Nino. Una dintre puţinele şi micile plăceri pe care Nino şi le mai oferea în ultimii ani ai vieţii, era să facă fotografii prietenilor care-i treceau pragul minuscului său apartament situat în centrul oraşului, la etajul 1 de la scara „A” a binecunosctului bloc ploieştean „7 etaje” (aflat vizavi de catedrala „Sf. Ioan Botezătorul”). Îşi cumpărase cu ceva timp în urmă o liliputană cameră de fotografiat cu film şi în zilele în care era bine dispus, înconjurat de prieteni fiind, iniţia o „şedinţă foto” (cum foarte serios îi plăcea să le numească), în care cei prezenţi îşi făceau fotografii unii altora, în ipostaze care de care mai haioase. Pe spatele unei astfel de fotografii pe care mi-a făcut-o Nino prin februarie 2005 şi dăruită după cîteva zile, doar cu puţine luni înainte de a muri (fotografie pe care aveam s-o folosesc apoi pentru coperta a IV-a a volumului meu de convorbiri cu el (Convorbiri la lumina gîndului, apărută la exact șase luni la moartea sa) şi-n care apăream fumînd un trabuc, părînd a privi, mirat-întrebător, prin obiectivul aparatului, direct în ochii lui), a scris următoarea dedicaţie: Dragului Prieten, omului nostru din Havana, fumător de ţigarete, ţigări de foi şi pipă, dragostea din inima lui Nino.
Discreta trimitere la Graham Greene, un prozator care-i plăcea şi ale cărui cărţi le (re)citea în acea perioadă, era evidentă. La cîţiva ani după aceea, lecturînd romanul Omul nostru din Havana, mi-am reamintit brusc de dedicaţia lui Nino şi am căutat fotografia pomenită, de a cărei soartă nu mai ştiam nimic. După îndelungi cotrobăiri, am găsit-o într-unul din albumele mele cu fotografii, rătăcit printre vrafuri de hîrţoage, bucuros nevoie mare că am dat peste acel portret făcut de el. Am stat o vreme cu fotografia în faţă, tot citind şi recitind dedicaţia lui. După care, dintr-un dicţionar, am aflat că romanul scriitorului britanic apăruse fix în anul 1958, care era şi anul naşterii mele! Atunci mi-am zis în barbă, cu toate că io, unul, nu cred absolut deloc în asemenea potriviri, ba mai mult, sînt chiar convins că nimic nu-i întîmplător pe lumea asta: stranie coincidenţă! Ori poate că Bătrînul Urs Nino făcuse intenţionat trimtere la o carte care se născuse odată cu mine?
Numai Dumnezeu mai poate şti...
N.B. Pe prima copertă a volumului pomenit, aveam să pun un portret fotografic pe care i-l făcusem, tot într-o astfel de „ședință foto”, la el acasă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu