*
„Tinerii din ziua de azi nu ştiu că nunţile nu se fac sâmbăta,
deşi se cunoaşte dedicarea zilelor: luni este pentru îngeri, marţi pentru
proroci, miercuri ţinem post pentru că L-a vândut Iuda pe Hristos, joi pentru
apostoli, vineri este ziua Crucii, sâmbătă pentru morţi, duminica este Ziua
Învierii. Cum să faci nuntă în ziua morţilor şi să-ţi meargă bine? Dar de ce se
fac sâmbăta? Ca să lipsească lumea duminică de la Liturghie şi să vină asupra
ta, ca mire şi mireasă, această greşeală. Din păcate, acum s-a despărţit
cununia de Liturghie, căci înainte se făceau odată, mirii se împărtăşeau, fiind
pregătiţi deja de câteva zile. Aşa ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur că este
de folos.” (Părintele Nicolae Tănase, „Soț ideal, soție ideală”, Editura
Anastasis, 2001, pp. 151-152)
*
Un vis mai vechi. La ceva timp după ultimul
turneu de la „Roland Garros” de anul ăsta am avut un vis de comedie neagră: se
făcea că pe Simona Halep a noastră o găbjise DNA-ul că palmase ceva parai
(mulți) şi ajunsese de pe locul 4 WTA, la Jilava, unde juca table cu Jiji
Becali pe beţe de chibrituri! Noroc că m-am trezit la timp şi am răsuflat
uşurat, după consultarea rapidă a amicului Goagăl, constatînd că juna noastră
campioană e bine mersi şi-şi vede cuminte de meciurile ei, de pe locul 4! Mi-aş
dori ca Simonica să n-ajungă niciodată la mititica (n-am găsit altă rimă!),
precum era s-o păţească Steffi Graf, care cu ani în urmă, a scăpat ca prin
urechile acului de ţuhaus (unde în schimb a ajuns tăticul ei drag, care-i
administra coroclincii cîştigaţi) dacă-i va trece vreodată prin cap să-şi
declare din doi în cinci bănuții munciţi cu atîta caznă.
*
„Știu că sînt prost, dar cînd mă uit în jur,
prind curaj.” (Ion
Creangă)
*
Așa cum îi mai spusese, începînd din seara
anterioară, luase hotorîrea să nu-i mai scrie decît o singură dată, acum și
aici. Va încerca, pe măsura firavelor sale posibilități și puteri, să-i răspundă,
cînd și cînd, pe blogul său. Chiar dacă era aproape convins că nu-i va citi
rîndurile. Nu va lua ca pe o jignire (deși ar fi putut) și nici ca pe o ieșire
verbală contondentă (ieșiri la care constatase, în timp, că se cam pricepe), remarca ei: «socializările și „flirturile” tale discret mascate după bloguri și alte rețele
culturale, cu care îți atragi admirația și adulația doamnelor singure și
însetate de „cultură”», ci ca pe o dovadă în plus (mai era nevoie de încă una?)
că nu reușise să-l cunoască într-atît, ca să-l poată evalua așa cum ar fi
trebuit (chiar ar fi trebuit? probabil, nu!)... Ei i-a fost mult mai la
îndemînă să arunce cu noroi... Nu-i bai, se va lua cu apă, în timp... Apoi,
dacă el ar fi fost un grobian, un peștericol sau un pitecantrop, i-ar fi dat
restul imediat, cu aceeași monedă, punînd și prezența ei pe pe mediile on-line, pe
unde își petrecea, îndeosebi, nopțile, pentru aceleași „nobile scopuri”... Însă
n-o va face... Bine c-o făcuse ea tu, trimițîndu-l, pe șleau, la colțul unor
gigolo expirați, năpîrliți, ajunși la vîrsta cînd elefanții se îndreaptă agale
către cimitirul lor... Cred că ar fi fost cazul chiar să-i mulțumească pentru
franchețea mărturisirii... Vorba filozofului: așa-i trebuie! Era clar că nu-l percepuse cum trebuie, că nu
e genul de de bărbat care să „cucerească” la modul ăsta o femeie (el neavînd
astfel de tentative niciodată în viața sa, din simplul motiv că nu avea priceperea
și calitățile necesare, poate chiar talentul sine qua non unui cuceritor
de profesie). Iar la rețelele de socializare chiar că n-ar fi apelat vreodată. Cît
despre prezența lui pe mediile virtuale invocate de ea, aceasta se datora
unor cu totul alte motive, a căror rațiune de-a fi îi scăpase și acum, cu
toate că el îi mai vorbise despre aceste lucruri... Și în nici un caz să iasă
la agățat sau la pescuit damicele singure, dornice de a fi consolate sau te
miri ce farfuze amatoare de oarecari aventuri galante... El a considerat întotdeauna astfel de „activități”, drept o crasă și impardonabilă pierdere de
timp... Cît despre „lecțiile de viață” pe care ea îi tot spunea că el i le bagă pe gît,
iarăși nu înțelesese exact despre ce era vorba... Adică despre faptul că el
nu-și permitea să dea absolut nimănui, nici un fel de „lecții”. Cu atît mai
mult ei... Îi vorbise doar despre singurătate. Bref, despre cum percepea și despre
cum își trăia el singurătatea. Singurătatea LUI. Cehov spunea undeva despre cei care dau lecții, că
oamenilor inteligenți le place să învețe și că numai imbecililor le place să dea
lecții. Oare chiar îl credea un imbecil? (din volumul Tinerețea obișnuită a tînărului Toma. Manual de folosire, aflat în
lucru)
*
„Gestul tăierii urechii după cearta cu Paul
Gauguin a fost excelent interpretat de un scriitor provensal, Jean Olivier, dar
interpretarea lui e puţin cunoscută. Van Gogh mergea adesea la arenele din
Arles, unde asista la luptele cu tauri. Acolo a văzut cum matadorul oferă
urechea taurului răpus doamnei visurilor lui. În noaptea când şi-a retezat
urechea, din cauza lui Gauguin (autoritar, paranoic, sufocant),
Vincent a pus lobul tăiat într-un plic, apoi s-a dus la un bordel din oraş şi
i-a oferit „darul” prostituatei sale preferate, Gaby, numită şi Rachel,
spunându-i: „Păstrează cu sfinţenie acest obiect în amintirea mea.” Văzând ce
se află în plic femeia a leşinat. Van Gogh a reacţionat ca un matador, dar un
matador care se sacrifică pe sine, un matador-taur. Sacrificant sacrificat. El
şi-a oferit urechea „doamnei sale” cu seriozitatea cu care Don Quijote i-ar fi
oferit propria ureche tăiată Dulcineii sale. Oferirea unei urechi de taur e
semn de victorie într-o corida (şi astăzi se păstrează obiceiul: învingătorului
i se oferă o singură ureche, două urechi, sau, în cazuri excepţionale, două
urechi şi coada taurului ucis). Van Gogh îşi oferă sieşi semnul victoriei, cu
preţul automutilării. E victoria asupra autorităţii insuportabile a lui
Gauguin. Taurul-Vincent-Gauguin e mort. Trăiască matadorul-Vincent!” (Cristian Bădiliță, „Adulmecări” II)
*
„E nedrept să vorbim despre o «inflație literară» altfel
decît în contextul în care vorbim despre o inflație generalizată. E inflație de
manelism în spatiul public,
inflație de curve și ticăloși în politică, inflație de analfabeți în mediile
universitare, inflație de mafioți în poliție și magistratură, inflație de
nebuni pe șosele, inflație de tîmpiți peste tot. După ce veți accepta
dumneavoastră că toate inflațiile despre care vorbesc mai sus există, voi
afirma și eu public și deschis: Da, trăim într-o inflație literară. Dar vin și
vă întreb: nu e inflația literară cea mai nevinovată și inofensivă dintre
inflații?” Adrian Suciu (17 august 2015). Cîtă dreptate are Adrian Suciu...
Deși au trecut patru ani de la scrierea acelor rînduri, nu sesizez absolut
nicio schimbare în bine a lucrurilor, azi. Dimpotrivă... Și, da, inflația literară
este cea mai puțin pernicioasă, dacă pot spune așa, dintre toate celelalte
forme de manifestare al inflației, pomenite de el...
*
„Luni 21 august 1944
Războiul vine spre noi. Nu războiul care ne apasă de 5 ani,
ca o dramă morală: războiul fizic. Mari răsturnări se pot întâmpla la fiecare
ceas, la fiecare minut. Din nou intrăm cu viața noastră, cu pielea noastră în
joc.” (Mihail Sebastian, Jurnal
1935–1944)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu