(1875–1926)
Singurătate
Singurătatea ca o ploaie-mi pare.
Din mări ea suie către înserare;
și din cîmpii pierdute-n depărtare
suie la cer, statornicu-i lăcaș.
Și-abia din cer se lasă pe oraș.
Și plouă-n ora vag crepusculară,
cînd toate străzile spre zori se-ndreaptă,
cînd trupuri ce nimica nu aflară,
dezamăgit și trist se trag deoparte;
cînd oameni care se urăsc de moarte
dorm în același pat, atît de-aproape:
singurătatea trece-atunci pe ape...
(Din volumul „RILKE – versuri”, EPLU, 1966;
traducere din germană de Maria Banuș)
„Și dacă vorbim din nou despre singurătate, devine din ce în ce mai clar că în fond nu-i ceva ce poți alege sau părăsi. Sîntem singuri. Poți să te înșeli pe tine însuți asupra acestui lucru și să faci ca și cînd n-ar fi așa. Asta-i tot. Cu cît e însă mai bine să ne dăm seama că noi sîntem totul, ba chiar să plecăm de-aici! Atunci de bună seamă vom ameți, căci toate punctele pe care ochiul nostru obișnuia să se odihnească ne sînt luate, nu mai e nimic aproape, și toate cele îndepărtate sînt infinit mai departe.” (Scrisori către un tînăr poet)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu