Poemoteca

Rainer Maria Rilke*

Epilog

Mare e moartea

Peste măsură.

Sîntem ai ei

Cu rîsul în gură.

Cînd, arzătoare, viața

Ne-o credem în toi,

Moartea, în miezul ființei,

Plînge în noi.

(în românește de Lucian Blaga)

Zi de toamnă

E vremea, Doamne! Vara a fost lungă.

Aruncă-ți umbra peste cadranele solare

și vînturile pe cîmpii le-alungă.

Dă fructelor din urmă porunci să fie pline;

mai dă-le două zile de la sud,

îndeamnă-le s-ajungă coapte bine,

și toarnă dulce suc în vinul crud.

De-acum cel fără casă mereu pribeag va fi.

Cel singur va fi singur vreme lungă,

va sta de veghe, lungi scrisori va scri

și prin alei mereu va rătăci,

neliniștit, cînd frunzele s-alungă.

(în românește de Al. Philipide)

Singurătate

Singurătatea ca o ploaie-mi pare.

Din mări ea suie către înserare;

și din cîmpii pierdute-n depărtare

suie la cer, statornicu-i lăcaș.

Și-abia din cer se lasă pe oraș.

Și plouă-n ora vag crepusculară,

cînd toate străzile spre zori se-ndreaptă,

cînd trupuri ce nimica nu aflară,

dezamăgit și trist se trag deoparte;

cînd oameni care se urăsc de moarte

dorm în același pat, atît de-aproape:

singurătatea trece-atunci pe ape...

(în românește de Maria Banuș)

* din volumul RILKE, versuri, ed. Pentru Literatură  Universală, București –1966