Jurnal de-a bușilea

Îmi place să scriu cu tot felul de obiecte desuete (de la cărbuni de desen, creioane, tocuri cu peniţă, pene pînă la bătrîna mea maşină de scris), pe care le iubesc necondiţionat, dacă pot spune aşa... Scrisul cu astfel de unelte mă linişteşte... Mă (re)aduce la mine însumi... Foşnetul peniţei stiloului pe hîrtia curată înseamnă, mai presus de orice, tihnă... Tu singur în faţa colii albe ca o oglindă. Eşti doar tu cu tine, e bine deşi asta nu e întotdeauna foarte simplu… Apoi mai sînt parfumurile cernelurilor, colilor de scris, creioanelor, gumelor de şters... E o metafizică greu de înţeles şi mai greu de definit în cîteva cuvinte...

*

„Sunt şi eu de acord cu George Călinescu că a scrie un jurnal intim cu scopul de a-l da publicităţii e un non-sens. Publicarea unui jurnal e treaba posterităţii, scrierea lui e o necesitate intimă, dovedită de însăşi mărturisirile făcute de el. Interminabilul Journal al lui André Gide, publicat de el însuşi în timpul vieţii, este astăzi o operă ininteligibilă, în orice caz lipsită de revelaţii. Dimpotrivă, scrisorile lui Dostoievski rămîn mereu zguduitoare şi însoţesc opera sa pe dedesubt, luminînd-o de aproape cu o lumină crudă. Jurnalul lui Kafka este deasemenea o operă intimă a cărei valoare e tot de natura revelaţiilor; ceea ce are de învins un scriitor în existenţa lui nu poate fi găsit în operă, care exprimă doar victoria, înfrîngerile fiind sublimate în creaţie. În jurnal apar adesea evenimente monotone şi disproporţionate ca interes ţi care nu pot fi pe deplin înţelese decît de cei implicaţi în ele, aşa cum numai marinarii unui vas ar înţelege ceea ce este trecut în jurnalul de bord al navei de către commandant. Dacă nava se scufundă sau trece printr-o mare primejdie, toate acele amănunte de bord pot căpăta un sens adînc.” Marin Preda (1964, „Jurnal intim”)

*

Pe mine, ceasurile – mai ales cele vechi, faţă de care care dezvolt o pasiune considerată de cei apropiați, de-a dreptul maniacală, cu alte cuvinte, le iubesc pînă la idolatrie, drept pentru care, atunci cînd am cu ce le cumpăra, le şi colecţionez! - mă interesează atît ca obiecte estetice (cu poezia lor cu tot) dar îndeosebi, ca infinitezimale interfeţe către transcendent, care-mi picură-n suflet permanent efemeritatea-mi şi nu neapărat din punct de vedere tehnic, cu alte cuvine ca simple mecanisme reci, precise, care-mi măsoară secundele vieţii, amintindu-mi cu fiece bătaie, că am mai făcut un pas (mic) spre marea trecere. Aşadar, pentru mine, în afară de timp, mai există există cîteva (extrem de puţine) ființe dragi și lucruri importante. Printre acestea, marea poezie care îmi permite, practic, orice închipuire pentru că, în fond, ea însăşi nu-i altceva decît o reflectare a timpului meu lăuntric, măsurat, evident, de secundele inimii mele...

*

Totul e „made in România” în cartea lui Marius Daniel Popescu („La symphonie du loup”, José Corti, 2007) de la un capăt la altul, cu excepţia faptului că e grafiat în franceză. Însă franceza folosită de Marius e un fel de franco-română de „tranziţie”, dacă îi pot spune aşa... O simţire-trăire profund românească exprimată în limba franceză. Cam cum se scria în româneşte (cu caractere chirilice), în perioada alfabetului de tranziţie de la noi de pînă la1862. E un truc al lui, de care nu-şi poate da seama decît un cititor român foarte bun cunoscător de franceză (şi nu invers). Însă varianta în limba română mi se pare mult mai suculentă. Cuvintele au alte parfumuri, alte sonuri, alte adîncimi. Lucruri pe care el a reuşit să le imprime într-o oarecare măsură şi francezei pe care o foloseşte, care n-avea cum să nu placă și acelora care i-au premiat cartea. Şi nu numai lor. Franceza contemporană e pe cale de a se sufoca de prea multe experimente lingvistice iar Marius i-a dat o gură de oxigen sine qua non în cartea sa. Sînt curios să văd cum a rezolvat problema metaforelor şi a pasajelor mai poematice...

*

Ori de cîte ori îmi privesc dimineața, în oglindă, chipul boțit de somn și de anii așezați în straturi peste el, ca o scoarță de copac, aud vorbele profesorului George Călinescu, care spunea cu sarcasmu-i șfichiuitor că replica răsfrîntă de apele sticlei argintate din sala dumisale de baie, de cele mai multe ori, nu-i este deloc antipatică! Ce hărți complicate alcătuiesc ridurile pe fața noastră, reliefate de haloul vinețiu al cearcănelor și mai cu seamă de tonurile posomorîte din lumina privirilor, care încet-încet se stinge, ce crevase, ce urme adînci și ireversibile lasă trecerea timpului pe chipurile noastre... Deși, dacă mă gîndesc mai bine, urmele astea nu-s lăsate de trecerea timpului, că nu el, de fapt, trece, ci însăși viața asta a noastră, ea-i sigura care se risipește ca un fum. Crepusculul ne așează pe față niște măști grotești, făcîndu-ne de nerecunoscut, pregătindu-ne, din timp, ieșirea finală din scenă...

*

,,Un bou s-a-ndrăgostit de Luminiţa. Boul acela am fost eu.” (Puşi Dinulescu)

*

Mă gîndeam la tine mergînd prin centru, cînd mi-au rămas ochii pe zâmbetul tău, care se plimba pe Academiei… (mesaj pe mobil de la V.) Mi-am dat seama brusc, ieri, cînd o ascultam pe V. în telefon plîngînd, apoi imediat rîzînd, şi iar plîngînd şi iar rîzînd, apoi tăcînd, apoi spunîndu-mi nu ştiu ce, că nu se schimbase deloc, că tot ea era acolo, aceeaşi dintodeauna, în noaptea aceea electromagnetică. Mă simţeam de parc-aş fi fost absorbit de-un tunel al timpului, alunecînd spre înapoi însă, privind printr-un hublou cum se strivesc clipele cu moleculele lor cu tot, comprimîndu-se, turtindu-se, transformînd teancuri groase de ani în secunde străvezii, translucide precum trupurile gelatinoase ale unor fantastice meduze… Îi scrisesem într-un mail că nu s-a schimbat deloc şi chiar aşa şi era... Dacă îmi plăcuse ceva la ea (că-mi plăcuseră o groază, oho!)? Ei bine, însă ceea ce mă cucerise dintru început a fost faptul că era permanent alta, în fiecare secundă a vieţii ei. Adică trecea dintr-o stare într-alta cu o repeziciune uimitoare, încît uneori nici nu mai ştiam cu cîte V. sînt în acelaşi timp. Însă ce era şi mai ciudat, era faptul că absolut cu nici una dintre ele nu mă plictiseam. Dar şi atunci şi mereu de atunci tocmai asta m-a încîntat, m-a cucerit, mi-a încălzit inima pe de-a-ntregul la asemenea fiinţe (întîlnite extrem de rar, e adevărat, după ea, în timpul vieţii mele): o imprevizibilitate totală. Da. Acea transformabilitate incontrolabilă, ca de argint viu, care parcă-i dispersa fiinţa în mii-fărîme, pentru ca apoi să o regenereze instantaneu, însă în alt loc, în alt timp … Deşi au trecut atîţia ani, a rămas practic neschimbată, absolut la fel cum era atunci cînd am cunoscut-o şi, după cît se pare, aşa va rămîne mereu. Ar mai fi ceva?

*

Mă gîndesc ca acum, ajuns la tinerețea a doua, cum se spune cu o sintagmă tocită de prea multă folosire, să mă apuc și io, în sfîrșit, de afaceri în stil mare. La care afaceri (cu stil cu tot), mărturisesc cu mîna pe inimă, m-am gîndit îndelung... Drept pentru care, cred că n-ar fi rău s-o pun, pentru început, de-o făbricuță de îmbuteliat apă chioară (a.k.a. apă de ploaie), pe care-aș eticheta-o La Cișmeaua lu’ Nea Nelu, ca un fel de omagiu adus preocupărilor hidrologice de tinerețe ale ipochimenului, ex-președinte al Romanelei... Mi-aș mai trage apoi și o carmangerie, pentru prepararea & comercializarea exclusiv a cărnii de oaie capie și a derivatelor, pe care aș boteza-o La Berbecu' lu' Becali. Pe care aș cupla-o cu o crescătorie de măgari (patrupede cu mintea odihnită, încăpățînate, relativ tăcute, docile, extrem de folositoare omului și care nu ridică absolut nici un fel de probleme speciale privind îngrijirea), căreia – prin deposedarea filosofului Buridan de celebra sintagmă, și atribuirea ei președintelui nostru – i-aș zice La măgaru' lu' CiușKiWi. Aș mai avea și alte asemenea idei de afaceri dar, deocamdată, le țin secrete. Nu de altceva, dar odată cu trecerea timpului am constatat că, atunci cînd ai vreo idee, neapărat tre' s-o ții sub cheie! Că altfel, „vine altul și ți-o rădică”, vorba poetului...