Jurnal de-a bușilea

Citesc nu ştiu pe unde despre planta numită pipirig şi gîndul mă duce, inevitabil, la cătunul Pipirig din munții Neamțului, nemurit de Creangă în „Amintirile” sale… De acolo se trăgea bunicul său dinspre mamă, David Creangă. Evident că toponimicul vine de la „pipirig” („ţipirig”, „capu-cîmpului” sau „iarbă de cositor”, cum i se mai spune), care e o rudă apropiată a papurei. Nu degeaba prin alte locuri din țară i se mai zice şi păpurică... În satul din Dîmboviţa al bunicilor mei materni i se spunea rogoz sau papură rotundă… Ba, bunicul îi mai spunea uneori şi „spetează”, mai cu seamă atunci cînd îmi confecţiona zmeele, în momentele în care alcătuia „scheletul” acestora, format din fîşii de rogoz, care erau apoi lipite cu pap (sau clei de oase) pe hîrtia (sau, alteori, pe o bucată de pînză de in sau etamină apretată) dreptunghiulară sau romboidală, de care agăţa, în locurile doar de el ştiute și calculate, strunele și sfoara de mînuit, coada şi zbîrnîitoarea…
*
„(...)
Poezia nu e decât un teasc de stors glanda lacrimală a fetelor de orice vârstă;
Teatrul, o reţetă pentru melancolia negustorilor de conserve;
Literatura, un clistir răsuflat;
Dramaturgia, un borcan de fetuşi fardaţi;
Pictura, un scutec al naturii, întins în saloanele de plasare;
Muzica, un mijloc de locomoţiune în cer;
Sculptura, ştiinţa pipăirilor dorsale;
Arhitectura, o antrepriză de mausoleuri înzorzonate;
Politica, îndeletnicirea cioclilor şi a samsarilor;
...Luna, o fereastră de bordel la care bat întreţinuţii banalului şi poposesc flămânzii din furgoanele artei.(...)”
Ion Vinea („Manifest activist către tinerime”)
*
Asemui acest Facebook (prin cotloanele căruia mă preumblu de fix 10 ani) unei plaje aglomerate, în plin sezon estival: îmi place şi hărmălaia pestriţă dar obositoare (ca la Moşi) din buza mării dar mai presus de orice, aşa cum spuneam şi cu alt prilej, iubesc marea tivită cu ţipete de pescăruşi, mai cu seamă toamna, tîrziu, în acele clipe inefabile din amurg, cînd plajele-i pustii sînt acoperite de pulberea aurie, diafan-luminoasă a soarelui blînd, atunci şi numai atunci cînd în aer vibrează poezia, amirosind a alge, a nisip şi-a amintiri sărate… Cît despre „prietenii feisbucişti” (hai, totuşi, să le zic aşa, deşi, pentru mine, prietenii adevăraţi, în carne și oase, sînt cu totul altceva, adică o specie aparte, rară, pe cale de dispariţie), ca şi aceia din viaţa reală, cînd proliferează necontrolat, intervine un soi de autoselecţie naturală, mulţi dispărînd pur şi simplu, aşa cum au apărut. De multe ori nu fac nici cel mai mic efort să-i şterg din cartea de imobil a sufletului. Unii lasă urme, alţii nu... Acolo, înlăuntru, rămîn doar cei adevăraţi. Ori, poate o fi cum zicea Ştefan Iordache cîndva, că pur și simplu nici nu există prieteni, ci doar momente de prietenie... Dumnezeu știe...
*
„ (...) autorii care m-au influențat cel mai mult nu sînt cei pe care-i prefer, ci autorii pe care pot să-i imit. (...) am fost influențat de Chesterton și Kafka. Dar nu sînt sigur că i-am admirat în mod deosebit. Aș fi preferat să sufăr alte influențe, nu știu dacă am vorbit pînă acum despre asta, dar aș fi dorit să fiu un discipol al lui Virgiliu sau al lui Volataire. Nu sînt însă demn să fiu discipolul lor.” 
Borges (într-o convorbire cu Jean Lefèvre, conte d’Ormesson)