Poemoteca

Vasile Voiculescu*

CLXXXIX

Nu m-au tîrît spre tine nici stearpa desfrînare,

Nici vițiul fățarnic, ci patima senină;

Cînd fluturul își arde aripa-n lumînare,

El nu rîvnește seul, ci magica lumină.

Mă sprijin pe-amintire acum... și-apoi pe moarte.

Toți ceilalți stîlpi cu lumea deodată s-au surpat,

Iubirea putrezește pe undeva, departe

Eternitatea-i încă un vis dezaripat.

M-adun de pretutindeni, mă-nchid de-o grijă sumbră,

Mi-e sufletul zadarnic și cere să se culce;

Prin slăvi amurgul trece misterios de dulce

Și-n umedul lui giulgiu mă-nfășură cu umbre...

Nici stea, nici cîntec: vine alt soi de noapte, grea,

Mai limpede ca gheața... și rece tot ca ea.

Duminică, 24 iulie 1955

CLXXXIX

No vain lust dragged me towards you

Nor double-dealing vice, but just pure passion;

Butterflies get their wings burned by candle flame

Allured not by hunger for tallow, but for magical light.

For me now the sole truth is remembrance... and death;

All other pillars together with the world have crumbled,

Love rots somewhere far away, out of sight,

Eternity is barely another clipped dream.

I pull myself together, for I am deep in sorrow,

My soul is blank and longs for rest and sleep;

Dusk filters mysteriously sweet through the clouddrifts,

Wrapping me in its humid through of shadows...

Starless and silent a dreary shroud nights sets in,

Clearer than ice... but just as chilly.

Sunday, July 24, 1955

* din volumul „Ultimile sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară” (selecție, transpunere în engleză și imagini: Margareta Sterian), ed. Eminescu, București, 1982, pp. 44-45

Pe maestrul Segovia am început a-l asculta cu sistemă, cum se spune, adică apropriindu-mi-l, abia pe la sfîrșitul anilor ʼ70 ai secolului trecut, cînd am devenit, student fiind, cel mai vîrstnic discipol al profesorului C. Mitulescu, titular al clasei de chitară clasică a Școlii Populare de Arte din Ploiești, cum se numea instituția pe atunci... Profesorul Mitulescu avea un obicei, pe care nu știu cîți profesori de instrument din ziua de azi îl au și dacă-l mai au, îl mai și practică. Ne invita, pe noi, discipolii dumisale, în fiecare săptămînă, duminica după-amiază, la o ședință de audiții muzicale, care se desfășura după un anumit ritual, asupra căruia mă voi opri, in extenso, cu alt prilej... Bref, în sufrageria profesorului dintr-un apartament situat la etajul 10 al unui bloc ploieștean, ne așezam, fiecare pe unde apuca (pe fotolii, pe jos, pe canapele sau pe scaune improvizate) și ascultam – numai de pe viniluri și casete audio – tot felul de muzichii, care de care mai rafinate și în interpretări dintre cele mai valoroase. Genurile ascultate cu predilecție erau jazz-ul și muzica clasică, iar din aceasta din urmă, se acorda întîietate lucrărilor pentru chitară... După încheierea audiției, urma partea cea mai incitantă, discuțiile libere pe marginea celor ascultate, sub atenta supraveghere a profesorului, la o cafea garnisită cu alte licori binecuvîntate de zei pe pămînt (cei foarte tineri se rezumau doar la ambrozie și nectar, a se citi prăjiturele și citronade)... Cînd se iscau controverse sau neclarități vizavi de anumite pasaje tocmai ascultate, chestiuni legate de rezolvări tehnice și/sau interpretative, totul se încheia pe cale amiabilă cu reascultarea respectivelor fragmente, întru dumirire... De multe ori se citeau fragmente din biografiile unor mari interpreți sau compozitori sau se comentau concertele care tocmai se întîmplaseră la filarmonica ploieșteană... Pentru mine, unul, aceste întîlniri duminicale au fost de-a dreptul salutare întru cultivarea și polisarea gusturilor mele muzicale... Muzica maestrului Segovia, transcripțiile dumisale din Bach, Vivaldi sau Paganini, ca și din alți mari titani ai muzicii clasice dintotdeauna, dublate acestea, de excepționala sa sensibilitate muzicală și o tehnică interpretativă nepereche, a fost aceea care a conferit noi valențe chitarei, care pînă la el nu-și găsise încă locul între instrumentele solistice tradiționale ale muzicii clasice (fiind trimisă, de regulă, la colțul celor de divertisment, facile), transformînd-o, de fapt, dintr-un instrument obișnuit de acompaniament, într-unul solistic, demonstrînd, pe această cale, celor care contestau demersul său, că din cele șase corzi nu se nasc nici mai multe dar nici mai puține sunete decît din celelalte instrumente „consacrate”... Chitara a triumfat grație tenacității și travaliului abnorm (pentru mulți) ale acestui muzician spaniol de geniu...

Concert de la Alhambra

(documentar)

Poemoteca

Tudor Arghezi*

Lui Eminescu

Pășiți încet, cu grijă tăcută, feții mei,

Să nu-i călcați nici umbra, nici florile de tei.

Cel mai chemat s-aline din noi și cel mai teafăr

Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr!

*„Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri.” (1955)

Altițe & Bibiluri

Femeia își face întotdeauna griji pentru ceea ce bărbatul uită iar bărbatul, pentru ceea ce-și aduce aminte femeia...

Zburătăcind...

Creedence Clearwater Revival

Green River

 (1969)

Doug Clifford - baterie

Stu Cook - chitarǎ bas

John Fogerty - chitarǎ, voce

Tom Fogerty - chitarǎ ritmicǎ , background vocal

Altițe și Bibiluri

Ție, Gabi al taichii, întru (re)amintire...

„Dacă bunăoară mîine, prin absurdul absurdului, cineva mi-ar demonstra negru pe alb că persoana mea, cu toate ale ei, se reduce la o sută de kilograme de substanțe, regăsibile în tabelul lui Mendeleev, și că Isus a fost un șarlatan, aș înnebuni pe loc și existența mea și-ar pierde rostul de-a fi.”

„Matinalii sînt oameni care s-au născut bătrîni. Există o singură vîrstă: cea a copilăriei. Şi o singură povară: trezitul dis-de-dimineaţă. „Am cravata mea / Sînt pionier / Şi mă mîndresc cu ea...” şi chinul total: mersul la şcoală, restricţionarea partidelor de joacă și efectuarea temelor, mintenaș. Eram un copil ascultător, îmi iubeam părinții și învățam bine, uneori luam premiu, dar cursul primar a fost pentru mine un supliciu. Nu-i vorbă, și restul. Școala, în general, mi se părea o absurditate. Învățam în salturi. Am recuperat pe parcurs, ce-i drept, dar începutul a fost extrem de dificil. În primul an de școală, m-a dus tata cu mașina. În al doilea, bunicul, per pedes. Apoi m-au trimis singur. În curți, pe întuneric, case tăcute, nici o fereastră luminată și, în jocul tainic al umbrelor, frunze uscate pudrate cu brumă. Peste o jumătate de oră, în sala de clasă cu becuri chioare spînzurate din tavan, tovarășa învățătoare Bălan verticală, austeră, fixă, așteptînd răspunsurile noastre. Mie îmi picau ochii în gură. Călimară, bastonașe și abac... pentru sufletul meu crud, un adevărat coșmar. „Hey! Teacher! Leave them kids alone!” Îmi venea, parcă, dar fără s-o formulez astfel, să mă cac în toate călimările și bastonașele alea și să fug în lume.”

„Ne furăm priviri în timp ce mă ghidează prin măruntaiele palatului.
― Sînteţi artist?
― Doar pe jumătate...
― Dacă spuneţi asta, înseamnă ca sînteţi unul mare!
Habar n-are despre ce vorbeşte. Are ochi negri, rotunzi și limpezi. Amfitrioana a şters-o englezeşte. Noi, ceilalţi, am rămas captivi lîngă pictura ei scălîmbă şi un rest de vin, în pahare improprii, din palstic. Burta palatului ne digeră lent. De-o parte femeile şi bărbaţii, de cealaltă parte eu. Privindu-i, am impresia că viaţa trece pe lîngă mine din sens opus, în reluare. Ca să mă distrez, îi despoi din priviri și îi lăs în chiloți. Apoi îi despoi de tot. Cu cîte un pahar în fiecare mînă întinsă, valsez printre doamne cu boruri largi şi domni cu revere scurte: „Andante, andante, just let the feeling grow”. Avea să se sfîrșească prost. Şi numai ca să mă aflu în treabă, la plecare i-am lăsat o carte de vizită şi i-am promis, fără să cred o clipă, că voi reveni.”

Coda 

Moartea unui prieten este repetiția generală a propriului tău sfîrșit. 

Gabriel Liiceanu

Ieri dimineață, chiar la prima dintre ore, FB m-a anunțat că este ziua prietenului meu Gabi... Da, a rămas ziua lui de naștere nu numai pentru mine, mi-ar plăcea să cred, ci și pentru toți aceia care încă îl mai simt rămas printre noi, chiar dacă, acum vreo trei luni poate, brusc, s-a hotărît, mult prea ostenit fiind de pîrdalnica lui viață, să tragă luntrea-i pe un mal pustiu, să nu-și mai continue drumul pe apa nu întotdeauna liniștită și strălimpede a existenței sale pămîntene și să plece undeva, doar el știe unde, să se hodinească puțin...
Am „tăguit” aceste rînduri pe FB (așa cum făceam dimpreună, deseori, cînd aveam să ne trimitem cîte-o bezea mai dulce sau mai amăruie), inclusiv trei mici texte ale sale, pe care urma să i le public în „Gazeta Cărților”, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, convins fiind că, de pe cele tărîmuri de dincolo de timp unde și-o fi găsit sălaș, se va bucura, preț de-o clipă și-mi va face cu ochiul, mustăcind șugubăț, ca de obicei...

Corona Story

(foto: B.-L. S.)

„Atîta timp cît putem zîmbi, cauza nu este încă pierdută.”

William Shakespeare

Haihui printre imagini

Despre Banksy (pseudonimul unui artist britanic specializat în graffiti, activist politic, regizor de film și pictor englez) se știu extrem de puține lucruri. Este o prezență cvasi-invizibilă în spațiul public, lucrările sale – artă urbană satirică ce combină mici texte epigramatice subversive, suculente și pline de un umor negru cu desene executate după un șablon extrem de personal, care aduc virulente critici vieții politice și sociale – sînt prezente pe trotuare, pereți și poduri din orașe din întreaga lume.

Dac-ar fi să luăm de bune spusele designerului Manco Tristan, Banksy s-ar fi născut în 1974 în Bristol, Anglia, unde și-a petrecut primii ani de viață, ca fiu al unui tehnician fotocopiator, el fiind școlit să devină... măcelar!
Carantinat ca toți oamenii serioși din ziua de azi, Bansky și-a transformat presupusa baie a lucuinței sale într-o instalație, imaginile postate de el pe Instagram purtînd o singură explicație: My wife hates it when I work from home. Orice alte comentarir sînt de prisos... 

La lumina plăpîndă a candelei

(fotografie de B.-L.S.)

„Talentul*

Talentul este duhul unui neam care se adună în niște indivizi. Dacă ei nu duc la capăt ceea ce au primit, dacă nu dau înapoi neamului opere valoroase, atunci înseamnă că nu au fost demni de această frumoasă și aleasă povară pe care au primit-o de la Dumnezeu...”

Părintele Iustin Pârvu

* din volumul „Daruri duhovnicești”, ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2010, p. 113

Corona Story

Eram cumva în afara noastră

În 1954, noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 metri sub pământ într-o mină de sare. Totul în acel timp se făcea după modelul sovietic, întreaga viaţă era după modelul sovietic: sărbătorile, muzica, totul. Chiar şi gardienii erau săturaţi de aceasta şi ne cereau nouă: „Hei, cântaţi-ne nişte cântece româneşti”. „Noi vrem să ştim despre viaţa românilor, noi suntem acasă”.

Jos, în mină, munceam cot la cot cu civilii, dar eram numiţi „Forţa specială de muncă”. Nu ne dădeau voie să ne strigăm pe nume, purtam numere 2121, 400 sau 200. Poţi să-ţi imaginezi aceasta? Noi deţinuţii eram împreună cu acei oameni, mineri civili, care încercau să ne arate nouă ce trebuie să facem şi să ne înveţe cum să ne descurcăm (nu ştiam nimic despre minerit). Securiştii, îmbrăcaţi în civil sau în uniforme, nu contează, erau tot agenţi de securitate, le-au spus muncitorilor ce lucrau cu noi că vor lucra cu condamnaţi extrem de periculoşi, cu criminali, şi că nu trebuie să vorbească cu deţinuţii mai mult decât este strict necesar, pentru că deveneau agresivi, chiar în stare de crimă. Am cărat acele unelte de metal foarte grele utilizate în mină. În mai puţin de o lună, acei civili au înţeles că acei criminali s-au comportat ciudat de paşnic. Au început să se adreseze nouă cu „profesore”, „domnule”, „părinte”. Apoi au început să se întrebe: „Ce poate fi aceasta? Ce fel de criminali sunt acei tipi?”

…A venit un an de totală şi veritabilă izolare. Am fost aşa de separaţi de lume că nu am putut şti când au fost Sfintele Paşti. În special la Aiud am fost derutaţi de un lucru: la ora 24:00 fix, biserica reformată a început să bată clopotele. Dar noi eram atenţi la biserica ortodoxă, ne-am ascuţit urechile să auzim acele clopote, ştiam că se trag clopotele.

Personal am fost unul din cei care făceau curse cu acele vagoane joase pe care le foloseau în mină să care minereu; aşa că slujba mea era în principal să merg mult. Mulţi dintre noi munceam împreună. Cum puteam să sărbă­torim Paştele? Am luat toate bucăţile metalice de la frezele pentru rocă şi le-am pus pe o sfoară. Făceau un zgomot minunat. Le-am bătut pe toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii. Timpul de adunare a fost 2:30. Acela a fost momentul când am intrat în ascensor, şi când cu toţii am început să facem zgomot. A fost momentul vieţii noastre când am simţit o adâncă, duhovnicească tăiere a respiraţiei. Noi, preoţii, am cântat tot ceea ce ştiam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată.

Când am intrat în ascensor am intrat cântând „Hristos a Înviat!”. Apoi am auzit pe cei care coborau de la suprafaţă în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pă­mânt, a continuat în ascensor şi la suprafaţă. Am intrat la duşuri cântând. După spălare ni se dădea ceai, dar atunci autorităţile ne-au încuiat în dormitoare două zile. După cele 2 zile, ne-au adunat pe toţi în faţa comandantului lagărului.

„Ştiţi de ce aţi fost încuiaţi, nu-i aşa? Când vă va intra în minte că sunteţi aici pentru reeducare? Când o să vă vină mintea la cap? Priviţi aici băieţi! Toate vieţile voastre sunt în mâinile noastre: suntem cei care decidem ce se va întâmpla cu voi. Şi am decis că voi nu sunteţi buni de nimic. Vă vom împuşca pe toţi. Acum, toţi preoţii în dreapta mea!” Acolo am fost 20 de preoţi, atât ortodocşi cât şi greco-catolici. Eu personal n-am ieşit, am stat împreună cu laicii.

Apoi, comandantul a început din nou: „Acum, uitaţi-vă bine la ei! Vedeţi! Aceştia sunt cei care vă învaţă ideile lor politice. Aceştia sunt criminalii care vă bagă în cap ideea de Dumnezeu. Eu nu ştiu de unde au luat preoţii ideea de Dumnezeu. Hei, voi! Îndrăzniţi să spuneţi că cre­deţi în Dumnezeu?! Oricine spune că crede în Dumnezeu să facă un pas în faţa mea, chiar acum!”

Ce puteam să fac? Nu am făcut pasul prima dată, dar acum trebuia să-l fac. Nu am avut curajul în acel mo­ment, dar mi-am spus mie că trebuia să spun ceea ce aşa era: credeam în Dumnezeu. Am păşit în faţă. Coman­dantul mă cunoştea foarte bine. „Hai, spune de unde eşti?” I-am spus de unde sunt şi m-a întrebat „Crezi cu adevărat că există Dumnezeu, nu-i aşa?” „Da” „Nu sunt mai mulţi decât tine? Hai să-i chemam pe toţi aici”. Şi au adunat toţi preoţii. Curtea lagărului era plină de gropi adânci şi pline cu apă. Superiorii ne-au alergat prin acele gropi timp de 2 ore. După aceea niciuna din acele gropi nu mai era plină de apă. Curtea a devenit ca o mlaştină murdară…. (sursa: https://www.atitudini.com/)

Zburătăcind...

Liquid Tension Experiment

Tony Levin 

(ex-King Crimson, Bruford Levin Upper Extremities etc.)

Chapman Stick, bass

John Petrucci

 (Dream Theater)

guitars 

Mike Portnoy

 (Dream Theater)

drums

Jordan Rudess

 (Dream Theater)

keyboards

Haihui printre sunete

Sweet Smoke

Andy Dershin – bass guitar

Jay Dorfman – drums, percussion

Marvin Kaminovitz – lead guitar, vocals

Michael Fontana (A.K.A. Michael Paris) – tenor saxophone, alto recorder, vocals, percussion

Steve Rosenstein – rhythm guitar, vocals

Orație

Un gînd senin alături de cele mai bune urări, din inimă, de ziua noastră, dragilor mei colegi bibliotecari, oriunde s-ar afla ei, în aste zile de zaveră!

Să fiți sănătoși și inimoși!

La mulți ani!

Doamne ajută!

Raftul cărților

Dacă tot este Ziua Internațională a Cărții și a noastră, a bibliotecarilor, atunci să fie și cîteva cărți mai altfel, azi, aici... Așadar, trei excelente lucrări despre tot atîția muzicieni, ca să nu ocolim și lumea sunetelor. Biografia celebrului grup The Police (cu Sting la timonă) de Philippe Margotin (Éditions de la Lagune, 2007), apoi o splendidă carte-album, Photos détournées (Éditions du Rocher, 2008, cu 500 de fotografii de Éric Deniset, texte Éric Deniset și Hervé Pons) cu, de și despre nu mai puțin celebra cîntăreață Jane Birkin, preafrumoasa și sexoasa muză a binecunoscutului compozitor și interpret francez, regretatul Serge Gainsbourg și, last but not least, masiva autobiografie (400 de pagini, Editions Michel Lafon, 2012) a lui Rod Stewart (mai are nevoie de vreo prezentare?)...

Police

Serge Gaisbourg & Jane Birkin

Rod Stewart

Muzicoteca

Cu Procol Harum n-am trăit o dragoste la prima vedere, cum se spune (așa cum n-am trăit, de altfel, cu multe alte grupuri care abordează genul lor muzical, progresiv-simfonic, numit și psihedelic / proto-prog de cunoscători și de specialiști, mai dificil, mai complex și foarte elaborat, presupunînd vaste și aprofundate cunoștințe muzicale dar și stăpînirea deplină de tehnici interpretative la varii instrumente), ci după succesive ascultări și reascultări de tot felul de muzichii, îndeosebi dintre cele simfonice... Chiar dacă dumnealor au cochetat, deseori, întru relaxare, mă gîndesc, și cu genuri mai „lejere” precum blues sau pop... Una peste alta, o trupă de referință, cu Gary Brooker și Robin Trower la timonă, doi muzicieni extrem de valoroși, care au intrat în istoria a ceea ce cu un termen generic numim rock music, pe ușa din față, cu celebra A Whiter Shade Of Pale ... Piesă pe care o dansam cu drag la „ceaiurile” tinereților noastre, cuplată, de regulă, cu Night In White Satin, a băiuțeilor de la The Moody Blues... 

Filmoteca de dinamită

Nu-i de ajuns să fii mare compozitor* ca să scrii muzica asta,

 trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu.

Dinu Lipatti

16 septembrie 1950.

La Festivalul Internațional de la Besançon (Franța), Dinu Lipatti susţinea ultimul său recital de dinaintea plecării definitive din această lume. Cei care au fost atunci prezenţi îşi amintesc şi astăzi cu emoţie de acel moment cu încărcătură profund emoţională. Dinu Lipatti era bolnav, foarte slăbit, fiindcă în acea dimineaţă suferise o nouă criză**, era aşadar incert pentru toată lumea dacă artistul îşi va putea susţine solicitantul program. Ceea ce părea a fi aproape imposibil s-a transformat într-o demonstraţie de magie, de supranatural, iar cuvintele nu sunt mari - Lipatti a cântat ca niciodată, îndreptăţind criticii să-i numească recitalul „cântecul său de lebădă”. La final, a oferit publicului un testament muzical simbolic, coralul său preferat de Johann Sebastian Bach.

Acest ultim moment public din viaţa sa constituie subiectul de la care a pornit regizorul şi producătorul francez Philippe Roger pentru realizarea filmului său documentar, intitulat „Recitalul de la Besançon”...

*Beethoven - n.m. B.-L.S.

**Dinu Lipatti suferea de limfogranulomatoză malignă (maladia Hodgkin)

Poemoteca

Paul Celan*

Anii de la tine la mine

Iarăşi îţi unduie părul când plâng. Albastrul ochilor tăi
îl aşterni pe masa dragostei noastre: un pat între vară şi toamnă.
Bem o licoare pe care nici eu, nici tu, nici un al treilea n-a pregătit-o:
sorbim ceva gol, ceva de sfîrşit.

Ne privim pe noi în oglinzile-oceanului,
şi ne-ntindem mai iute bucatele:
nopatea e noapte, începe cu zorile,
alături de tine mă culcă.

Cel ce inima-şi smulge din piept

Cel ce inima-şi smulge din piept, trandafirul atinge,
a lui sunt petala şi spinul,
lui îi aşterne lumina pe talger,
lui îi umple paharul cu adieri,
lui îi susură umbrele dragostei.

Cel ce inima-şi smulge din piept şi-o zvârle înalt,
nimereşte la ţintă,
piatra cu pietre ucide,
lui orologiul sângele-şi sună,
lui vremea, din palmă, ceasul îi bate,
cu mingi mai frumoase se poate juca,
şi poate de tine vorbi şi de mine.

Corona

Toamna-mi mănâncă frunza-i din palmă: suntem prieteni.
Vremea din nuci o cojim şi-i învăţăm să se ducă;
vremea se-ntoarce în coajă.
În oglindă-i duminecă,
în vis este somn,
adevăr gura grăieşte.

Ochiul meu se apleacă spre sexul iubitei:
noi ne privim.
Ne spunem ceva de-ntuneric,
ne iubim ca mac şi memorie,
dormim ca vinul în scoici,
ca marea în raza de sânge a lunii.

Stăm la fereastră îmbrăţişaţi, ei se uită din stradă la noi:
e vremea să ştie!
E vremea piatra să purceadă a-nflori,
neliniştea-n inimă să se abată.

E vremea, vremea să vină.
E vremea.

(traducere de Maria Banuş)

*Paul Celan (Paul Peisah Antschel), a fost un poet, traducător și eseist de expresie germană, un evreu originar din România, care s-a născut la 23 noiembrie 1920, la Cernăuți, punîndu-și capăt vieții la 20 aprilie 1970, la Paris, unde se stabilise după ce viețuise în România și, pasager, în Austria. A scris în limba germană și a tradus în această limbă literatură română, portugheză, rusă, engleză și franceză, iar din limba germană a tradus în românește o serie de povestiri ale lui Franz Kafka. Unul dintre cele mai cunoscute poeme ale sale este „Todesfuge” (în limba română, „Tangoul morții”), apărut în 1947, care reprezintă un omagiu adus acelora care au pierit în holocaust,în special în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Este considerat drept unul dintre marii poeți moderni ai lumii...

Gînd în fuior

(André Malraux în 1954, fotografie de Yousuf Karsh)

„Il ne lui réstait, triste métier, que de comprendre.”

André Malraux

Altițe & Bibiluri

„La ce lucrez acum? Îmi pregătesc remarcile spontane.”

Winston Churchill

Restitutio

Carol I al României

(20 aprilie 1839, Sigmaringen - 10 octombrie 1914, Sinaia)

Principe de Hohenzollern-Sigmaringen

(Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen)

Mari români

(documentar)

Haihui printre sunete

Phoenix

Mugur de fluier

(LP, 1974)

Raftul cu cărți*

Panait Istrati*

(10 august 1884–16.IV.1935)

Ernest Hemingway:
Îl cunosc și îl iubesc pe Panait Istrati (…) eu nu pot să-l condamn. În consider, ca și Romain Rolland, un scriitor talentat, deși marele scriitor francez s-a îndepărtat de el și, trebuie să spun, pe nedrept, deoarece Istrati nu făcea altceva decât să lase să vorbească conștiința sa, neputând să ascundă anumite decepții ale sale. (…) Sunt convins că Istrati a rămas până la sfârșitul vieții sale același îndrăgostit al omului, al libertății sale. („România Literară”, 8 mai 1980)

Tudor Arghezi:
Panait Istrati nu s-a ivit din cenaclu, din concubinajul Universității cu Critica, din amorul tragic al Finanței cu Editura. Niciun părinte nu i-a împrumutat sexul artistic ca să-l ouă. )…) Iritarea multora vine de acolo că domnul Panait Istrati dovedea, în ziua înfățișării la rampa literaturii, că existase dincolo de cuiburi și în afară de Parlamentul literar. Criticii, care păzesc cu galoane și sculare în picioare porțile literaturii în București, au rămas, într-adevăr, neplăcut impresionați. Ignoranța acuză totdeauna obiectul iscat pe neașteptate de nedelicatețe. („Clipa”, 16 noiembrie 1924)

Nikos Kazantzakis:
Figura sa slabă și brăzdată de riduri mi-a plăcut din prima clipă, prin expresia ei de învingător chinuit. Epopeea eroică a vieții sale îmi era cunoscută. În vinele sale curge năvalnic sângele de vagabond al Cefalonitului. În ochi îi arde dorința de-a cunoaște, iar mâinile veșnic nesătule de-a atinge acest pământ, vremelnic și drag, pe care îl călcăm cu picioarele noastre. Flămând, fără adăpost, a cutreierat lumea, muncind și purtându-și sărăcia, îmbătat de fericire. Acest lucru trebuie subliniat în chip deosebit. Puțini oameni pe lume au fost atât de fericiți ca Panait Istrati. Sufletul său puternic preface foamea în hrană, iar vagabondajul și sărăcia în libertate. Acolo, unde alți oameni ar pieri, Istrati respiră adânc și recunoscător aerul întregii lumi. (Colette Janiaud-Lust, „Nikos Kazantzakis”, 1970, François Maspero)

Romain Rolland:
Ceea ce i-a lipsit mai mult a fost o metodă de muncă. Dacă s-ar fi supus cerințelor unei discipline, ar fi putut crea o operă grandioasă, de vreme ce a fost străbătută de scânteiri de geniu. Dar, născut boem, a rămas toată viața astfel (…) N-a trădat pe nimeni. Pe nedrept, i s-a lipit o etichetă, obligându-ne a-l vedea numai sub un singur aspect. („Europe”, ianuarie-februarie 1955).

Céline:
… Bietul Istrati! (…) A avut de-a face direct cu omenirea. Alți scriitori au trișat cu toții, și trăiesc foarte bine. („L’Herne”, 21 ianuarie 1963)

* din volumul Panait Istrati. Cum am devenit scriitor (reconstituire pe bază de texte autobiografice, alese, traduse și adnotate de Alexandru Talex), Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1981.

Muzicoteca

Aproape 50 de albume solo şi împreună cu trupa sa „Mothers Of Invention”, reprezentând înregistrări în studio, din concerte şi coloane sonore de filme. Peste treizeci de compilaţii, câteva ediţii limitate, două filme de lung metraj („200 Motels” şi „Baby Snakes”, plus două de desene animate), nenumărate colaborări cu interpreţi şi compozitori de rock (Steve Vai, Jack Bruce etc.), jazz (Jean-Luc Ponty, George Duke etc.), muzică clasică, ansambluri filarmonice („The Royal Filarmonic Orchestra” condusă de Elgar Howarth, „Ensemble Intercontemporain” condus de Pierre Boulez etc.). Haotica şi încâlcita istorie a supergrupului „Mothers Of Invention” condus de Zappa (până la dizolvarea sa, survenită în anul 1978) a cunoscut zeci de schimbări de componenţă, având ca rezultat crearea unei impresionante discografii (compuse, aranjate şi produse, în totalitate, de Zappa) şi constituind una dintre cele mai prolifice şi originale opere ale culturii rock a tuturor timpurilor. Pentru a nu mai vorbi despre muzicienii descoperiţi şi lansaţi de Zappa ca şi de producerea albumelor unor artişti care, practic, nu mai au nevoie de nici o prezentare, numele lor fiind de mult intrate în istoria muzicii rock (Adrian Belew, Alice Cooper, Ravi Shankar etc.). Este interesant de ştiut faptul că Zappa a fost primul – înaintea celebrului leader al trupei The Who, Pete Townsend – care, în albumul său „We Are Only In It For The Money” (1967), a folosit cuvântul „punk”, devenit la mijlocul anilor ’70 un curent de fuziune provenit din disco, reggae, ritmuri africane şi promovat de trupe precum The Clash, Sex Pistols, The Ramones etc. şi despre care Zappa însuşi spunea că este o „muzică a celor care nu ştiu să cânte, adresată celor care nu o înţeleg” (!). Acesta este, foarte pe scurt, unul dintre cei mai cultivați, creativi și complecși muzicieni ai istoriei muzicii denumite, cu un termen generic, rock. Un colos. Un geniu.

*

Albumul „Apostrophe (ʼ)”, al 18-lea al discografiei sale, a fost compus în întregime pentru a repovesti, muzical, istoria filmului Nanouk eschimosul (1922) al lui Robert Flaherty...

La lumina plăpîndă a candelei

(fotografie de B.-L.S.)

„Talentul*

Talentul este duhul unui neam care se adună în niște indivizi. Dacă ei nu duc la capăt ceea ce au primit, dacă nu dau înapoi neamului opere valoroase, atunci înseamnă că nu au fost demni de această frumoasă și aleasă povară pe care au primit-o de la Dumnezeu...”

Părintele Iustin Pârvu

* din volumul Daruri duhovnicești, ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2010, p. 113

Memento

Anthony Quinn*

(21 aprilie 1915 , Chihuahua, Mexic – 3 iunie 2001, Boston, SUA)

„Iubesc primele zile de primăvară, cînd apar frunzulițele noi.

Iubesc soarele și marea.

Iubesc rîsetele copiilor.

Iubesc foșnetul copacilor.

Iubesc mirosul iute al pămîntului după ploaie.

Iubesc inocența primei zăpezi.

Iubesc muzica mexicană.

Îl iubesc pe Puccini.

Iubesc faptul că învăț lucruri.

Iubesc un somn bun de noapte.

Iubesc faptul că descopăr lucruri.

Iubesc mirosul de tămîie din biserică.

Îl iubesc pe Thomas Wolfe.

Îl iubesc pe Rouault.

Îl iubesc pe Michelangelo.

Îmi iubesc copii.

Sigur că da, eu cred în iubire, acea iubire despre care vorbeau Iisus și Gandhi.

Dar oare fusesem eu capabil, vreodată, să iubesc necondiționat?”

(din „Păcatul originar. O autobiografie”, Nemira, București, 2018, p. 8)

*De-asta am scris o carte. Ca să le spun oamenilor că trebuie să învețe să accepte viața și iubirea. Să iubească necondiționat – ACESTA e cel mai important lucru din lume! N-am mers niciodată la școală. Nici nu știu să citesc prea bine pe litere. N-am scris-o nici ca să fac bani, dacă voiam bani mă făceam contrabandist. Am scris-o ca să le aduc oamenilor marea veste: după toți acești ani, cred că am învățat, în sfârșit, să iubesc necondiționat.