Jurnal de-a bușilea

Cine a văzut îngeri bătrâni? se întreabă  Costion Nicolescu undeva. Eu, de-a lungul vieții mele, am văzut cîțiva îngeri ajunși la senectute, în preajma cărora chiar am avut privilegiul să mă aflu. S-au numit, pe numele lor pămîntene, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa și, cel de la a cărui plecare la Dumnezeu s-au împlinit, de curînd, șase ani (pe 16 iunie), Justin Pîrvu...

*

De 36 de ani, Rick Allen (n. 1963), este bateristul supergrupului britanic Def Leppard. În urma unui grav accident de mașină survenit în urmă cu exact 30 de ani și-a pierdut brațul stîng, ceea ce nu l-a împiedicat să-și continue cariera muzicală alături de grup, actualmente fiind considerat unul dintre cei mai valoroși percuționiști rock ai tuturor timpurilor! A învățat să-și folosească piciorul stîng (în urma unor exerciții speciale) pentru a suplini ceea ce fac toți bateriștii cu brațul stîng! Și-a adus o contribuție majoră la îmbunătățirea din punct de vedere tehnic a seturilor de tobe precum și a altor instrumente de percuție auxiliare... Folosește atît tobe acustice cît și un set de tobe electronice ”Simmons”, personalizat special pentru el.

*

Nu știu dacă Piteștiul meu natal sau Piatra Neamț sau alte orașe de pe te miri unde sînt frumoase dar parcă nici hidoase nu-s... Sigur, arhitectura socialistă n-a excelat prin fantezie sau vreo oarecare stilistică (paradoxul era că aveam o școală serioasă de arhitectură dar arhitecții nu prea erau lăsați să-și facă treaba), clădirile (civile sau industriale) părînd, mai dergrabă, a fi ridicate de ingineri constructori dar se pare că haosul urbanistic și arhitectural de după '89 e omniprezent, ba chiar s-a amplificat, aș spune. Aici e, cred io, problema cea mai greu de înțeles... Ce se întîmplă AZI cu arhitecții noștri din serviciile publice de urbanism ale primăriilor care avizează niște proiecte aberante după care răsar precum ciupercile după ploaie niște monștri de locuințe sau tot felul de clădiri cu alte destinații, la fel de pocite? Pentru că monștrii ăștia post-decembriști, prin multe locuri din țară, nu numai că au urîțit peisajele ba, prin multe părți, au mai stricat și ce-a fost! Oare noile promoții de arhitecți au uitat ce-au învățat sau se rezumă doar la a lua șpagă și la a pune ștampile pe astfel de „proiecte” halucinante? Numai Bunul Dumnezeu mai poate ști...

*

„Nimic nu stîrnește mai mult curiozitatea oamenilor decît treburile care nu-i privesc.” (Victor Hugo)

*

Dimineață gri, neguroasă, înecăcioasă, fără cer, cu puls slab. Pentru recăpătarea tonusului, un excelent „antidot”: Nguyen Le. Cafeaua și țigara incluse. 
*

Domnul Klaus Wernner Iohannis mi s-a părut a fi aseară (nu îmi mai amintesc pe canal tv i-am văzut prestația, dar nici nu mai importă acum) aidoma un sportiv de mare performanță, un campion, dar care n-are pe nimeni pe banca tehnică. Am văzut un om singur, cu un expozeu dezordonat, superficial, de multe ori superfluu, angrenat în jocul încîlcit al adversarului, ușor lipsit de luciditate și debusolat, precum erau acei splendizi armăsari de rasă care continuau să alerge bezmetici, singuri, în virtutea inerției, fără jocheii căzuți din șei la săriturile peste mortalele obstacole, în devastatoarele curse de steeplechase de pe vremuri (care de multe ori se încheiau tragic atît pentru cai cît și pentru călăreți). Uneori, un astfel de cal rămas fără jocheu, continua de unul singur cursa și trecea primul linia de sosire dar era descalificat pentru că-și pierduse driver-ul! Iar cursa era cîștigată, chiar dacă cu un timp mult mai slab, de un alt cal fără performanțe notabile, doar pentru faptul că acesta a avut șansa să-și țină în șa călărețul-antrenor, amîndoi rezistînd eroic pînă la capăt... Trist... 

*

Mă întreb și nu aflu răspuns: oare cîți dintre românii aceștia, numiți cu un termen generic, „diaspora” (săracii de ei și de noi!) s-au întrebat, stînd ore-n șir la porțile ambasadelor, oare de ce ne umilim, noi, fraților, la coada asta, să-i votăm iarăși pe X și Y (cu mici excepții, mereu aceiași), care atîta amar de timp și-au bătut joc de părinții și copii noștri rămași acasă și din pricina cărora am fost obligați noi, românii, să plecăm în lumea largă? Nu știu nici acum, după patru ani, dacă și cît îmi place Iohannis, dar nu mi-a plăcut absolut deloc, și asta de la bun început,  ce am văzut/văd în preajma sa .. Deie Domnul să fie bine! 

*

„ oare din întîmplare, în limba mea, dimineață rimează

cu greaţă ?

oare din întîmplare, în țara mea, lumina e întuneric?

oare din întîmplare, viața mea e întunecată feeric?

oare din întîmplare tinerețea mi s-a scurs

printre degete, ca o apă?

oare din întîmplare din acum și aici nimeni nu scapă?”

*

în țara mea  răsună codrul de manele. și viața mea joacă

îndrăcit după ele.

în țara mea apele susură în ritm de manea. și viața mea

se scurge-n hazna cu ea.

durerea mi s-a schimbat în plăcere, arsura o simt

ca pe-o mîngîiere.” 
Lucian Vasilescu 
(din volumul „Țara mea, viața mea, dragostea mea. Despre modesta mea ratare personală”, © 2014, ed. Rentrop&Stratan)

*

La  balerinele Teresa De Keersmaeker ca și la Alessandra Ferri (ca, de altfel, și alte nume extrem de valoroase ale scenei coregrafice mondiale), novicele de mine a ajuns, recunosc cu mîna pe inimă, pe căi destul de ocolite (însă fără să-mi pară deloc rău de „timpul pierdut”), dacă pot spune așa: adică prin muzica celor pe care ele/ei o întrupau prin arta lor. Așadar, la Teresa prin muzicile uriașului compozitor Steve Reich iar la Alessandra Ferri, prin Sting via (Serghei) Serge Prokofieff și Adolphe Adam. Cea mai recentă descoperire-revelație a mea în domeniu este mai tînăra (n.1984) balerină rusoaică Polina Semionova, însă la care am ajuns de data asta nu prin muzichii, ci prin unul din extraordinarii ei parteneri, Roberto Bolle...

*

Săptămîna trecută, ascultîndu-vă în convorbirea purtată cu Cătălin Ștefănescu (în care s-au spus foarte multe lucruri extrem de pertinente), mă gîndeam, cu o undă de amărăciune în suflet, că fiul meu sigur nu și-ar mai fi părăsit țara (decît, poate, temporar, pentru alte specializări absolut  necesare și care nu s-ar fi putut realiza aici), dacă s-ar fi bucurat de privilegiul unei întîlniri providențiale cu un maestru de talia dvs – care să-l dumirească întru devenirea sa profesională și artistică... Dar asta a fost să fie! (către regretatul compozitor Adrian Enescu)

*

Cît de fericit aș fi dacă aș avea posibilitatea să-i întorc paginile partiturilor maestrului Dan Grigore, să-i car vioara maestrului Nigel Kennedy sau să-i acordez chitarele lui Mike Oldfield... Ori să-i aranjez instrumentele de percuție, pe scenă, lui Trilok Gurtu sau să fac parte din echipa tehnică (la masa de mixaj, ca inginer de sunet, de exemplu) a lui Roger Waters ori Sting... Gata, am visat destul! La treabă, că am început o nouă zi, căreia, la noapte, cînd începe o alta, o să-i mulțumesc că s-a adăugat cuminte vieții mele, chiar dacă nu mi-a dăruit nimic (cum ar fi spus dragul de Constantin Noica)!