| SĂ NU CONFUNDĂM MOBILA STIL LUDOVIC AL XIV-LEA CU SOARELE...»* „Crede cineva că literatura română este «Circul Kludsky» sau «Cântarea României», unde cine ştie ce beţiv din sală strigă, «să-l aruncăm la fiare»?”  |
| Nichita Stănescu și Ion Stratan 31martie 1983 |
Aţi fost prieten
cu Nichita Stănescu, la care intrarea v-a făcut-o Traian T. Coşovei,
prezentîndu-vă drept „cîrcotaş”. Mai tîrziu, în 1989, la Festivalul „Nichita
Stănescu” , deşi dumneavoastră, alături de Sorin Dumitrescu şi Eugen Simion aţi
depus eforturi pentru menţinerea vie a interesului faţă de opera stănesciană,
nici măcar nu vi s-a permis să luaţi cuvîntul. Ce s-a întîmplat, ce a deranjat
în postura dumneavoastră de a face altfel cultură ?
Eram prin ’88 –’89. Totul era tensionat. De exemplu, la biblioteca unde lucram, puteam face o selecţie orientativă a creaţiilor tinerilor care frecventau Cenaclul Bibliotecii, dar se întîrzia sine die tipărirea lor, pentru că se susţinea că Stratan bagă strâmbe (scuzată fie-mi expresia). În ’89 am citit la sala de lectură a bibliotecii poeme orientate deschis împotriva patrulelor de pe străzi şi a întregii atmosfere ceauşiste. Am fost numit, după 1989, în FSN, dar nu m-am dus, pentru a nu fi considerat oportunist. Voiam să scriu, să călătoresc... Comunicările mele erau despre Meister Eckhardt sau Husserl, nu plăceau...
Vreau să vă surprind cu o întrebare dintre cele mai grele, deşi ştiu că un ludic nu poate fi surprins de nimic: ce este poezia, domnule Ion Stratan ?
- Singurul lucru pe care îl ştim precis despre poezie este că nu o putem defini. Aceasta este definiţia poeziei.
Presimt că din perioada cu Nichita Stănescu v-a rămas măcar acest superb „a avea un prieten este ca și cum ai avea un înger”. Aveţi prieteni ? Nu vreau să par nedelicată, însă vreau să ştiu de ce moare sub ochii noştri instituţia prieteniei, de ce ne alienăm într-o lume care pare hotărîtă să ne absoarbă pe toţi sub teascurile ei civilizatoare, din care nu rezultă în final decît clonele cu zîmbet metalic ale omului hibrid de consum?
Am prieteni. Cel mai bun prieten al meu este soţia mea, poeta Letiţia Ilea. Felul său de a gîndi, de a scrie şi farmecul său suplinesc numărul restrîns al companionilor de idei, rarefierea întîlnirilor cu ei, datorită ritmului trepidant al vieţii de azi (eseistul Bogdan Stoicescu, criticul Nicolae Boaru, romancierul Ştefan Tomşa). Toţi artiştii pe care îi admir, despre care am scris, pe care i-am citat sau cărora le-am dedicat versuri sint consideraţi în forul meu interior prieteni. Dacă nu îi întîlnesc, spun şi eu precum acel ciudat tip de german (cum îl consideră Noica), este vorba despre Nietzsche (chiar dacă nu îl agreez total), IUBEȘTE-ȚI DEPARTELE... Ca să vă parafrazez, acele teascuri numai civilizatoare, nu sînt. Dispar iubirea, atracţia spirituală şi fizică în lume (şi din cauza SIDA), creativitatea, înţelegerea, pacea, toleranţa, bunăstarea materială prin efort şi sacrificiu. Există totalitarism, poftă nemăsurată de putere, ură, nelibertate.
În pofida numeroaselor atacuri împotriva poeziei (vezi şi recentele poziţii ale distinsului Ion Simuţ, care a depăşit tuşa polemicii elegante, dar nu a fost fluierat de arbitri), continuu să cred în superba poezie ce se face de către poeţii români. Vă rog să-mi oferiţi explicaţia domniei voastre la acest extraordinar fenomen (care, la o adică, ar trebui să furnizeze un produs românesc elitist de export, dacă nu ne-am lovi de obtuzitatea autorităţilor şi culturnicilor ce duc, de fapt, politici de frînare şi chiar de asasinare a oamenilor de cultură şi de artă prin marginalizare, prin ignorarea productelor lor, adevărate bunuri de patrimoniu cultural naţional, prin sfidarea valorii).
Poezia este risc ontologic şi aventură a expresiei. Marii poeţi români („clasicii” pe care îi iubesc: Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Șerban Foarţă sau Petre Stoica) şi-au asumat această condiţie.
Ştiu că Ion Stratan a pus mereu accent pe inovarea propriei poeticităţi. La ce lucraţi, care sînt proiectele viitoare şi, pînă la urmă, spre ce vă concentraţi fiinţa poetică pentru a vă continua, cu farmec, această cale a excelenţei în poezia românească ?
Schimbarea de artificii ale retoricii face parte nu dintr-o inconstanţă stilistică (paradigma e aceeaşi), ci din morala înnoirii. Acceptarea unei cărţi este un efort al editorului şi îmi propun de fiecare dată o alternanţă apolinic/dionisiacă a gîndirii mele despre lume. Temele au fost simbolismul acvatic (Ieşirea din apă8, Apa moale9, Spălarea apei10), misterul thanatic (O zi bună pentru a muri11, Mai mult ca moartea12 – volum la care ţin foarte mult, apărut la Editura „Axa” din Botoşani, care pregăteşte a doua ediţie, şi De partea morţilor13). În fine, lumina e transfigurată în volumele Lux14 şi Lumină de la foc15. Am predat volumul Viteza vieţii16 la editura „Dacia”, acum un an şi, recent, manuscrisul Ţara dispărută17 la editura „Noul Orfeu” a domnului Munţiu, unde redactor de carte este dramaturgul şi poetul Horia Gârbea. Farmecul este o noţiune relativă (există un iezuitism al folosirii acesteia), dar seriozitatea faptului de a scrie acum nu exclude ludicul ca şi categorie estetică, ci îl conţine, îl depăşeşte, cred eu, matur...
Eram prin ’88 –’89. Totul era tensionat. De exemplu, la biblioteca unde lucram, puteam face o selecţie orientativă a creaţiilor tinerilor care frecventau Cenaclul Bibliotecii, dar se întîrzia sine die tipărirea lor, pentru că se susţinea că Stratan bagă strâmbe (scuzată fie-mi expresia). În ’89 am citit la sala de lectură a bibliotecii poeme orientate deschis împotriva patrulelor de pe străzi şi a întregii atmosfere ceauşiste. Am fost numit, după 1989, în FSN, dar nu m-am dus, pentru a nu fi considerat oportunist. Voiam să scriu, să călătoresc... Comunicările mele erau despre Meister Eckhardt sau Husserl, nu plăceau...
Vreau să vă surprind cu o întrebare dintre cele mai grele, deşi ştiu că un ludic nu poate fi surprins de nimic: ce este poezia, domnule Ion Stratan ?
- Singurul lucru pe care îl ştim precis despre poezie este că nu o putem defini. Aceasta este definiţia poeziei.
Presimt că din perioada cu Nichita Stănescu v-a rămas măcar acest superb „a avea un prieten este ca și cum ai avea un înger”. Aveţi prieteni ? Nu vreau să par nedelicată, însă vreau să ştiu de ce moare sub ochii noştri instituţia prieteniei, de ce ne alienăm într-o lume care pare hotărîtă să ne absoarbă pe toţi sub teascurile ei civilizatoare, din care nu rezultă în final decît clonele cu zîmbet metalic ale omului hibrid de consum?
Am prieteni. Cel mai bun prieten al meu este soţia mea, poeta Letiţia Ilea. Felul său de a gîndi, de a scrie şi farmecul său suplinesc numărul restrîns al companionilor de idei, rarefierea întîlnirilor cu ei, datorită ritmului trepidant al vieţii de azi (eseistul Bogdan Stoicescu, criticul Nicolae Boaru, romancierul Ştefan Tomşa). Toţi artiştii pe care îi admir, despre care am scris, pe care i-am citat sau cărora le-am dedicat versuri sint consideraţi în forul meu interior prieteni. Dacă nu îi întîlnesc, spun şi eu precum acel ciudat tip de german (cum îl consideră Noica), este vorba despre Nietzsche (chiar dacă nu îl agreez total), IUBEȘTE-ȚI DEPARTELE... Ca să vă parafrazez, acele teascuri numai civilizatoare, nu sînt. Dispar iubirea, atracţia spirituală şi fizică în lume (şi din cauza SIDA), creativitatea, înţelegerea, pacea, toleranţa, bunăstarea materială prin efort şi sacrificiu. Există totalitarism, poftă nemăsurată de putere, ură, nelibertate.
În pofida numeroaselor atacuri împotriva poeziei (vezi şi recentele poziţii ale distinsului Ion Simuţ, care a depăşit tuşa polemicii elegante, dar nu a fost fluierat de arbitri), continuu să cred în superba poezie ce se face de către poeţii români. Vă rog să-mi oferiţi explicaţia domniei voastre la acest extraordinar fenomen (care, la o adică, ar trebui să furnizeze un produs românesc elitist de export, dacă nu ne-am lovi de obtuzitatea autorităţilor şi culturnicilor ce duc, de fapt, politici de frînare şi chiar de asasinare a oamenilor de cultură şi de artă prin marginalizare, prin ignorarea productelor lor, adevărate bunuri de patrimoniu cultural naţional, prin sfidarea valorii).
Poezia este risc ontologic şi aventură a expresiei. Marii poeţi români („clasicii” pe care îi iubesc: Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Șerban Foarţă sau Petre Stoica) şi-au asumat această condiţie.
Ştiu că Ion Stratan a pus mereu accent pe inovarea propriei poeticităţi. La ce lucraţi, care sînt proiectele viitoare şi, pînă la urmă, spre ce vă concentraţi fiinţa poetică pentru a vă continua, cu farmec, această cale a excelenţei în poezia românească ?
Schimbarea de artificii ale retoricii face parte nu dintr-o inconstanţă stilistică (paradigma e aceeaşi), ci din morala înnoirii. Acceptarea unei cărţi este un efort al editorului şi îmi propun de fiecare dată o alternanţă apolinic/dionisiacă a gîndirii mele despre lume. Temele au fost simbolismul acvatic (Ieşirea din apă8, Apa moale9, Spălarea apei10), misterul thanatic (O zi bună pentru a muri11, Mai mult ca moartea12 – volum la care ţin foarte mult, apărut la Editura „Axa” din Botoşani, care pregăteşte a doua ediţie, şi De partea morţilor13). În fine, lumina e transfigurată în volumele Lux14 şi Lumină de la foc15. Am predat volumul Viteza vieţii16 la editura „Dacia”, acum un an şi, recent, manuscrisul Ţara dispărută17 la editura „Noul Orfeu” a domnului Munţiu, unde redactor de carte este dramaturgul şi poetul Horia Gârbea. Farmecul este o noţiune relativă (există un iezuitism al folosirii acesteia), dar seriozitatea faptului de a scrie acum nu exclude ludicul ca şi categorie estetică, ci îl conţine, îl depăşeşte, cred eu, matur...
©Angela FURTUNĂ
(interviu realizat în anul 2003)
.............................................................................................................................................................................................
* Cele
douăsprezece întrebări pentru Poet, într-o zi întîrziată în ea însăşi dar
pricinuind re-încîntarea lumii prin Poesie.
NOTE
8. Volumul de debut al lui Ion Stratan,
apărut la editura bucureșteană „Cartea Românească”, în anul 1981
9. Editura „Albatros”, București, 1998
10. Editura„Eminescu”, București, 2001
11. Editura „Pontica”, Constanța, 1995
12. Editura „Axa”, Botoșani, 1997, ediția a II-a, 2003
13. Editura „LiberArt, Ploiești, 1998
14. Editura „Albatros”, București, 1992
15. Editura „Cartea Românescă”, București, 1990
16. Volumul, din motive necunoscute, nu a mai apărut nici pînă azi
17. Volumul aapărut la editura „Orfeu”, București, 2003
N.B. Autorul acestui blog, aduce, și pe această cale, cele mai calde și din inimă mulțumiri poetei Angela Furtună pentru permisiunea de a reproduce aici, acest interviu. Notele și comentariile din text îmi aparțin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu