Moto:
„E nevoie să mai spunem cine a fost Caragiale? Să tăiem în scrisurile lui, luminișuri ipotetice, cînd tot ce a scris el e atît de limpede și atît de just luminat? N-ajunge numai indicația prea cunoscută de altfel a scrupulelor lui cînd scria ca să știm că el era un artist (...). Pe unele din paginile lui pare că ți-ai plimba pipăitul, ca să descoperi subt fluiditatea degetelor, ca atunci cînd înconjuri cu mîna o tiară veche de aur, pietrele scumpe prinse definitiv în metalul de preț.”
Tudor Arghezi
 |
„Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de frecătură, de ritmul vorbelor… Iaca, numai interpuncţia… Câţi nu înţeleg că interpuncţia e gesticularea gândirii… Vezi, pe mine mă frământă astea, mă rod… Nu se poate artă fără migăleală… Cu vremea îţi cresc tot mai mult scrupulele de conştiinţă… Dac-o fi să îmbătrânesc, ştiţi cum să-mi ziceţi? Să-mi ziceţi Moş Virgulă!…” Caragiale |
A fost blagoslovit (și continuă să fie), cu o sintagmă mult prea tocită de îndelungata ei întrebuințare, cel mai mare dramaturg al românilor.
Altfel spus, un fel de Molière al acestora.
A fost așezat la loc de cinste în galeria celor mai ilustre spirite ale nației, numit cînd geniu tutelar,cînd istoric complect, care arată, care critică și care explică dar, în același timp, a fost etichetat drept un măscărici și o caricatură a românismului.
În timp ce unii l-au numit ultimul ocupant fanariot al României sau mimul genial, care a ridiculizat avântul național, alții au găsit de cuviință să-l catalogheze drept satiricul biciuitor de moravuri, epicurianul campion al colațiunilor bucureștene, ori chipul diurn al ființei naționale (cel nocturn fiind, desigur, Eminescu) sau cel mai sociabil scriitor al românilor iar alții, nu puțini și aceștia, din tabăra adversă însă, nu s-au ferit să-l „gratuleze” sarcastic, aruncîndu-i mai pe șleau ori mai voalat, vorbe cu greutate specifică mare, precum arhicanalie, bufon, cinic, reacționar, nepatriotul, grecoteiul fără nici un Dumnezeu ori monstrul responsabil de leznațiune.
Încă din timpul vieții a fost venerat, adulat și, în egală măsură, contestat, discreditat, beștelit, acuzat de plagiat, refuzîndu-i-se de două ori premiul Academiei Române.
A fost registrator, corector, copist, sufleur, apoi revizor școlar, gazetar, dramaturg, patron de berării falite, director general al Teatrelor, dar și un traseist politic rasat, care grație unui cameleonism bine temperat a reușit să treacă, într-un interval relativ scurt de timp, de la conservatori la socialiști și de la liberali la junimiști, spre a se opri, spre sfîrșitul vieții, la conservatorii-democrați ai ploieșteanului Take Ionescu.
Mama, Ecaterina L. Caragiale, sora, Lenți (Lenci), Ecaterina Momolo Cardini, zisă Momoloaia (mătușă după mamă, a cărei avere substanțială avea s-o moștenească dramaturgul), Maria Constantinescu (mama lui Mateiu), Alexandrina (Didina) Burelly – cu care Caragiale a avut doi copii: Ecaterina (Tuski) și Luca (Luchi), Veronica Micle (una dintre iubite), Leopoldina Reinecke (altă iubită, verișoară primară a compozitorului Eduard Caudella), sînt femeile importante din viața lui Caragiale. Evident că lista nu se încheie aici... Însă printre toate cele pomenite, atît de plastic numite de regretatul critic teatral Valentin Silvestru, „doamnele domnului Caragiale”, un loc privilegiat l-a ocupat, fără doar și poate, Maria Cella Delavrancea (1887–1991, fiica cea mare a prietenului său, avocatul și scriitorul Barbu Ștefănescu-Delavrancea, pe care Caragiale o alinta „Aghiuță”), cea care avea să devină o celebră pianistă și, peste ani, un remarcabil pedagog muzical, față de care Caragiale a nutrit dintotdeauna o afecțiune cu totul aparte.
A murit prematur, la doar 60 de ani, vegheat pînă în ultima-i clipă de Cella
Delavrancea, într-un „exil voluntar” la Berlin, pe care și-l pregătise cu minuție, din vreme, lăsînd în urmă o operă fabuloasă, de care s-au ocupat (și continuă să se ocupe) cu acribie și tenacitate, generații succesive de cercetători, critici și istorici literari.
Și pentru că, vorba poetului, toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus, concis, Caragiale.
Cu alte cuvinte, un geniu critic la rece, cum fericit l-a numit în 1938 criticul literar Pompiliu Constantinescu.
Încă din timpul vieții a fost venerat, adulat și, în egală măsură, contestat, discreditat, beștelit, acuzat de plagiat, refuzîndu-i-se de două ori premiul Academiei Române.
A fost registrator, corector, copist, sufleur, apoi revizor școlar, gazetar, dramaturg, patron de berării falite, director general al Teatrelor, dar și un traseist politic rasat, care grație unui cameleonism bine temperat a reușit să treacă, într-un interval relativ scurt de timp, de la conservatori la socialiști și de la liberali la junimiști, spre a se opri, spre sfîrșitul vieții, la conservatorii-democrați ai ploieșteanului Take Ionescu.
,%20Tuski%20(fiica)%20si%20Alexandrina.jpg) |
| Alături de soția sa Didina și cei doi copii, Tuski și Luchi |
A murit prematur, la doar 60 de ani, vegheat pînă în ultima-i clipă de Cella
 |
| Alături de Cella Delavrancea |
Și pentru că, vorba poetului, toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus, concis, Caragiale.
Cu alte cuvinte, un geniu critic la rece, cum fericit l-a numit în 1938 criticul literar Pompiliu Constantinescu.
„Se poate glumi ?
Da și nu.
Se poate – cînd ai a face cu oameni sănătoși.
Nu se poate – cu oameni bolnavi.
Se poate – cu oameni veseli și bine dispuși.
Nu se poate – cu oameni posaci și mîhniți.
Se poate – cu oameni de spirit.
Nu se poate – cu oameni proști.
Se poate – cu literați și artiști.
Nu se poate – cu gloabe literare și artistice.”
(p. 268)
„[...] Teatrul, după părerea mea, nu e un gen de artă, ci o artă de sine stătătoare, tot așa de deosebită de literatură, în genere, și, în special, de poezie ca orișicare altă artă – de exemplu arhitectura. [...] Literatura este o artă reflexivă. Teatrul este o artă constructivă, al cărei material sunt conflictele ivite între oameni din cauza caracterelor și patimilor lor. Elementele cu care lucrează sunt chiar arătările vii și imediate ale acestor conflicte. [...] Mai scurt: pe cât de puțin planul arhitectului este pictură, tot atât de puțin e scrierea de teatru poezie.”
(p. 268)
„Nu teatrul în care se joacă bune piese de teatru e un teatru bun; bun teatru este acela în care se joacă piesele bine.”
(p. 354)
(Opere, vol. IV, „Publicistică”, ESPLA, București, 1965,
o ediție critică de Alexandru Rosetti, Șerban Cioculescu și Liviu Călin)
(p. 291)
„Luați o jumătate de afirmare a unui ziar opozant și amestecați-o bine cu o jumătate de dezmințire a unuia guvernamental – iată o rețetă adeseori bună pentru a afla adevărul.”(p. 459)
(Opere, vol. V, „Articole politice și cronici dramatice”,
ediție îngrijită de Șerban Cioculescu și Paul Zarifopol,
Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1938)
 |
| I.L. Caragiale, „Opere”, 7 volume, ediție critică îngrijită de Șerban Cioculescu și Paul Zarifopol, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1931-1942. |
„... Am auzit astăzi și uvertura la „Zauberflőte” [Opera „Flautul Fermecat” de W. A. Mozart]. Zice că o minune nu ține decât trei zile. De patruzeci de ani auz uvertura asta și astăzi mi s-a părut mai minune ca oricând.”
(p. 173)
„Care, care savant doctor ilustrisim are să descopere odată microbul și leacul la cea mai vajnică boală ce bântuie umanitatea - furoarea notorietății sau turba importanței?”(p. 177)
„Ce-mi tot vorbești dumneata, stimate domnule Doktor [Paul Zarifopol], de civilizație și de victimile ei! Eu am un proverb, mă-nțelegi: măgarul, să-l potcovești cu aur și să-i pui samar cu diamante, armăsar arăbesc nu se face; el tot el rămâne și din ce în ce tot mai el!(p. 187)
(„Opere”, vol. VII, „Corespondență”,
ediție îngrijită de Șerban Cioculescu și Paul Zarifopol,
Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1942)
„Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte
să-ţi exprim căutarea, stupefacţia, gravitatea admiraţiei mele în faţa unei inteligenţe ca a sa. Nu-l văzusem decât acasă [la Bucureşti] unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu [Barbu Delavrancea], iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare turceşti, am putut să-l cunosc şi să-l binecuvântez.
Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim.
Semnat: Bătrâna ta ciocănitoare în drum către Italia.”
„[...] Despre Caragiale, ca în genere despre clasici, vorbim mai ales cu ocazii festive. În restul timpului, Caragiale este acela care vorbește despre noi. Și se pare că o face mult mai bine. Ceea ce spunem noi despre Caragiale este supus revizuirii neîncetate. Ceea ce a spus Caragiale despre noi rămâne turnat în bronzul etrnității. Caragiale evadează mereu din formulele în care încercăm a-l prinde, pe cînd noi nu izbutim a evada din formula în care ne-a prins Caragiale. Niciodată nu vom izbuti să-l epuizăm pe Caragiale. El este acela care întotdeauna ne va epuiza pe noi.”
* „Lumea lui Caragiale” este titlul unui text scris în 1931 de Mihail Ralea, reeditat pentru prima oară și inclus în volumul „Valori” din 1935, apoi în 1977 în „Scrieri”, vol. II, Editura „Minerva”, București, pp. 609-613
Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim.
Semnat: Bătrâna ta ciocănitoare în drum către Italia.”
Cella Delavrancea
(Fondul „Saint Georges”,
corespondenţă Cella Delavrancea – Margareta Miller Verghi,
colecțiile BCU)
„În ultimul an de viaţă am stat două luni la el. Era concentrat în gândul unei noi creaţii. Se plimba prin casă, fuma necontenit. Nota un cuvânt, ştergea un rând întreg, şi dacă nu reuşea să exprime ce vroia, venea la noi. «Hai, Aghiuţă, cântă-mi din Beethoven». În muzică îşi găsea destindere. Nimic nu prevestea că-şi trăia ultimele zile. Ne ţinea cuvântări despre literatură şi muzică cu talent de critic rafinat.”
Cella Delavrancea
(Din volumul Dintr-un secol de viață, ed. Eminescu, București, 1987)
„Odată, cînd Delavrancea și Vlahuță plecaseră, iar seara pornea din ciocnetul nostru, mi-a spus vădit îngrijorat – «Sunt fericit, Iancule, că n-a trebuit să te caut mult...aș fi obosit. Și poate...». Îmi prinsesem bărbia în căușul palmelor, pregătit să-l ascult, simțindu-l într-unul din acele momente, frecvente la el, cînd sufletu-i răsfrînt făcea din tăcere tristețe, din cel de-alături frate. L-a întrerupt însă Cantili, sosit cu o probă de vin pe care nu se decidea s-o coboare în pivniță. Și Caragiale, după ce și-a împrumutat gîtlejul, găsind vinul bun, a făcut cîrciumarului prieten, ca un autentic podgorean, o teorie în care influența pământului asupra rodului era tot atît de însemnată ca asupra oamenilor.”
Iancu Brezeanu
(Din volumul Amintiri. Visurile mele pritocite de Gaby Michaylescu,
București, editura Ziarului „Adevărul”, 1939, pp.135–136)
„[...] Despre Caragiale, ca în genere despre clasici, vorbim mai ales cu ocazii festive. În restul timpului, Caragiale este acela care vorbește despre noi. Și se pare că o face mult mai bine. Ceea ce spunem noi despre Caragiale este supus revizuirii neîncetate. Ceea ce a spus Caragiale despre noi rămâne turnat în bronzul etrnității. Caragiale evadează mereu din formulele în care încercăm a-l prinde, pe cînd noi nu izbutim a evada din formula în care ne-a prins Caragiale. Niciodată nu vom izbuti să-l epuizăm pe Caragiale. El este acela care întotdeauna ne va epuiza pe noi.”
Ștefan Cazimir
(în prefața la volumul Momente și schițe. Nuvele și povestiri,
editura Litera, București, 2010, p. 30)
