Toma
stătea tolănit în pat, răsfoind distrat o revistă, în camera aceea rotundă ca
un acvariu, prin ale cărei ferestre largi, lumina blîndă a soarelui pătrundea
filtrată de faldurile perdelelor. Alexandru, nepotă-su, care pe atunci avea
doar vreo cinci-șase ani, stătea la biroul lui, concentrat, aplecat asupra unei
coli de hîrtie, ținînd un snop de creioane strîns în mîna-i stîngă, în timp ce
cu dreapta scria ceva de zor. „Ce scrii, tu, acolo?” îl întrebă uşor absent... „Nu
scriu, desenez”, îi răspunse țîncul calm, neridicîndu-şi privirile din acea
coală albă. „Da? Şi cam ce desenezi mătăluță, dacă nu-s prea indiscret?” „Nu
eşti deloc!” îi răspunse prompt, văzîndu-şi imperturbabil de treabă. „Şi, de
fapt, nu desenez, ci ÎȚI desenez”, adăugă ferm şi foarte serios, de data
aceasta întorcîndu-și capul și fixîndu-l temeinic cu privirile-i căprui, apăsînd
din glas pe silaba „îți”. „Aha”. „Îți desenez un nor grăsun, ca un caltaboş”,
îl mai auzi adăugînd, fără să schițeze vreun zîmbet. „Mda. Da’ de ce ca un
caltaboş, şi nu altcumva?” plusă Toma, la fel de serios. „Pentru că aşa mi-a
spus un vultur!” „Da? Ce vultur?” „Cum ce vultur? Ăla despre care ți-am mai
povestit. Să nu-mi zici c-ai și uitat!” şi-i aruncă o privire mustind de
dojană. „Am uitat!”, îi răspunse Toma sec și cu o evidentă undă de vinovăție,
neprefăcută, în glas. „Of, ce ți-e şi cu oamenii ăştia mari! Uită de la mînă
pîn’ la gură!” , zise plin de năduf. „Vulturul acela, care deunăzi a dat mîna
cu un cățeluș, cînd s-au împrietenit! Acum ți-ai amintit?” „Aaaa, acum da,
mi-am amintit!” „Of, d-aia nu-mi plac mie oamenii mari, că trebuie să le spui
de-o mie de ori un lucru, ca să-l țină minte şi să-l priceapă...”, mai spuse,
neprivindu-l, continuîndu-şi cu aceeaşi fervoare, imperturbabil, desenatul... (de pus în volumul „Tinerețea
obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire”, la care lucrez)
*
„Dormeam
lin în criptele somnului.” (Emil Botta)
*
Să-i iubim pe cei care ne ignoră și să nu-i ignorăm pe cei
care ne iubesc...
*
Mă întreb, la
cît am ținut de strînși și io pumnii (în sensul ca să le-aducă noroc), pînă azi, unora – în acești 30 de ani de
democrație originală, adersîndu-le, caragialian, exortația mobilizatoare Vivat, trăiască ai noștri! –, mă mir cum de nu mi-au crescut niște mănuși de box pe ei. Pe pumni, adică… Evident că
n-aș fi pocit mecla nimănui astfel echipat, ci doar m-aș fi dus, din cînd în
cînd, la o sală, și mi-aș fi vărsat excesul de parapon, lovind cu sete într-un
sac de box… Sau, mai degrabă, ca-n bancul ăla cu culmea răbdării, aș fi
încercat să-mi număr firele de păr, astfel înmănușat… Pînă ună-alta, i-am îndemnat pe prieteni, pe amici, pe toți frații noștri români pe care i-am întîlnit și care încă nu și-au pierdut speranța (da, da, acel lucru care
moare ultimul) să meargă la urne, ori de cîte ori li se ivește prilejul…
În rest, cu speranța venirii unor vremi mai
roze, aștept, că din acest punct de vedere sunt foarte talentat și mă gîndesc
tot mai apăsat cîtă dreptate avea maestrul Mușatescu cînd zicea : M-am săturat de lichele!
Dați-mi o canalie!…*
Detest cordial... (Liviu Antonesei)
*
Un psalm al lui David (13)
1. Până când, Doamne, mă vei uita neîncetat?
Până când Îţi vei ascunde Faţa de mine?
2. Până când voi avea sufletul plin de griji
și inima plină de necazuri în fiecare zi?
Până când se va ridica vrăjmașul meu împotriva mea?
3. Privește, răspunde-mi, Doamne, Dumnezeul meu!
Dă lumină ochilor mei, ca să n-adorm somnul morţii,
4. ca să nu zică vrăjmașul meu: „L-am biruit”
și să nu se bucure potrivnicii mei când mă clatin!
5. Eu am încredere în bunătatea Ta,
sunt cu inima veselă din pricina mântuirii Tale:
6. cânt Domnului,
căci mi-a făcut bine!
*
Flocoșel – o ciupercă... Altele:
Cușcușul roșu; Pîlnia brumată; Steaua vremii (!)
*
De
aproape șase luni m-am apucat de țigarete din cele ultrascurte, „Heets”, care se
fumează cu o sculă sofisticată, termo-electrică, IQos… Nicotină au țigările,
dar ioc gudroane… Cît despre „fumul” degajat, ce să zic, un fel de abur albăstriu… Au un
gust și-o aromă care aduc mai mult cu narghileaua decît cu tutunul adevărat, acela de pipă, de exemplu…
Greu, dar m-am obișnuit! Nu-i nici o scofală dpdv economic, ba chiar dau mai
mulți coroclinci dar cert e faptul că nu mai pot fuma din cele obișnuite… Am fost
căpăcit, cu alte cuvinte!
Bref, cred că mă voi întoarce la dragostea dintîi
și voi (re)lua la pufăit bătrîna mea mea pipă, șomeră cam de multicel, de care mi-e
un dor nebun (cred că și ei de mine, nu știu, că n-am întrebat-o!), timp în
care voi citi (și) unele dintre cărțile începute și abandonate, din motive
independente de voința mea!
*
Epocii noastre îi trebuie o
sfințenie care să aibă geniu. (Simone Weil)
*
Vecinii mei de palier, lasă tot timpul deschisă ușa de la balconul ghenei. Am conceput un anunț, pe care-l voi lipi pe geamul ușii: Dacă nu închideți ușa
aceasta, am să vă oblig să calculați viteza cu care intră curentul de aer în
casa scării, temperatura de afară, presiunea atmosferică, umiditatea, numărul
gîndacilor și țînțarilor care intră în același loc într-o oră, precum și
volumul de aer și mirosuri neplăcute care pătrunde în aceeași unitate de timp. Vă mulțumesc pentru
înțelegere! Or înțelege ceva din el?
*
Aseară am reluat lectura la Păcatul originar (unul dintre volumele abandonate fără motiv despre care vorbeam mai devreme),
autobiografia unuia dintre cei mai dragi actori ai mei, Anthony Quinn. Iar azi
dimineață, deschizînd Facebook-ul și revăzîndu-mi „amintirile” pe care mi le
trimite aleatoriu, o găsesc pe aceasta, din 2016: „Nici banii, nici alte bunuri, nici o realizare nu au vreo însemnătate
dacă eşti lipsit de sentimentul că eşti iubit de cineva. Slavă Domnului, eu
eram în stare să dăruiesc altcuiva iubire, chiar dacă uneori era greşit
dirijată, dar de ce oare nu aveam şi talentul, priceperea, mijloacele de a
primi iubirea cuiva. Sufeream de această boală, care se poate numi incapacitate
de a simți iubire din partea altcuiva.” (din „Lupta cu îngerul”)... Așadar,
o dată în plus constat că nimic nu-i întîmplător... Mai zice Quinn în Păcatul
originar: Să dăruiești iubire și să accepți iubire necondiționat – iată cel
mai înalt scop pentru mine. Să fii incapabil să iubești necondiționat – acesta
este pentru mine păcatul originar, cel care le generează pe toate celelalte.
*
N-am crezut niciodată o iotă din tot ce-am auzit vorbindu-se despre o femeie. Asta pentru că, într-o proprție
covîrșitoare, cuvintele vin din două direcții, diametral opuse: dinspre bărbații
care nu pot avea niciodată acces la ea, pe de o parte iar pe de alta,
dinspre femeile care nu se pot ridica niciodată la nivelul ei...
Cînd
ne-am despărțit, ochii ei erau, de data aceea, negri...
*
„N-am făcut altceva decît să mă mint. Scrisul a
reuşit să mă fragilizeze, să mă abrutizeze. Nu mai sînt în stare să iubesc, nu
mai trăiesc din plăcere, nu mai am plăcerea să trăiesc. Am devenit o brută livrescă,
un monstru de lecturi şi simboluri culturale, un om care poate vorbi despre
orice. Nu mi se mai permite să tac. Scrisul este de vină.” (Gheorghe Crăciun)
*
Să-ți ceri scuze este, cred eu, un gest care ține,
mai presus de orice, de o educație temeinică, perfect asimilată, dublată, sine
qua non, de o anume eleganță comportamentală... Și mai puțin de orgoliu...
Este, după modesta mea părere, echivalent cu a mulțumi pentru un dar primit sau
pentru o urare care ți s-a făcut...
*
Sînt unele amintiri atît de duioase, încît atunci cînd îți
sunt aduse în fața ochilor, vorba unui drag prieten, chiar că îți vine să
îngenunchezi în fața lor...
*
Avea dreptate Dan Ciachir cînd îmi spunea că o femeie pe care
o iubești în viața ta, îți arată încotro te îndrepți... Cu o singură condiție,
aș zice io: să fie o femeie deplină...
*
Cineva mi-a spus mai demult că i se pare că sînt obsedat de moarte... Nu,
p.s. „Anna Magdalena Bach ne spune în a sa cronică a familiei că Johann Sebastian Bach manifesta o inspirație deosebită de câte ori se apleca asupra temei morții și că ea i-a fost un motiv frecvent de gândire.” Cioran
p.s. „Anna Magdalena Bach ne spune în a sa cronică a familiei că Johann Sebastian Bach manifesta o inspirație deosebită de câte ori se apleca asupra temei morții și că ea i-a fost un motiv frecvent de gândire.” Cioran
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu