Poemoteca

„23 noiembrie 1970

„(...) Două din poemele lui Eminescu – dintre cele mai frumoase și răscolitoare din toată poezia românească – m-au cutremurat de câte ori le-am citit. Și cu cât mă apropii de moarte, cu atât mai mult fiece viers eminescian îmi vorbește sufletului parcă mai emoționant. Le transcriu aici cu sentimentul că țâșnesc din mine, într-atât de viu mă regăsesc în ele. (...) Ce înseamnă «să fii poet mare»! Spui în câteva versuri ceea ce alții se căznesc zadarnic să clarifice în tomuri groase și plicticoase. ” 

(pp.258-259)

Arșavir Acterian*

Sonet

(Trecut-au anii...)

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri

Și niciodată n-or să vie iară,

Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară

Povești și doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,

Abia-nțelese, pline de-nțelesuri -

Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,

O, ceas al tainei, asfințit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieții,

Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri

Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereții

Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,

Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec!

Făpturile cerului (III)

foto: © B.-L.S.

Odă

(în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei nălţam visători la steaua

Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce...

Pînă'n fund băui voluptatea morţii

Ne'ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...

Pot să mai re'nviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-mă!

* „Jurnal. 1929–1945 / 1958–1990”, Humanitas, 2008