MEMENTO

Julio Cortázar 

(26 august, 1914, Bruxelles, Belgia – 12 februarie, 1984, Paris, Franța)

„Trebuie să luptăm împotriva limbii ca să nu-şi impună formulele şi clişeele sale,
 frazele deja făcute şi tot ceea ce caracterizează atât de bine un prost scriitor.”
J. Cortázar

„Curios, primele mele amintiri sunt de diferenţiere. Sau, mă rog, un fel de bănuială că, dacă n-aş fi explorat realitatea sub aspectul limbajului, sub aspectul ei semantic, ea n-ar fi fost, pentru mine, completă, n-ar fi fost satisfăcătoare. Şi chiar am intrat – asta ceva mai târziu, pe la opt sau nouă ani – într-o etapă care putea fi periculoasă, căci putea să sfârşească în nebunie: cuvintele începeau să valoreze cât obiectele în sine sau chiar mai mult.”

„Fascinaţia pe care mi-o producea un cuvânt. Cuvintele care îmi plăceau, care nu-mi plăceau, cele care aveau o anumită formă, o anumită culoare. Într-una dintre amintirile mele din copilărie, pe când eram bolnav (am fost un copil destul de bolnăvicios, stăteam multă vreme în pat, cu astmă, cu pleurezie, lucruri de acest fel), mă văd scriind cuvinte cu degetul, în faţa unui perete. Îmi întindeam degetul şi scriam cuvinte, le vedeam înfiripându-se în aer. Cuvinte care – multe dintre ele – erau deja cuvinte fetiş, cuvinte magice. Ceva care m-a urmărit apoi, de-a lungul vieţii. (...) Cred că, de când eram foarte mic, nefericirea şi fericirea mea erau legate în acelaşi timp de faptul că nu acceptam lucrurile aşa cum erau. (...) În concluzie, relaţia mea cu cuvintele, cu scriitura, nu se deosebeşte de relaţia pe care, de mic copil, am avut-o cu lumea, în general. Se pare că m-am născut pentru a nu accepta lucrurile aşa cum îmi erau ele date.”

„Lucrurile acelea care se întâmplă şi par coincidenţe, sau întâmplări, eu le-am simţit întotdeauna, de mic copil, ca pe un sistem de reguli diferit de cel acceptat şi cunoscut de toată lumea. Şi care mi se părea la fel de riguros şi de implacabil ca şi regulile cele mai evidente. Aşa încât – ca să folosesc aceeaşi imagine – legile nopţii, legi misterioase, aveau pentru mine aceeaşi forţă ca şi legile zilei, şi nu eram absolut deloc uimit de lucruri care altora li se păreau întâmplătoare, chiar surprinzătoare, sau coincidenţe neliniştitoare. Le luam ca pe un rezultat al acestor legi şi chiar de mic am avut un fel de noţiune triangulară a ceea ce mai târziu am numit formă. (...) De exemplu, pe neaşteptate, trântitul unei uşi coincide cu un miros, e trântită o uşă, iar eu percep un miros. Ceva din mine ştie atunci că, într-o anumită parte a casei, va lătra un câine; iar câinele latră. Aşa se închide triunghiul”.

(Fragmente din volumul Fascinaţia cuvintelor / convorbiri cu Omar Prego Gadea, traducere şi note de Radu Niciporuc, Editura Fabulator, Bucureşti, 2006)