miercuri, 14 august 2019

Jurnal de-a bușilea


Prietenii adevăraţi locuiesc foarte departe unul de altul.”
„Fac filme ca să scap de propriile frici.”
„Căsătoria este singura condamnare pe viaţă, de care eşti iertat pentru comportament urât.” – Alfred Hitchcock
„Blondele sunt cele mai potrivite victime. Ele sunt asemeni zăpezii virgine în care ies la iveală urmele însângerate.” 
Alfred Hitchcock
(la 120 de ani de la naștere, împliniți pe 13 luna aceasta)

Cred că pe la sfîrşitul anilor ‘70, dacă nu mă înşeală memoria, deci pe vremea cînd „odiosului” şi „sinistrei” sale consoarte nici prin gîndurile lor cele mai negre (dac-or fi avut vreunele) nu le trecea că peste niscaiva ani vor sfîrși cîntînd „Internaționala” la Tîrgoviște în acompaniamentul lătrat al mitralierelor, care în final le vor ciurui sediile conștiințelor (dacă le-or fi avut cumva), apăruseră prin mai toate locurile publice (însă mai cu seamă prin frizerii şi cîrciumi) nişte afişe mari pe care se putea citi: „BACŞIŞUL NE DEZONOREAZĂ! SÎNTEM RETRIBUIŢI PENTRU MUNCA PRESTATĂ! SĂ STÎRPIM BACŞIŞUL!” sau altele, mult mai la obiect, „NU PRIMIM BACŞIŞ!”. Peste ani, taică-meu mi-a povestit o întîmplare minunată din acele timpuri, al cărei erou a fost un inginer american, venit la întreprinderea unde lucra bătrînul meu, să-i şcolească p-ai noştri specialiști întru folosirea unor aparate şi utilaje pentru foraj petrolier marin, importate recent de români din SUA.
Omul fusese cazat în Ploiești la celebrul hotel-restaurant „Berbec” (rebotezat după al doilea război - în buna și idioata tradiție a noului regim „popular” instalat la putere cu otuzbirul, după 31 decembrie 1947, cu sprijinul neprecupețit al „armatei roșii, eliberatoare” - „Central” şi rămas aşa pînă azi, nu se ştie din ce motive), după cîteva zile, la primul dejun luat împreună cu colegii români, i-a întrebat ce scrie pe acele afişe pretutindenare, convins fiind că nu-i în regulă ceva cu ele. Românaşii, băieți subțiri cu toții, unși cu toate alifiile, mai pe șleau ori mai voalat dar pe şoptite, i-au explicat ce şi cum. Omul a făcut ochii mari după care a explodat într-un rîs homeric. Ai noştri se uitau la el ca la un apucat, neştiind ce-a păţit, că nu era nimic de rîs în toată tărăşenia asta…
După ce a terminat de rîs, americanul le-a povestit cu lacrimi în ochi ce aflase el în prima dimineaţă cînd coborîse să-şi bea cafeaua şi să-şi fumze trabucul în barul hotelului și cînd, curios nevoie mare, l-a întrebat pe chelnerul care îl servea, ce scrie pe acele afişe oribile, care stricau rău ambianţa localului, aşa cum atîrnau ele pe pereţi. Ospătarul, fără să clipească şi plin de morgă, i-a „tradus”, într-o engleză aproximativă, însă suficient de inteligibilă ca ălălalt să priceapă, şoptindu-i la ureche conspirativ - dar după ce-şi încasase nota de plată şi îşi primise şi bacşişul grăsuț, corespunzător comenzii clientului său - că pe afişele alea scrie „Cîntatul în local interzis!”.
Mă gîndesc că n-ar strica să se reia tradiția acelor lozinci (poftim, ziceți-le bannere, că e mai trendy, dacă nu vă place cum sună desuetul termen), agăţate la loc vizibil atît pe pereţii interiori cît și pe cei exteriori ai tuturor instituțiilor statului (de la Președinție, Parlament și Guvern pînă la ultimul Consiliu județean ori primărie comunală), ba chiar și ai sediilor Poliției, spitalelor și, de ce nu, tuturor „unităților” (ce urît sună!) de învățămînt (de toate gradele), pe care să scrie asemenea exortații mobilizatoare dar viceversa: „Salariile ne dezonorează! Vrem şpăgi adevărate pentru munca prestată!”. Chit că știm cu toții cît de adînc e împămîntenită mita la noi, ea circulînd mai abitir ca apa în natură, însă în acest fel simplu dar extrem de eficace s-ar putea oficializa definitiv în conștiința colectivă ciubucul, șpaga, bacșișul, șperțul, filodorma sau cum s-or mai numi ele, astfel subțiindu-se apreciabil numărul găinarilor aflați în pușcăriile patriei și care-au pus botul la mizilicuri d-ăstea, derizorii...

Scrieţi publicului concis și pitoresc, pentru a putea citi clar, să poată aprecia articolul, să-şi amintească şi, nu în ultimul rând, să fie corect de la un capăt la altul, pentru a putea fi ghidat de lumina articolului vostru.“ Joseph Pulitzer

La o privire generală, spiritul nostru pare că nu şi-a găsit încă mijloacele de expresie şi împăcare.
N-a desfundat încă izvoarele de creaţie ale vieţii.
Nu stăpâneşte realitatea: nici în conţinut şi adîncime, nici formal prin organizare.
Nu domină natura nici extern, în instituţii ştiinţific organizate, nici interior, în înfrînarea pasiunilor şi instinctelor.
Simţurile sunt ademenite de o mare labilitate a existenţei, instinctele înrăite în conflicte minore, neproductive.
În stat şi societate nu-şi vede obiectivitatea proprie, ci probe zilnice de insuficienţă.
Unde începe reflecţia, ea suspendă responsabilitatea existenţială, die Urthesis – în termenul lui Husserl.
Ideile şi conceptele sunt trăite şi simţite estetic: ca ceva interesant, original, iar mediul lor este discuţia, mai mult sau mai puţin înflăcărată, sau – cel mult – eseul.
Nu au greutatea în datorii decît pentru amatori, care-şi jertfesc viaţa pentru idee cam tot aşa precum se jertfesc alţii pentru femei.”
Mircea Vulcănescu
Despre spiritul românesc (fragment)
(Text postum publicat de Virgil Ierunca în Caiete de dor, 1952, nr. 6, p. 1-4)

Niciun comentariu:

Memento

Nichita Stănescu (31 martie 1933 - 13 decembrie 1983) Belgrad, 1982 Mor de ridicol ce sînt, fǎcǎtor de cuvinte și sfînt Și pentru cǎ trebuie...