Rubaiate
V. R. Cantacuzu
V.
Nu știu de unde
tainica poveste
Urzită-n ale noastre
biete țeste.
Nu știu de ce, nici
încotro e drumul.
Atâta știu: că Cineva
mă este.
VI.
Îmi pare că sunt
doar o nălucire
În visul vreunui zeu
care-n clondire
Zadarnic își îneacă
greu amarul.
El tace. Eu îl strig.
Ce istovire !
XI.
Păsările, fluturii
și copiii mă dor
Peste poate. Și mai
vine câte un nor
Care-mi dă cu tifla
și-mi zice zâmbind:
Habar n-ai tu,
pământene, ce-i ăla zbor !
XXIV.
Cu vorbe mă
îmbăt – precum Omar
Tristețea-și îneca
într-un vin rar
Și-n buzele Djahennei
cea frumoasă.
Deasupră-ne, Supremul
joacă zar.
XXV.
Zăgaz nu pot să
pun ăstor catrene
Ce-mi curg fără istov
prin vene
În cari nicicând nu a
pătruns lumina.
Pe unde ies ?
mă-ntrebi – Prin ude gene.
XXVI.
Sunt cam distrat de felu-mi și candriu.
De mă întrebi ce fac –
și la ce bun, nu știu.
Nu știu de unde vin,
nici unde merg,
Și nici măcar dacă
sunt mort sau viu.
XXVII.
Mi-e așa dor să râd cu ființa toată,
Printre găini să mă
amestec – în poiată,
Să mor de râs, să mă
distrez pe rupte,
Și-apoi să plec acasă
încălțat cu-o gheată.
XXVIII.
Când trupul
de-al iubitei ți-l lipești
Și fericit te crezi
ca-n sferele cerești,
Ori cu prietenii cei
dragi tu te aduni
La vorbe și ospăț –
tot singur ești.
CCXL.
Un plan să fie?!…
O-ntâmplare
În care spațiu-timpul
doare?!
Mi-i ființa ființă,
ori himeră
Ce nici că este, nici
că moare?!
CCLVIII.
Sunt pe trei
sferturi chioară apă,
Din care toți licornii
se adapă.
Lumina doar mă
ocolește
Fiindcă e sireapă.
CCLV.
Soarele-i înaltă
floare
Peste zare.
Dar și el
Ca mâine moare.
CCLVI.
Carte n-am și
n-am sistem
Când brodesc vreun
poem.
Tot ce am este nevoia
Să descurc gânduri din
ghem.
XVIII.
Nu, despre
muzică nu pot să scriu,
Căci cum să pun pe
foaie ceva viu,
Acea vibrație unduind
prin univers ?!
Eu sunetul nu-l tai
cu-n bisturiu.
XXIII.
Prieteni, câtă
trudă – cuvintele s-aduni,
O noimă vrând să afli
căderii în genuni
Și vieții care curge
din tine strop cu strop.
Tu, focule de taină,
te-nalță din tăciuni !
XXX.
Nimic din cel ce
ești nu-ți aparține,
Zis-a Ecleziastul
către mine,
Și cu dobândă vei
plăti ce ți s-a dat.
L-am întrebat atunci :
Dar eu sunt – cine ?!
XXXIX.
Vai de voi și
vai de noi, neam de oi,
Mulse, tunse
și-aruncate la gunoi !
Mestecăm și behăim,
goale de-orice gând.
Toropeala ne cuprinde
și ne face moi.
XLIII.
Sunt meșter
mare la făcut nimic
Și-mi place de motanul
Arpagic.
Să torc alene viața
toat-aș vrea,
Pe marea Marmara
s-alunec cu-n caic.
XLV. A fi sau a nu fi
îmi e totuna.
Minciuna-i adevăr și
albă-neagră, Luna.
Pe diavol să-l desfac
de Dumnezeu, nu pot.
Dualismul firii mi-e
de spini cununa.
XLVI.
În strachina
asta simplă, de lut
Ni-s Dunărea, Oltul și
Mureș și Prut,
Și între ele, sfânt
pământul
Pe care sânge plâns-am
și am fost șezut.
XLVII.
Eu, palimpsest
a câta oară șters,
În mintea de-unde vine
acest vers
Să intru-aș vrea o
clipă, doar o clipă.
Și-apoi să fug, cu-n
bob de univers.
LV.
Să scrii știind că
scrisul e-n zadar,
Să-nduri tăcerea și al
ei calvar,
Durerea, plânsul
să-mpietrească-n tine,
Iar tu să fii din ce
în ce mai rar.
LIX.
Un rubaiat e-un
strop curat de rouă.
În el, răsfrântă,
luce-o lume nouă
Ca-n ochi de prunc –
abia mijit – lumina.
De grijă voi purtați-i
și soarele să-l plouă!
LXII.
Cred cu tărie în
sfânta Îndoială
Și-n astă inimă ce nu
se-nșeală.
În cugetarea dreaptă
cred și-n dialog,
Iar nu-n istorii roase
de cocleală.
LXVII.
În orice piatră
stă ascuns urcușul greu
Spre ochiul văzător de
curcubeu.
Și toate se întorc
cândva la piatră.
Deasupra lumii – tace
Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu