La lumina plăpîndă a candelei.

„Cînd începe o treabă, românul își face mai întîi o cruce. De ce? Ca să cheme în ajutor pe Dumnezeu? Nu tocmai. Ci ca să pună acțiunea lui sub egida lumii celeilalte, de la care totul purcede; ca să deschidă înspre realitățile lui concrete poarta prin care să pătrundă Puterile și Stăpâniile, ca să restabilească unitatea originară dintre Dumnezeu și creațiune. Crucea aceea simplă, înfricată și umilă este – cine s-ar fi gîndit? – mărtuisirea și închinarea cotidiană a Paștelor.
Căci Paștele asta sunt: marea dramă prin care, după hotărârea lui Dumnezeu, s-au aruncat iarăși punți de legătură între creațiune și Stăpânul ei.”

Nae Ionescu 

12 aprilie 1931

(„Să mărturisim Paștele!”)

 „Nae Ionescu ne-a învățat să gândim. Geniul lui era, în primul rând, de structură socratică; ne ajuta să căutăm și să scoatem singuri la iveală adevărul. Nu ni-l da de-a gata; nu ni-l impunea. Ne obliga să judecăm noi, cu mijloacele noastre, să tragem singuri concluzia propriilor noastre eforturi. Începea întâi cu gramatica și cu lexicul – căci avea oroare de termenii improprii și de beția de cuvinte; de limbajul aproximativ. Ne învăța cum să citim un text filozofic, și ne interzicea cărțile <despre> un filozof sau despre un sistem de filozofie. Nae Ionescu a fost cel dintâi profesor, într-o vreme când pozitivismul și agnosticismul domneau încă în universitățile românești, a arătat validitatea metafizicei și a vorbit cu înțelegere despre mistică, și despre existența religioasă.”

Mircea Eliade, Gh. Racoveanu”*

*Apud Dan Ciachir, Gînduri despre Nae Ionescu, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 86