Memento

Henriette Yvonne Stahl

(1. IX. 1900 – 25. V. 1984)

„Strada era pustie. Totul învăluit într-o lumină rară, şi clipele, plutind în aerul blând, se opreau locului neştiind încotro să plece. Oraşul era mort.”

„Viaţa însă, cea în care trebuia din nou să intru, îşi pierduse sensul şi mă înspăimânta. Eram străină printre oameni. Nu puteam participa la niciun râs, la nici o lacrimă.”

„Pentru că nu putusem muri, nu îmi rămânea decât să am răbdare să treacă viaţa.”
(ÎNTRE ZI ȘI NOAPTE)

Este apreciată îndeosebi ca prozatoare, deși a fost și un foarte bun dramaturg și o valoroasă traducătoare din limba franceză. * A fost fiica lui Henri Stahl (un inginer de origine alsaciană stabilit în România, prieten de-o viață al savantului Nicolae Iorga, stenograf-șef al Parlamentului și autor al unei celebre metode de stenografie) și a unei mame franțuzoaice, care aveau să se stabilească definitiv în România în anul 1901. Fapt pentru care Henriette Yvonne a trăit între două culturi, franceză și română, ceea ce i-a oferit o sensibilitate aparte dar și un accent franțuzesc fermecător, pe care nu și l-a pierdut din grai toată viața.* Înainte de a deveni scriitoare, a cochetat în cel mai serios mod cu putință, cu muzica. A studiat pianul la Conservatorul de Artă Dramatică din București (între anii 1922-1925) intenționînd să devină concertistă profesionistă, dar a renunțat la această dorință din pricina unei maladii care i-a afectat rezistența fizică, literatura rămînînd refugiul vieții ei.  

Scriitoarea cu poetul Ion Vinea, 

alături de care a trăit 14 ani (1931-1945). 

(Sursa foto: MNLR)

Deși numele complet era Henriette Yvonne Stahl, la începutul carierei sale literare semna uneori doar „Henriette Yvonne” sau „Yvonne Stahl”, oscilînd între identitatea franțuzească și cea românească.* A avut o legătură intensă și controversată cu scriitorul Petru Dumitriu (1924–2002) și, în ciuda marii diferențe de vîrstă dintre ei, aveau să se căsătorească în 1955 și să divorțeze doar peste un an. Relația lor, deși a fost comentată cu malițiozitate în epocă, va marca profund destinele literare ale amîndurora. După fuga lui Dumitriu din România (1960), Henriette a rămas în țară unde a suportat repercusiuni severe din partea regimului, fiind arestată și închisă pentru scurt timp, după ce a refuzat să colaboreze cu autoritățile comuniste și îndeosebi din cauza legăturii ei cu Petru Dumitriu. Experiența carcerală i-a lăsat urme adînci și a inspirat unele dintre textele ulterioare.* A fost o excelentă traducătoare din limba franceză, în transpunerile ei din Maupassant, Balzac, Stendhal, Georges Duhamel, André Maurois sau François Mauriac, ea punînd un mare accent pe păstrarea nuanțelor stilistice.* După 1960, a publicat rar, iar în anii ’70–’80 a trăit complet retrasă, marginalizată de lumea literară oficială, deși era deja o figură marcantă a prozei vremii.* Cu toate că scriitoarea a lăsat romane și proze extrem de valoroase, de o mare încărcătură psihologică (precum „Voica” sau „Steaua robilor”), care prefigurează teme ale literaturii moderne de introspecție, astăzi este, din păcate, foarte puțin reeditată și citită.

Opera (selectiv): Voica (1924, roman, debut editorial) Steaua robilor (1934, roman), Între zi și noapte (1942, roman), Nu mă călca pe umbră (1969, roman), Pontiful (1972), Drum de foc (1981); teatru: Mea culpa (piesa premiată în 1925 de Teatrul Național din București), Între zi și noapte (o dramă adaptată după roman), Fratele meu, omul (piesa, ulterior și roman); a scris publicistică și eseistică în periodice interbelice importante precum Revista Fundațiilor Regale, Viața Românească, Sburătorul etc. Scrierile sale memorialistice, păstrate în manuscris, încă nu s-au publicat integral.