Jurnal de-a bușilea

Cu țărînă stau în gură
Și cu viermii mă tot cert
Că nu poci să ies din groapă
Să te bat și să te iert...”

(vechi cîntic de mahala - refren)

*

Un primar, pre numele lui Ion Leonard Dicu (în comuna dâmbovițeană Pietroșița), iată la ce s-a gîndit, cu nervii capului din dotare. Nici mai mult, nici mai puțin, să se facă el însuși „Cetățean de Onoare” al localității, pe care cu elan revoluționar o păstorește de fix cinci mandate! Căci merita și el, nu, ceva, acolo, după atîta efort depus în slujba comunității...
Zis și făcut: dl viceprimar a întocmit referatul, iar Consiliul Local, în unanimitate, l-a aprobat. Omul nostru a primit titlul în cadru festiv (Zilele comunei, dedicate, nici nu se putea altfel, Centenarului Marii Uniri), înmînat de nimeni altul decît de întocmitorul lui, coleg în PSD cu șefu’, tov.vice.
Momentul n-avea cum fi decît unul extrem de emoționant (nu știm dacă s-au vărsat și ceva lacrimi, probabilitatea este foarte mare), copleșitor, de-a dreptul, pentru edilul șăf, care n-a mai fost în stare decît să articuleze, cu un nod în gît (ceva mai mare decît acela de la cravata roșie) istoricele cuvinte: Doar odată ești cetățean de onoare! (așa cum declară martorii oculari).
Păi, nu? Are perfectă dreptate uica Leo!
Trăiască!
Ura!

*

(strict autentic)

Reporter tv:
– Domnă prim-ministru, există foarte multe culturi agricole, afectate de recentele inundații?
Viorica Vasilica Dăncilă:
– Da, cum să nu. Dar noi, Guvernul, le combatem cît putem de mult, prin irigații!

Ce-am putea pentru ca să deducem, noi, discipolii maestrului Caragiale, din acest răspuns anapoda? Că între inundații și irigații, este un pas atît de mic și atît de sublim pentru această damicelă, încît el, practic, lipsește cu desăvîrșire!
Aferim!

*

Atunci cînd omul moare, nu moare din cauza unei boli, ci din pricina intregii sale vieți”. 

Charles-Pierre Péguy 

(a.k.a. Pierre Deloire sau Pierre Baudouin)

*

„Vreau doar să înveţi să bei apă în mod conștient. Să începem cu asta. O simplă ritualizare a vieții de zi cu zi. Ține apa cu ambele mâini. Închide ochii. Uită de toată lumea din jur. Apoi concentrează-te pe intenție: vei bea apă. Urmează să îți pui buzele, încet, pe marginea paharului. Să nu bei, doar să simți răceala lui. O singură înghițitură mică de apă. Înghite încet și simte cum aceasta îți hrănește fiecare atom din corp și cât de importantă este. Este viață. Fără apă nu poți trăi. Pune paharul jos. Ţine-ți ochii închiși. Dacă vei bea astfel timp de 10 minute, această apă nu mai este apă. Este forța vieții care te hrănește. Este simplu.”

Marina Abramovici

*

„Sînt vremuri, într-adevăr, în care «pesimismul» e rațiunea însăși, o sănătoasă cale de mijloc între euforie și disperare. ” (Andrei Pleșu în Note, stări, zile). Foarte adevărat acest panseu de sorginte cioraniană al maestrului... Am avut dintotdeauna, fără doar și poate, o doză de pesimism bun, salutar, care, în viața mea de pîn-acum, m-a scos din multe situații care se anunțau nefaste, confuze, tulburi, spre a nu le numi chiar disperate. Prin prevenție. Spun pesimism bun, pentru că există, ca și în cazul colesterolului, și unul rău, pe care l-aș numi văicăreală, sau văietutură, sau lamentație... E plină lumea de acest pesimism rău, hélas!, care se manifestă pernicios la tot pasul și care, cu siguranță, ar necesita un diagnostic exact și apoi, un soi de terapie... Și ea mi-a spus, nu o dată, că sînt un pesimist incorigibil, care-o dezarmează... Cred, mai degrabă, că se gîndea la unele dintre accesele mele de negativism (nu foarte frecvente și nici excesiv de agresive), generate, la rîndu-le, de scepticismul meu nativ, șlefuit, cu siguranță, de multe dintre lecturile mele...   

Cineva dădea și o definiție – foarte adevărată și ea, dincolo de ludicul zicerii – a pesimistului: un optimist bine informat!