Memento

Damian Stănoiu

(3.03.1893–8.VII.1956)

După practicarea a diferite meserii (salahor, vînzător de ziare, curier etc.) Dumitru Stănoiu, pe numele său de botez, intră în cinul monahal (la Mănăstirea Căldărușani, în anul 1913) sub numele de Damian (Daniil). În paralel cu viața monahală (preot paroh în cîteva localităţi din judeţele Vlaşca, Ilfov şi Prahova, în perioada 1920-1922, secretar şi membru în Consiliul duhovnicesc al bisericii Udricani din Bucureşti, director al tipografiei de la mănăstirea Cernica şi preot la biserica bucureşteană Antim, autor de monografii ale unor aşezăminte monahale aparţinând eparhiei Bucureşti), desfășoară o intensă activitate literară, scrierile sale apărînd în principalele reviste culturale ale vremii. Debutul literar se produce în anul 1927 cu nuvela „În căutarea unei parohii”, apărută în revista „Viaţa Românească”. În 1928, lui Stănoiu i se editează „Călugări şi ispite”, o culegere de nuvele căreia, la ediţia a doua, din 1930, i se acordă Premiul „Ion Heliade-Rădulescu” al Academiei Române. Tot în 1928 i se tipăreşte romanul „Necazurile părintelui Ghedeon”, distins cu Premiul „Femina” iar în 1929 devine membru al Societății Scriitorilor Români. După apariţia celui mai apreciat roman al scriitorului, „Alegere de stareţă”, în 1932, Damian Stănoiu intră în conflict cu autorităţile bisericeşti şi i se cere să părăsească viaţa monahală. În gazetele vremii se vehicula zvonul că de vină nu ar fi fost activitatea sa literară, ci mai ales criticile aduse de acesta unui înalt ierarh, pentru afacerile acestuia cu vinuri. În octombrie același an, „Adevărul literar şi artistic” publica adresa Patriarhiei prin care lui Damian Stănoiu i se cerea să renunţe la călugărie, precum şi răspunsul cuprinzând demisia sa. Părăsește viața monahală și se dedică în exclusivitate scrisului. Moare la 63 de ani și este înmormîntat la cimitirul Bellu din București. Întreaga sa operă îl situează între reprezentanţii de seamă ai genului umoristic (însă spre deosebire de Gh. Braescu, „specializat” în moravuri militare, Stănoiu rămîne în literatura română ca un fin ironist al mediului monahal), numele său fiind alăturat, deseori, acelora ale unor Ion Luca Caragiale, Ion Alexandru Brătescu-Voineşti ori Calistrat Hogaş.

(în foto coperta ediției a IV-a a romanului, editura „Cugetarea”, București, 1946)

***

„— Dar de Prahova, ce zici, frate Averchie?

— Asta cam în ce parte de loc vine?

— Pe la Ploieşti în sus…

— Să te fereşti ca de foc, că, după câte am auzit, acolo sunt adventiştii ăi mulţi!

— Las' să fie cât de mulţi! izbi Artemie cu pumnul în masă. Am să mă lupt cu ei şi o să-i întorc din calea rătăcirii! Averchie îl măsură cu milă, de sus şi până jos.

— Cată-ţi de treabă, omule! Nu vezi că, afară de ce e pe sfinţia-ta, nu mai ai nimic? Ai răbdare să prinzi mai întâi puţintel cheag şi pe urmă să te lupţi cu adventiştii! Părinte Artemie, ascultă ce-ţi spun eu: să-ţi alegi un sat mare, să te înţoleşti, să-ţi aduni ceva bănişori… şi pe urmă să te întorci la mânăstire şi să trăieşti, măcar câtăva vreme, fără nici o grijă.

— Bine-bine, dar călugărului îi scrie…

— Ce-i scrie călugărului? Să muncească pentru mânăstire, iar mânăstirea să-i dea ce-i trebuie. Asta îi scrie! Mă rog, ţi-a dat stareţul vreun cap de aţă de când eşti în mânăstire? Că de muncit al muncit, slavă Domnului! Hei, părinte Artemie! Eu, dacă n-aş vinde borş, aş muri de foame p-aici, în nădejdea părintelui stareţ.

— Văd că ai început să îndrăgeşti pe Mamona, frate Averchie… râse Artemie, fără să se mire prea mult.

— De nevoie, părinte Artemie!”*

*„În căutarea unei parohii” din volumul „Necazurile părintelui Ghedeon”, ed. Hoffman, 2018

***

„O partidă de poker”

de Damian Stănoiu

Dramatizarea: Dan Damian