Poemoteca

Rubaiate

V. R. Cantacuzu

V. 

Nu știu de unde tainica poveste

Urzită-n ale noastre biete țeste.

Nu știu de ce, nici încotro e drumul.

Atâta știu: că Cineva mă este.

VI. 

Îmi pare că sunt doar o nălucire

În visul vreunui zeu care-n clondire

Zadarnic își îneacă greu amarul.

El tace. Eu îl strig. Ce istovire !

XI. 

Păsările, fluturii și copiii mă dor

Peste poate. Și mai vine câte un nor

Care-mi dă cu tifla și-mi zice zâmbind:

Habar n-ai tu, pământene, ce-i ăla zbor !

XXIV. 

Cu vorbe mă îmbăt – precum Omar

Tristețea-și îneca într-un vin rar

Și-n buzele Djahennei cea frumoasă.

Deasupră-ne, Supremul joacă zar.

XXV. 

Zăgaz nu pot să pun ăstor catrene

Ce-mi curg fără istov prin vene

În cari nicicând nu a pătruns lumina.

Pe unde ies ? mă-ntrebi – Prin ude gene.

XXVI. 

Sunt cam distrat de felu-mi și candriu.

De mă întrebi ce fac – și la ce bun, nu știu.

Nu știu de unde vin, nici unde merg,

Și nici măcar dacă sunt mort sau viu.

XXVII. 

Mi-e așa dor să râd cu ființa toată,

Printre găini să mă amestec – în poiată,

Să mor de râs, să mă distrez pe rupte,

Și-apoi să plec acasă încălțat cu-o gheată.

 

XXVIII. 

Când trupul de-al iubitei ți-l lipești

Și fericit te crezi ca-n sferele cerești,

Ori cu prietenii cei dragi tu te aduni

La vorbe și ospăț – tot singur ești.

 

CCXL. 

Un plan să fie?!… O-ntâmplare

În care spațiu-timpul doare?!

Mi-i ființa ființă, ori himeră

Ce nici că este, nici că moare?!

CCLVIII. 

Sunt pe trei sferturi chioară apă,

Din care toți licornii se adapă.

Lumina doar mă ocolește

Fiindcă e sireapă.

CCLV. 

Soarele-i înaltă floare

Peste zare.

Dar și el

Ca mâine moare.

CCLVI. 

Carte n-am și n-am sistem

Când brodesc vreun poem.

Tot ce am este nevoia

Să descurc gânduri din ghem.

XVIII. 

Nu, despre muzică nu pot să scriu,

Căci cum să pun pe foaie ceva viu,

Acea vibrație unduind prin univers ?!

Eu sunetul nu-l tai cu-n bisturiu.

XXIII. 

Prieteni, câtă trudă – cuvintele s-aduni,

O noimă vrând să afli căderii în genuni

Și vieții care curge din tine strop cu strop.

Tu, focule de taină, te-nalță din tăciuni !

XXX. 

Nimic din cel ce ești nu-ți aparține,

Zis-a Ecleziastul către mine,

Și cu dobândă vei plăti ce ți s-a dat.

L-am întrebat atunci : Dar eu sunt – cine ?!

XXXIX. 

Vai de voi și vai de noi, neam de oi,

Mulse, tunse și-aruncate la gunoi !

Mestecăm și behăim, goale de-orice gând.

Toropeala ne cuprinde și ne face moi.

XLIII. 

Sunt meșter mare la făcut nimic

Și-mi place de motanul Arpagic.

Să torc alene viața toat-aș vrea,

Pe marea Marmara s-alunec cu-n caic.

XLV. A fi sau a nu fi îmi e totuna.

Minciuna-i adevăr și albă-neagră, Luna.

Pe diavol să-l desfac de Dumnezeu, nu pot.

Dualismul firii mi-e de spini cununa.

XLVI. 

În strachina asta simplă, de lut

Ni-s Dunărea, Oltul și Mureș și Prut,

Și între ele, sfânt pământul

Pe care sânge plâns-am și am fost șezut.

XLVII. 

Eu, palimpsest a câta oară șters,

În mintea de-unde vine acest vers

Să intru-aș vrea o clipă, doar o clipă.

Și-apoi să fug, cu-n bob de univers.

LV. 

Să scrii știind că scrisul e-n zadar,

Să-nduri tăcerea și al ei calvar,

Durerea, plânsul să-mpietrească-n tine,

Iar tu să fii din ce în ce mai rar.

LIX. 

Un rubaiat e-un strop curat de rouă.

În el, răsfrântă, luce-o lume nouă

Ca-n ochi de prunc – abia mijit – lumina.

De grijă voi purtați-i și soarele să-l plouă!

LXII. 

Cred cu tărie în sfânta Îndoială

Și-n astă inimă ce nu se-nșeală.

În cugetarea dreaptă cred și-n dialog,

Iar nu-n istorii roase de cocleală.

LXVII. 

În orice piatră stă ascuns urcușul greu

Spre ochiul văzător de curcubeu.

Și toate se întorc cândva la piatră.

Deasupra lumii – tace Dumnezeu.