmat cu parfum de flori de vişin şi iz de iarbă crudă, dincolo de timp şi vremuri…
Bogdan

Bogdan,

Azi, spre seară, am cosit iarba fără să o adun în cutia mașinii de tuns (iți imaginezi cam ce miros de fîn e acum în aer). Stînd la buturugi, m-am gîndit la voi, prietenii mei și la magia acelei seri în care „eroul” principal părea că a fost focul de noapte. Energia, cum îi zici tu, e lîngă noi, tot timpul. Doar că nu ne prea pasă de ea, sîntem atît de absorbiți de nimicurile zilnice și mai ales de „competiția” cu timpul și așteptările noastre. O singură oră pe zi, la moșie, mi se pare că valorează, uneori, mai mult decît restul întregii zile.

Mihai

*

Jurnal

O sută de ani de război

Amarnic începe-ntre noi

Voi fi invizibil și trist

Vei crede că nici nu exist.

Ci eu, din strategi cel mai fin,

Vampir prins de verzii tăi sîni

Cu ghearele-aripei înfipte în sfîrcuri

Voi suge dulceața din smîrcuri

Încît o să cazi lată-n pat

Și chiar o să mugi

Cu fermoarul stricat

La blugi!

Emil Brumaru

(„Dintr-o scorbură de morcovi”)

Yasmina Alaoui
(foto: Marco Guerra)

Altițe și bibiluri

„Pălăvrăgim despre civilizația și omenia noastră, însă aceia dintre noi care nu duc ipocrizia pînă la autoînșelare știu că dedesubtul cămășilor noastre scrobite pîndește sălbaticul, cu toate atavismele lui intacte.”

Jerome K(lapka). Jerome

Clin d’oeil

În momentul în care măcelarul începe să felieze mezelul, deja îmi plouă în gură. 
La vegetarieni, tot așa s-o întîmpla, cînd cineva tunde iarba?

Haihui printre cuvinte

„Pasiunile noastre sînt precum apa şi focul: buni servitori, dar stăpîni periculoşi.”

(din apoftegmele Sfinților Părinți ai Pustiei)

Gînd de noapte

„În această clipă trece o furnică peste coala de hîrtie. 

O salut respectuos și îi urez drum bun... 

Vine primăvara. 

Scriem, rîdem, e bine!” 

Adrian Pintea

Ca să vezi bine, trebuie să deschizi ochii.
Ca să vezi și mai bine, trebuie să-i închizi.
Paul Louis Lampert

Zburătăcind...

Revin cu o plăcere maladivă, cu o bucurie mai presus de orice, asupra maestrului
Ezio Bosso. 

Mi-am pus și o să-mi mai pun aici muzică în interpretarea acestui remarcabil muzician. 

Un geniu, care, din păcate, suferă de aceeași necruțătoare maladie ca și Stephen Hawking:
sleroză laterală amiotrofică.

Ceea ce nu-l împiedică să compună, să cînte sau să dirijeze... 

http://www.eziobosso.com/en/

Haihui printre sunete

Indiscipline

King Crimson

Altițe și bibiluri

Dacă rîzi cu lacrimi, nu mai ai lacrimi pentru plîns.
Florin Ciubotaru

În momentul când ai dobândit o lege proprie, cu rigorile ei,
 libertatea îți aparține, liberă pentru a te elibera,
 pentru a elibera sentimente dintr-un impuls de iubire și măsură.
 Prin educație și temperament aprob cercetarea imperfectă a dobândirii adevărului.
 Mă contrazic, afirm, încerc să nu neg.
 Refuz gestul disperat și efortul de tip eroic, îndeletnicire ce se îndepărtează de cordial și uman.
 Orice mixțiune în codul imaginii plastice de tip orgolios,
 este eliminată, cunoașterea artistică fiind lipsită de vanitatea cunoașterii absolute.
Florin Ciubotaru

Jurnal de-a bușilea...

Se întreba, pe bună dreptate, cum trecuseră aşa, fulgerător, cei cîţiva ani de cînd se cunoscuseră. Cum? Încerca să găsească o explicaţie care să-l satisfacă şi nu izbutea... Începuse, cumva, trecerea timpului să asculte de alte legi?
Habar n-avea...

Ceea ce i se părea cu adevărat straniu, era tocmai faptul că acest zbor funambulesc al timpului nu-i estompase absolut deloc amintirile legate de zilele pe care le petrecuseră împreună. De puţine ori în viaţă i se întîmplase să reţină cu atîta precizie a detaliului, întîmplări, cuvinte, sunete, imagini, parfumuri, gesturi... Şi cu fiecare zi care trecea, toate acestea deveneau tot mai clare, mai limpezi, mai proaspete... În ceasurile lui de tihnă, se gîndea deseori dacă vreodată, Bunul Dumnezeu îi va mai oferi şansa să o revadă... Să o mai poată ţine în braţe, preţ de cîteva clipe, ca în acea nepămînteană după-amiază sub ploaie... Ori ca în acea noapte de început de lume... I-ar plăcea grozav să se mai întîmple cîndva...

La un an după acea întîlnire revenise în micul orăşel de munte… Îl încerca o stare sufletească amară, confuză, contorsionată... Trecuse – aşa cum numai criminalii revin, dintr-un impuls inexplicabil, acolo unde-au săvîrşit fapta – prin absolut toate locurile pe pe unde fuseseră împreună. Mai puţin de-a lungul acelei văi înguste, străjuite de brazi înalţi, cu panglica argintie a pîrîului sclipind diamantin-răcoros printre malurile înierbate... Nu-l lăsase ploaia diluviană care nu încetase – decît cu foarte rare întreruperi – să cadă pe toată durata şederii lui acolo...

În schimb, avusese suficient timp să se gîndească la acele clipe de mult trecute… Să înţeleagă ce se întîmplase cu el în acea perioadă. Să se înţeleagă, cu alte cuvinte... Realizase, mai presus de orice, că atunci traversa o perioadă tulbure, de-o mare labilitate sufletească... Era foarte singur şi complet lipsit de apărare... Voia doar să scrie, să fie numai cu el în lumea lui de cuvinte. Şi chiar atunci se ivise ea, o făptură minunată, plăsmuită parcǎ din lumină...

...Apropierea se produsese firesc însǎ fără ca vreunul dintre ei să facǎ primul pas. De altfel, lui chiar îi lipseşte complet talentul (recunoştea că e un talent!) de-a cuceri o femeie: se inhibă, parcă nu-i mai funcţionează cum trebuie toate mecanismele creierului, nu mai are toate cuvintele asupra lui, nu mai e el, i se pare că devine de-un ridicol abnorm şi atunci se rezumă doar la a o contempla în linişte. Bref, nu posedă ceea ce, folosind o sintagmă mult uzitată, se numeşte arta seducţiei, în care atît de mulţi bărbaţi sînt experţi, unii deţinînd performanţe remarcabile...

În preajma ei se simţea pierdut...

Pe de altă parte însă, se bucura nespus că i se putuse întîmpla aşa ceva, într-un moment al vieţii sale şi la o vîrstă cînd chiar nu mai credea că va mai trăi o asemenea experienţă . 
Scrisese imediat după ce se despărţiseră un text, care trecuse, într-un timp relativ lung, prin zeci de variante succesive pînă să ajungă la forma sub care avea să-l publice, la un moment dat, într-o revistă culturală din oraşul în care locuia. De ce durase atît de mult elaborarea acelui text? Pentru că, de la bun început, nu intenţionase să denatureze absolut deloc ce se întîmplase între ei atunci. Pentru că şi acel text ca, de altfel, tot ceea ce scrisese pînă atunci, nu reprezentau altceva decît frînturi din viaţa lui. Şi nu născociri, simple produse ale unei imaginaţii exuberante, pentru simplul motiv că îi lipsea cu desăvîrşire abilitatea de a se folosi de cuvinte spre a-şi alimenta fanteziile... Cum, de altfel, nu putea, în ruptul capului, să scrie despre lucrurile abstracte din existenţa-i de zi cu zi, atîta vreme cît nu-şi putea concepe propria-i viaţă ca pe o înşiruire de evenimente fără noimă, artificiale, confecţionate, aidoma unor experienţe de laborator ale căror rezultate să le consemneze cu meticulozitate într-un registru oarecare şi pe care, apoi, să le îmbrace în cuvinte sclipitoare, doar pentru a „da bine” în ochii cui le va şterge cu privirea...

În tot ceea ce scrisese pînă atunci nu incercase decît să exprime, cu o liminară sinceritate, gînduri despre sine şi despre aceia între care îşi ducea existenţa, numai ca despre fiinţe adevărate, cu o viaţă reală, aşa cum sînt ele şi nu cum şi-ar imagina el că ar putea fi... Personajele care-i populează textele, fără nici o excepţie, există sau au existat. Tocmai de aceea se bucura nespus că textele lui – bune sau rele – nu erau doar complicate „clone” de laborator, rod al imaginaţiei pure şi/sau al unor tehnci narative uscate, experimentale. Aşadar, personajele lui şi întîmplările prin care trec ele nu sînt ficţiuni. Pentru că nici viaţa lui nu este o ficţiune... 

Aşadar, nici ea nu facea excepţie de la această regulă a lui: apărea în acel text exact aşa cum era. Aşa cum o simţise el că este. Chiar dacă ştia extrem de puţine lucruri despre ea şi despre viaţa pe care o dusese pînă atunci. Fiind extrem de parcimonioasă în a vorbi despre sine, el încercase să o descifreze din puţinele indicii pe care i le oferise... Folosise în acel text – întrupat sub forma unui dialog – foarte multe cuvinte ale lor din acea perioadă, unele spuse iar altele, multe şi acestea, grafiate fugar în paginile unui caiet care, în timpul unor conversaţii „tăcute”, se plimba de la unul la altul, într-un du-te vino sui generis, în liniştea așternutǎ neauzindu-se decît decît foşnetul creioanelor pe albul hîrtiei... Mai erau apoi şi alte cuvinte, tot ale lor, pe care el şi le notase ulterior, reproducîndu-le din memorie, cît mai fidel cu putinţă... 

Acum lucra la un alt text botezat provizoriu Ascultînd-o pe Tanita Tikaram, folosind mai multe fragmente din scrisorile pe care şi le trimiseseră o vreme, după ce se despărţiseră... Ca şi unele frînturi din vechile lor convorbiri, scrise în acel caiet şi rămase nefolosite… La care, pe măsură ce textul se scria, s-au adăugat şi multe alte cuvinte pe care ar fi vrut ca ea să le afle dar care, din diverse motive – independente de voinţa lui – rămăseseră nerostite atunci... Evident, polisate, dar nu pentru a deveni banal-lucioase ci şlefuite atent mai degrabă, pentru ca numai astfel ele să-şi poată dezvălui adevărata lor frumuseţe lăuntrică... 

Gînd în fuior

La început a fost cuvântul Cuvânt.

Ce numea el

Dezgroapă arheologii de vînt.

Se scria şi era.

Fără mîna mea cu furunculi care căsca.

Am iubit tot mai mult aproapele pînă-am ajuns

Să mă iubesc doar pe mine.

Şi iată-mă uns.

Ion Stratan 

(„Aer cu diamante” – Pentameronul)

Gîndul de azi

„Nu voi fi niciodată bătrîn. Pentru mine, bătrînețea înseamnă întotdeauna cu 15 ani mai mult decît vîrsta mea.”

Francis Bacon

Haihui printre cuvinte

„CITITUL este mult mai important decît scrisul. CITITUL, cel puțin pentru mine, este mai important decît orice pe lumea asta. Dacă dispar cărțile – cum preconizează mahărul cel mai al lumii electronice, dar sper să se înșele, eu țin două degete încrucișate, să fie zbîrca ( știti ce-i zbîrca?, puneți mîna și găsiți pe Google) – tot mai rămîne cîte ceva de citit. Vom citi, scris cu degetul pe nori „Marcela te iubesc!“, „Semnează și tu pentru Roșia Montană“ sau „Nu ne vindem țara!“. Vom apela la miliardele de cărți deja tipărite și care fac de multe ori ca viața noastră să devină suportabilă. Dincolo de praful care se adună prin bibliotecile fiecăruia. Citim fel de fel de cărți dintr-o anume bucurie de a ne bucura. Sau ca să nu pierdem această bucurie. Avem de ales. Că sunt mic și beau lăptic, că sunt pensionar voinic și nu am bani pentru un rom mic. Să zicem. Am improvizat.” 

Bedros Horasangian

(„Despre citit. Sau simplu manifest pentru lectură”)