Multă
lume spune că dansurile între femei sînt „modă rusească”. Nu, nu-s
nicio modă, rușii își dansează femeile ca și noi și ca multi alții. „Moda” asta
a venit după război, cînd hazaicelor (femeilor, adică) le muriseră bărbații pe
front și nu mai aveau cu cine dansa... Am văzut și eu dansuri d-astea între femei, pe la noi sau aiurea. Mai ales la
nunți dar și la alte paranghelii... Nu-s misogin, Doamne, ferește!, dar nu mă încîntă absolut deloc spectacolul
acesta, care mi se pare a fi, de-a dreptul grotesc și din care dispare orice urmă de feminitate!
*
Postează
un text „motivațional” dintr-o carte de-a Irinei Binder... Geme piața de
astfel de cărți-ghiveci, cum îmi place să numesc asemenea maculatură, care n-au
nici un vizavi cu psihologia și nici cu științele care studiază temeinic,
acribios și perfect argumentat, comportamentele umane... Cărți din astea sînt
scrise, de regulă, prin procedeul copy-paste, provenind dintr-o
pseudo-literatură de „specialitate”, în mare vogă pe alte meleaguri... În
special în State... Trebuie să citim, nu zic nu, dar să nu ne pierdem timpul cu
astfel de cărți... Trăim prea puțin și sînt atît de multe alte lucruri
fundamentale de citit/văzut/auzit...
*
Într-un text mai vechi pe care i l-am trimis, a nedumerit-o (intrigat-o?) prezența numerelor 2 și 4, care apar
acolo. I se pare că aș cocheta cu numerologia. Nu, nu cochetez cu numerologia
dar nici nu o ignor, însă în textul acela al meu, 2 și 4 sunt niște entități
care definesc ființa, aidoma unor vehicule spirituale și nu doar niște niște
simboluri. Așadar: cele două numere – 2 și 4 – fac parte integrantă acolo, în
textul meu, din principiile vieții și morții. Spune Abert Camus,
excepționalul scriitor și gînditor francez, laureat al Nobelului pentru
literatură, unul dintre părinții fondatori ai curentului existențialist în
filosofia secolului 20 – prin eseurile sale, în care el dezvoltă tema
absurdului („Mitul lui Sisif”) și a revoltei („Omul revoltat”), cel care a scris că nu poate fi dragoste de a trăi fără disperare de a fi – că vine mereu în
istorie o clipă cînd cei care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiți
cu moartea. Lucru pe care îl afirmase, cu ceva timp înaintea lui, cu alte
cuvinte însă, și Dostoievski, că doi ori doi fac patru nu mai e viață, ci
obîrșie a morții. Despre aceste două numere foarte importante ale vieții/morții mele (noastre), vorbește, de altfel, mai pe larg și părintele nostru
drag, Nicolae de la Rohia (Steinhardt), în cartea dumisale, „Jurnalul
fericirii.” Cam asta ar fi, foarte pe scurt...
Straniu e că la 24 și 42 de ani am fost
pătruns, mai pregnant ca niciodată, de acest acut sentiment al morții... De
fapt, al posesiunii ei... Dar în acest punct începe o altă poveste, de care mă
ocup, in extenso, altundeva...
O paranteză. „Mitul lui Sisif”
al lui Camus, începe și încearcă să răspundă acestei întrbări fundamentale
pentru orice individ care este interesat să afle ce este viața și ce este
moartea: „Viața merită cu adevărat să fie trăită?” Pentru orice ființă care-și
pune, mai acut sau în mod obișnuit această problemă, cu alte cuvinte, care vrea
să știe cine e, de unde vine și încotro se îndreaptă. Evident, nu este nici pe
departe o apologie a sinuciderii, cum nu o dată s-a afirmat... Oare de cîte ori nu ne-am întrebat cine sîntem?
De unde venim? Unde vrem să ajungem, prin existența noastră de zi cu zi? Eu
cred că orice om de bun simț și-a pus o singură dată în viață, măcar una dintre aceste
întrebări...
Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să vin pe lume... Și dacă tot
am venit, așa, neîntrebat, atunci, de ce să nu mă întreb așa, de capul meu: de
ce trăiesc? Ce e cu viața asta a mea? Ce e ea, în fond? Care-i rostul și sensul ei? Trăiesc
doar ca să mor? Și de ce mor? Ce e moartea?
Foarte mulți se îndreaptă către Biserică... Fără să priceapă că, de fapt,
se îndreaptă către sine, cu alte cuvinte... Pentru că (și) în Biserică sau mai ales acolo, afli că exiști, cum a spus Țuțea... Sau ar trebui să afli asta, dacă îți
pasă cu adevărat... Acolo, în Biserică, afli despre rosturile tale pe lumea
asta... Poți să aprinzi sute de lumînări și să arzi tone de tămîie, să rămîi
extaziat în fața unei icoane care lăcrimează, dar nu asta (cel puțin pentru
mine) înseamnă Biserica... Nu pentru asta am eu nevoie de Biserică...
*
Textul pe care i l-am trimis: nu mai ştiu nimic de tine de exact o
săptămînă / îmi scrii din ce în ce mai rar şi nu ştiu ce / se întîmplă /
tăcerea asta a ta ca un văl copleşitor mă / striveşte / urlă-mă strigă-mă
trimite-mi frunze moarte / ierburi pămînt / de ce taci / nu ştiu de ce taci /
ce se întîmplă cu tine / chiar n-ai timp de-un fir de iarbă într-un / plic /
tot ce se poate nu-i nimic îţi voi scrie eu / iarnă ger zăpadă alunecând pe sub
sănii / iubesc numărul doi însă de joi mă voi îndrăgosti cu siguranţă de
numărul patru / de tine sunt îndrăgostit./ însă tu taci pentru că şi tăcerea
spune ceva / timpul se comprimă vine îngerul de demult / şi ţi-l alungă dinspre
tine cu pufoasa de peană / din aripe / fîl-fîl-fîl face îngerul din aripi
lipindu-şi / apoi fruntea de fruntea inimii mele / îngrijorîndu-mă / piei piei
din calea ochilor mei şi îngerul îmi aruncă o bezea şi dispare într-un nor /
scămoşat. Este un
fel de poem-metaforă sau mai bine zis o proză poematică... N-am scris şi nu
scriu poezie... De altfel, nici nu prea ştiu cum l-am scris, că mi-a venit așa,
dintr-una... Parcă cineva mi l-ar fi dictat... Mă surprinde, pentru că nu scriu
deloc uşor... Apoi, șterg mult... Şi de aceea m-a mirat faptul că l-am scris
atît de uşor...
*
Nu mult timp după moartea tragică a fratelui
meu întru spirit și cuvînt Ion (Ioan, pe numele său de botez), am vrut să plec
după el... Dar am avut un vis în care o voce fără chip îmi spunea să scriu
cartea pe care i-am oferit-o... Am scris-o, la limita dintre viață și moarte și
am publicat-o la șase luni de la plecarea lui... E aproape sigur că ea m-a
salvat în mare măsură dar nu mai puțin dragul meu părinte Adrian, fie-i țărîna
ușoară!, care spre deosebire de mine, neputinciosul, care în nimicnicia mea nu
l-am putut convinge pe fratele Ioan că viața merită trăită, frăția-sa m-a
convins... Și a mai fost cineva... Și mai cred că atunci, deși aproape-mi
pierdusem nădejdea în Bunul, El a continuat să creadă-n mine, cum frumos spunea
părintele Nicolae de la Rohia (Steinhardt). Mi-e tare dor de frații mei Ioan și
Adrian și-s foarte singur fără de ei! Dumnezeu să-i aibă-n grijă!
*
Iată și un posibil răspuns la întrebarea ei de ce nu pot avea,
deocamdată, un alt duhovnic... Pentru că părintele Adrian în primul rînd și
amărîtele mele de cuvinte, mi-au salvat viața... I-am vorbit și maicii despre această mică și neînsemnată taină a mea... Sper să
mă înțeleagă și să nu interpreteze greșit refuzul meu vizavi de propunerea dumisale
vizavi de părintele Arsenie... Bref, de multe ori, în singurătatea mea (mai cu
seamă la Iedera) simt că mă aflu foarte aproape de Dumnezeu... Atît de aproape,
încît îi simt boarea caldă a respirației, precum acel parfum inefabil, plăcut
mirositor, al sfintelor moaște...
Îl voi aștepta pe Dumnezeu înlăuntrul cuvintelor mele...
*
Un eventual motto al cărții mele: „Aşteptaţi pînă când voi muri – şi veţi putea
vedea numai cum vulturii se vor aduna împrejurul meu.” E din Odysseas Elytis (volumul „Iar
ca sentiment, un cristal”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu