MEMENTO

GEORG WILHELM FRIEDRICH HEGEL

(27.08.1770–14.11.1831)

Adevărul este greșeala îndelung corectată.

Adevărul în filosofie înseamnă că acest concept și realitatea exterioară coincid.

Hegel

Este unul dintre cei mai străluciți creatori de sisteme filozofice ale patrimoniului cultural universal, însă în spatele genialului filozof cu ideile sale privind dialectica și „spiritul absolut”, a existat, fără doar și poate, omul cu existența sa generică, presărată cu întîmplări și evenimente mai puțin cunoscute de cei care i-au apreciat personalitatea și i-au parcurs opera.

• În tinerețe, Hegel a împărțit o cameră de cămin studențesc, la Seminarul din Tübingen, cu poetul Friedrich Hölderlin și cu filosoful Friedrich Schelling. Cei trei visau la o reînnoire spirituală a Germaniei, în spiritul Revoluției Franceze. Nu a fost deloc recunoscut drept un mare spirit dintru început. Se spune că profesorii săi din timpul studiilor la Tübingen, îl considerau „lent” și „fără strălucire”, în comparație cu colegii săi, mai ales cu Schelling (care era considerat un copil-minune).

• Dacă în tinerețe a fost un susținător al Revoluției Franceze (chiar a plantat un „arbore al libertății” în semn de solidaritate cu ideile republicane), la maturitate însă, viziunea lui politică a devenit mult mai conservatoare.

• Înainte de a se dedica total filosofiei, a fost fascinat de științele naturii (în special de anatomie) dar și de fizică. În scrierile sale tîrzii, încă încerca să găsească o „logică” a naturii.

• Mult timp a lucrat ca «hauslehrer» (profesor particular) pentru a-și cîștiga existența, iar prima sa mare lucrare, «Fenomenologia spiritului» («Phänomenologie des Geistes», 1807), a fost redactată într-o grabă extremă pentru a putea ocupa un post universitar. Se spune că Hegel a scris capodopera sa într-o cursă neobișnuită, contracronometru, lucrînd zile și nopți la rînd. Un prieten care îl vizita a povestit că l-a găsit scriind „ca un posedat”, cu cearcăne adînci și mese pline de hîrtii. De altfel, Hegel era recunoscut ca fiind destul de neglijent în privința ordinii personale. Prietenii și soția lui au relatat că biroul său era mereu plin de hîrtii împrăștiate, cărți deschise, resturi de mîncare și haine lăsate în dezordine. 󠄀 Avea un program zilnic fix: se trezea devreme, își făcea plimbarea, citea ziarul (era pasionat de știri politice și bursa vremii), apoi se apuca de lucru. Citea cu plăcere periodicul «Berliner Staatszeitung», dimineața, drept pentru care a fost considerat unul dintre primii filosofi „dependenți de actualitate”. Deși gîndirea lui era mai mult decît abstractă, în viața privată iubea plăcerile simple: mîncare bună, asezonată cu cîte un pahar cu alcool sau vin (mai ales franțuzesc). Îi plăcea friptura bine făcută și mesele lungi cu prietenii. Mulți dintre biografii săi au mărturisit că filozoful nu începea să lucreze fără o cană mare de cafea, pe care o numea „motorul gîndirii” sau „combustibilul de dimineață”. Fără ea, spunea că nu putea intra în „starea dialectică”! Într-un fel, era mai „burghez” în spirit decît romanticii visători cu care fusese coleg de generație și cu unii dintre ei, prieten. Printre altele, avea obiceiul să noteze „numere norocoase” sau să țină cont de anumite zile faste pentru luarea unor decizii importante, obiceiuri ciudate pentru un gînditor rigoros și raționalist.

• Abia după ce a devenit profesor la Berlin (1818), a cunoscut adevărata sa faimă. Prelegerile sale atrăgeau mulțimi de studenți, în scurt timp el devenind filosoful „oficial” al statului prusac. Foarte mulți studenți îl considerau un orator sec și tern (unii dintre ei chiar adormeau la prelegeri), în ciuda faptului că sala unde își ținea cursurile era mai întotdeauna plină. Cu toate acestea, prestigiul său devenise atît de mare, încît prezența la cursurile sale devenise un fel de „datorie culturală”! Se povestește că Schopenhauer îl detesta și își programa cursurile în același timp cu ale sale, la Universitatea din Berlin. Rezultatul? Sala lui Hegel era plină, cea a lui Schopenhauer, aproape goală. De aici se pare că s-a și născut acerba aversiune a lui Schopenhauer față de el, acesta numindu-l „șarlatan” și „corupător al tinerei generații”. Pe de altă parte, Hegel l-a respectat enorm, dintotdeauna, pe Goethe și încerca permanent să-i intre în voie. Goethe, în schimb, era mai rezervat și chiar ironic față de „jargonul” hegelian. Totuși, între cei doi a existat o relație absolut cordială.

• Chiar contemporanii săi considerau scrierile lui Hegel de o dificultate aproape „inumană”. Schopenhauer ironiza faptul că succesul lui Hegel s-ar datora mai degrabă tonului autoritar decît clarității.

• Deși am fi înclinați să-l considerăm un gînditor mult prea sobru, chiar rigid, Hegel era cunoscut între apropiați ca fiind un tip jovial, spiritual și, de foarte multe ori, chiar ironic. Deseori devenea glumeț, dar umorul său era unul sec, de sorginte britanică. Cînd un student i-a reproșat că sistemul său filosofic e „prea greu de înțeles”, Hegel i-ar fi răspuns: „Cu atît mai rău pentru fapte, dacă nu se potrivesc cu teoria!”

󠄀 

• A avut o viață de familie obișnuită, alături de soția sa, Marie von Tucher și cei doi copii legitimi (plus unul nelegitim, născut înainte de căsătorie). Deși era în marea majoritate a timpului absorbit de lucrările sale, Hegel își iubea copiii și se ocupa de educația lor. Totuși, era un părinte destul de autoritar: ținea ca aceștia să învețe clasicii greci și latini și să urmeze o carieră serioasă.

• A murit subit, în 1831, moment în care se afla la apogeul carierei, în timpul unei epidemii de holeră din Berlin. Oficial, s-a spus că holera ar fi fost cauza decesului. Totuși, există biografi ai filozofului care afirmă că ar fi vorba, de fapt, despre o boală de stomac cronică (posibil ulcer sau cancer), pentru că simptomele pe care le acuza nu se potriveau cu cele ale holerei. A fost înmormîntat lîngă Fichte și, mai tîrziu, rămășițele sale pămîntești au fost reînhumate alături de mormîntul lui Schelling.

󠄀Alte opere (selectiv): „Știința logicei” (1812-1816), „Enciclopedia științelor filozofice” (1817), „Prelegeri de estetică”(2 volume, 1817-1821), „Prelegeri de filozofie a istoriei” (1822-1831), „Prelegeri de filozofie a religiei” (1832)