Haihui printre cuvinte

Cioran și muzica*

Aș vrea ca-n om viața să curgă pură ca muzica lui Mozart.

Recomand muzica lui Mozart și Bach ca remediu împotriva disperării. În puritatea aeriană a acestei muzici, care atinge uneori o sublimă gravitate melancolică, nu o dată te simți ușor, transparent și îngeresc. Ai atunci impresia că ție, ființă nemângâiată de a trăi, îți cresc aripi ce te avântă într-un zbor senin, cu surâsuri discrete și voalate, cu eternități de farmec eteric și de transparențe dulci și mângâietoare. Este ca și cum ai evolua într-o lume de rezonanțe transcendente și paradiziace.

Mozart mă face să regret eroarea lui Adam. (…) În muzica lui Mozart (…), fină dincolo de orice închipuire și imaterială până la iluzie, dispar crispările, suficiența și moartea. Recomand muzica lui Mozart ca remediu împotriva disperării, căci în evoluțiile ei nu poți simți altceva decât o luminoasă poezie a existenței. Numai astfel de transpoziții mai pot face sesizabilă calitatea intimă a unei opere.

Ceea ce Maurice Barrès scria odată despre întâile compoziții ale lui Mozart, despre întâile menuete de la vârsta de șase ani, îmi stăruie în minte ca o remușcare, ca un regret și o obsesie: faptul că un copil a putut să întrevadă astfel de armonii este o dovadă a existenței paradisului prin dorință. Barrès are dreptate: toată muzica lui Mozart, pură și aeriană, ne transpune în altă lume sau poate într-o amintire. Nu este ciudat că, purificați prin ea, trăim toate lucrurile ca amintiri, care niciodată nu devin regrete? Fiindcă lumea ce ne-o oferă Mozart este din calitatea însăși a amintirilor: e imaterială.

Aș vrea ca-n om viața să curgă pură ca muzica lui Mozart. Dar omul n-a dus tragedia până la capăt, pentru ca să-l ardă dorințe de puritate, și nici nefericirea sau durerea până la înnebunire, pentru a se gândi la o fericire ce ar putea fi și adâncă. Și-n istoria omenirii, doar în Mozart fericirea a atins o adâncime. Când omul va trage toate consecințele condiției lui, numai atunci uitarea în armonii transcendente va fi visul lui. Și omul va fi sincer cu sine însuși.

 Anna Magdalena Bach ne spune în a sa cronică a familiei că Johann Sebastian Bach manifesta o inspirație deosebită de câte ori se apleca asupra temei morții și că ea i-a fost un motiv frecvent de gândire. Și fără această mărturie știam că sursele sublimului la Bach sunt meditația morții și nostalgia cerului. Mozart nu are nici una, nici cealaltă. De aceea muzica lui poate fi divină; în niciun caz sublimă. Nu cunosc un muzician mai a-cosmic decât Mozart.

* Din volumul omonim, editura Humanitas, 2016