Jurnal de-a bușilea

Poveste mică. 

O fotografie aparţinînd fotografului rus de origine evreiască, Yevgheni Khaldei, devenit celebru după realzarea acestui instantaneu, a făcut epocă. În 1945 el a realizat cea mai cunoscută fotografie a sa şi una dintre celebrele imagini ale celui de-al Doilea Război Mondial, în care se vede un soldat sovietic care pune drapelul Uniunii Sovietice pe acoperişul clădirii Reichstag-ului, în Berlin. 

Khaldei văzuse o altă fotografie-simbol (făcută în februarie 1945, aparţinînd fotografului militar american Joseph Rosenthal, „Rising The Flag On Iwo Jima”, reprezentînd un grup de militari americani ridicînd steagul în timpul bătăliei de pe insula japoneză Iwo Jima, pentru care a și luat Premiul „Pulitzer”), dorindu-şi cu ardoare să facă şi el una asemănătoare, în Berlin. 

Aşa cum însuşi avea să povestească mult mai tîrziu, drapelul sovietic fusese instalat prima oară pe clădirea Reichstag-ului în 30 aprilie 1945 de soldatul Mihail Minin, dar naziştii recuceriseră clădirea şi au dat jos steagul. Însă Armata Roşie va recuceri clădirea şi, în 2 mai, Khaldei reface scena, de aceasta data personaje fiind soldatul georgian Meliton Kantaria (tătucul Stalin fiind tot georgian!) şi cu rusul Mihail Iegorov, care-l secondează. Însă pentru că nu a avut un drapel al URSS la îndemînă, a fost nevoit să dea o fugă cu avionul la Moscova, de unde a cumpărat o pînză roşie din care se făceau feţele de masă pentru şedinţele de partid, pe care un croitor a cusut secera, ciocanul şi steaua. Însă din pricina soldatului rus cu două ceasuri la mînă (cu siguranţă furate!) fotografia a suferit modificări sucesive. Prima a fost făcută de însuşi autorul ei, care a „şters” unul din ceasurile de la mîinile lui Iegorov (!), ea fiind publicată abia în 13 mai 1945, în paginile revistei „Ogonjok”. Fotografia a fost apoi din nou modificată, adaugîndu-i-se fum în fundal, pentru a-i spori dramatismul iar într-o altă variantă a fost colorată integral, steagul fiind înlocuit cu un altul roşu, ale cărui falduri fluturau mult mai triumfal! 

De-a lungul timpului au fost publicate, în lumea întreagă, mai multe variante ale imaginii care, astfel, a devenit o fotografie-cult a victorioasei Armate Roşii. Şi-n manualele mele de istorie din anii de şcoală, fotografia (în varianta colorată şi cu soldatul Iegorov cu un singur ceas, evident!) era nelipsită. 

Îmi amintesc cum îmi povesteau bunicii, printre alte întîmplări zărghite (că au fost și d-ăstea) din timpul războiului, că au văzut soldaţi ruşi (intraţi în ţară după plecarea nemţilor), care aveau atîrnate la gît şi ceasuri deşteptătoare! Îmi mai spunea bunica cum le făcuse dumneaei într-o zi unor soldaţi sovietici răpănoşi un cazan de ciorbă de fasole dar ăştia, nu se ştie din ce motive, au refuzat vesela şi tacîmurile, folosindu-şi căştile de oţel drept castroane, leorpăind ciorba turnată direct în ele cu linguri de lemn pe care le ţineau cu coada bagată la carîmbul cizmelor, pîinea şi ceapa tăind-o cu baionetele de la arme. După ce-au terminat de mîncat, şi-au şters lingurile cu ghemotoace de ziar sau direct pe uniforme, după care şi le-au pus, pe fiecare, la locul lor: căştile pe cap, lingurile la carîmburi, baionetele la puşcoace. Puţeau de-ţi mutau nasul din loc soldaţii eroicei Armate Roşii eliberatoare, marea lor majoritate probabil că nu mai făcuseră o baie de cînd începuse războiul! Bunicul îmi povestea la un moment dat că, fiind evacuat din Ploieşti cu toată familia (de teama bombardamentelor americane asupra oraşului), undeva în apropierea oraşului Vălenii de Munte (în comuna prahoveană Homorîciu, unde se născuse bunica, la vreo 30-40 de kilometri distanţă de Ploieşti), s-a oprit în faţa porţii o caruţă cu cîţiva soldaţi ruşi care aveau aninate de gît, prinse cu sîrmuliţe de lanţuri în chip de „coliere”, roţi de ventile, baterii de chiuvete şi „telefoane” de la duşuri. L-au întrebat dacă mai e mult pînă la Berlin iar bunicul, care rupea niţică rusă, le-a zis foarte serios că mai au puţin, vreo 10 kilometri, arătîndu-le cu mîna în direcția dealulului din zare!!! Le-a dat apoi două pîini negre şi-o sticlă de ţuică înfundată cu un cocean de porumb. Ruşii au plecat agale, mînînd perechea de boi înjugată la căruţă, plimbînd sticla de la unul la altul, mestecînd dumicații rupți din pîine și cîntînd din toţi bojocii, bucuroşi nevoie mare că, în sfîrşit, vor ajunge în curînd la Berlinul mult visat!

*
„Reforma reală trebuie să fie integrală. Și să pornească de la un inventar de necesități globale: n-avem autostrăzi, n-avem destule spitale, n-avem școli ca lumea, n-avem closete publice curate, dar n-avem nici pedagogi bine calificați, n-avem, iată, nici școli de chelneri bune, n-avem nici negustori pricepuți și cinstiți, nici funcționari publici profesioniști, n-avem de mai nici unele... Cine-i de vină? Ghinionul istoric,  străinii, otomanii, fanarioții, rușii, ungurii, comuniștii, capitaliștii, liberalii, iliberalii, americanii, aroganții macho, transexualii, stînga și dreapta. Toți! Sîntem loviți de soartă. Un popor de zîne, încălecat de toți zmeii cerului și pămîntului. Asta-i situația!”

Andrei Pleșu

(„Note, stări, zile”)

*
Citesc un excelent text semnat de mexicanul Juan Villoro („Lettre Internationale”, nr. 59, toamna 2006), „Cuba – în ce direcţie o va lua timpul?” în care reproduce integral un splendid poem aparţinînd lui Antonio José Ponte („Vieţi paralele – Havana 1993”). Transcriu un vers frumos: Ca şi cum lumina ar fi plecat cu o plută... Întotdeauna cînd găsesc astfel de minunăţii, îmi vin din cap cuvintele lui Paul Valéry : Quand le vers est très beau, on ne songe même pas à comprendre... Apoi, Villoro, spre sfîrşitul eseului, cu gîndul, probabil, la Mexicul natal: Dacă vrei să cunoşti o ţară, trebuie să ştii de ce se rîde în acea ţară. Perfect valabil. Cu condiţia ca-n acea ţară să nu se rîdă aiurea-n tramvai ori ca proasta-n tîrg – cum ar fi zis bunică-mea, Dumnezeu s-o ierte!, cînd, ţînc fiind, rîdeam fără pricină – aşa cum bag de seamă că se întîmplă tot mai des, în ultima vreme, în Românica noastră...
*

„Când ne obosesc cuvintele, ne rămâne inima." (Salvatore Quasimodo)