Remember Ion Stratan (I)

«SĂ NU CONFUNDĂM MOBILA STIL LUDOVIC AL XIV-LEA CU SOARELE...»*

„Crede cineva că literatura română este «Circul Kludsky» sau «Cântarea României», unde cine ştie ce beţiv din sală strigă, «să-l aruncăm la fiare»?”

Stimate domnule Ion Stratan, sînteţi unul dintre optzeciştii cei mai importanţi din literatura română, un optzecist care trăieşte încă intens visul / proiectul acesta literar al optzecismului, ca mod aparte de a privi şi face artă, nu numai ca generaţie. Ce se întîmplă astăzi cu un optzecist încăpăţînat ca domnia voastră sau ca Traian T. Coşovei? Vă simţiţi invitaţi să părăsiţi scena, aşa cum murmură unele voci ? 

Îmi face plăcere să răspund întrebărilor Domniei Voastre, stimată doamnă Angela Furtună, cu atît mai mult cu cît veniţi de pe plaiuri eminesciene, în spirit şi literă. Proiectul literar al optzecismului despre care vorbiţi a fost unul de construire a unei libertăţi interioare şi de selectare a realului după acel corelativ obiectiv (T. S. Eliot), pigmentat cu ironie, umor, intertextualitate şi joc. Pentru că îl amintiţi pe Traian T. Coşovei, aş dori să afirm că lupta scriitorilor necompromişi politic sub ceauşism nu trebuie minimalizată. După abolvirea Filologiei, şi eu şi Traian am fost profesori (şi ...învăţători) în sate îndepărtate, am fost, personal, muncitor necalificat timp de 7 ani, pentru că am refuzat să fiu membru de partid comunist. Nu am publicat nici un volum şi nu am călătorit, în ciuda invitaţiilor, la festivaluri internaţionale de poezie şi a manuscriselor predate, între 1983 (anul apariţiei cărţii Cinci cântece pentru eroii civilizatori¹) şi 1990. Nici după 1990, de cînd am călătorit într-o singură ţară, nu am cheltuit nici un leu al Uniunii Scriitorilor pe deplasări şi nu am luat nici un ban la publicare pe nici unul dintre volumele tipărite (pe unele, plătindu-le din propriul salariu, la edituri particulare şi de stat, de exemplu Aer cu diamante²). Remuneraţia de la „Contrapunct”³ a fost întreruptă ani buni, Uniunea (a Scriitorilor – n.m. B.-L.S) de atunci nesusţinînd revista unde sunt membru fondator şi de unde nu am vrut să plec, crezînd că, pînă la urmă, acest simbol post-totalitar care este „Contrapunct”-ul”, cu toată istoria lui, va reveni. Pentru grupajul „Cafeaua cu sare”⁴, alcătuit din parafraze umoristice, primeam...100 de lei, în timp ce, de exemplu, Dinescu (poetul Mircea Dinescu – n.m B.-L.S.) primea pentru articolul din revista „Academia Caţavencu” 18000 (!) de lei pe săptămînă. Spun toate acestea pentru că sugestiile despre care vorbiţi sînt, probabil, ale unor imbecili sterili, ale unor agramaţi. În 1977, cînd criticam (pe banii mei) în „Aer cu diamante”, poezia ceauşistă aservită, omul nou şi Securitatea, aceşti tineri nu învăţaseră să scrie alfabetul. În recomandarea pentru „Fundaţia Soros”, domnul profesor Nicolae Manolescu scria, în 1990: Ion Stratan a fost, după «Cenaclul de Luni», nu numai un poet admirabil, dar şi un om curajos, care nu a făcut nici cea mai mică concesie puterii comuniste. Dacă vreunul crede că am făcut batalion disciplinar, facultatea pe banii mei (pentru că depăşeam puţin plafonul, dar nu cît să îmi pot permite o gazdă în oraş, stînd cîte opt în cameră, la cămin), munca istovitoare de salvare la cutremur, practică agricolă, stagiatură şi că am acceptat statutul de muncitor necalificat timp de şapte ani pentru a nu fi membru de partid comunist, că am refuzat postul de membru al FSN, pentru a nu fi acuzat de oportunism şi că am fost, apoi, radical cu dogmatismul, naţionalismul xenofob şi manipularea (cerîndu-se chiar arestarea mea, în 1992), pentru ca să mi se ceară să părăsesc scena la 45 de ani, ei bine, acela este un idiot incult, un cretin imoral. Eu nu locuiesc în Bucureşti, deci nu stau la masa nimănui, nu iau paharul nimănui (nu numai pentru că nu beau), nu fac parte din Consiliu şi nu particip la cenacluri, cercuri, catedre, burse, lecturi sau deplasări în locul nimănui. Aici e o confuzie. O carte nu este ca un canal de televiziune care îţi intră în casă pe banii tăi. Ea poate sta foarte bine în raft. Chiar acum, cînd răspund la acest interviu, la TV este Păunescu-Făzănescu, lăbărţat în demagogie, a cărui deturnare a naturii poeziei şi a cărui aservire le criticam în 1977. Credeţi că această luptă este chiar nimic? Nu solicit nici o remuneraţie pentru versurile publicate, am căutat să nu mă repet, iar generaţia ’80 din care fac parte, cuprinde nume strălucite precum Liviu Ioan Stoiciu, George Vulturescu, Ioan Moldovan, Traian Ștef, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter (care este şi poet), Călin Vlasie, Gabriel Chifu, Adrian Alui Gheorghe, Horia Gârbea, Ioan Vieru, Liviu Antonesei, Lucian Vasiliu, Nichita Danilov, Eugen Suciu, Gheorghe Isbăşescu, Octavian Soviany, Marian Drăghici, Denisa Comănescu, Daniel Pişcu, Alexandru Muşina, Dan Stanciu, Elena Ştefoi, Daniel Corbu, Aurel Pantea, Ion Mureşan, Magdalena Ghica, Gellu Dorian, Marta Petreu, Mircea Petean şi mulţi alţii pe care poate i-am omis, din neatenţie, pentru că termenul interviului este ...15 august. Crede cineva că literatura română este „Circul Kludsky” sau „Cântarea României”, unde cine ştie ce beţiv din sală strigă, să-l aruncăm la fiare? Opinii de descreieraţi. Știu că, şi acum, este greu, din alte puncte de vedere, pentru tinerii poeţi. Eu citesc toţi poeţii nealiniaţi politic, cu simpatie şi ar fi culmea, după tot ce s-a întîmplat, să nu mă suporte din rea credinţă.

Încă de la apariţie am salutat optzecismul ca pe „visul american” al literaturii noastre, adică expresia unei noi matrice care reprezenta o şansă de mîntuire, printr-un anumit tip de cultură. Era, cu adevărat, instituirea libertăţii într-o lume de lagăr, era şi resursa unei poetici ce propusese un „nou antropocentrism”. Credeţi că acest veritabil model existenţial mai trăieşte ? Va supravieţui ?

Problemna cu americanismul este nuanţată. Eu am aparţinut, dacă ar fi să accept paradigma dumneavoastră, ramurii conceptuale şi sintactice Poe–Wallace Stevens – Cummings – W. S. Merwin. Alţii au fost whitmanieni şi continuatori ai generaţiei Beat. „Noul antropocentrism” face parte din teoriile lui Muşina, ale cărui „Scrisori de la Olăneşti” din revista „Vatra””, adresate criticului Al.Cistelecan, le recomand cu căldură. Stimată doamnă Angela Furtună, noi sîntem în plină putere fizică şi creatoare, unii scriu şi proză, şi critică şi, după cum vedeţi din numele citate la prima întrebare, sîntem răspîndiţi peste tot, fiecare cu stilul său, fiecare cu voinţa, cultura şi opiniile sale. Cred că una dintre definiţiile intelectualului este cuprinsă în sintagma suferinţă pentru formă. Personal, mă apropii, acum, de o metaforă a asociaţiilor (cred eu) imprevizibile, combinate cu vechea mea sintaxă, în căutare de noi simboluri, dar cu o nuanţă de neosuprarealism.

Ion Bogdan Lefter crede că optzecismul e doar primul moment al  tîrziului curent postmodern de la noi. Mircea Cărtărescu desemnează ca fiind profund creativ doar optzecismul post-modern. Mai mult, Alexandru Muşina recomandă (imperativ !)a nu identifica optzecismul cu post-modernismul, pentru a nu-i anula caracterul novator. Care este versiunea domniei voastre ?

Nu este de mirare că postmodernismul a fost pomenit la început în legătură cu arhitectura. Aşa cum a cuprins spaţiul de expresie american, el derivă (nu sunt adeptul mecanicismului socio-artistic) dintr-o lume în care psihologismul şi interiorizarea auctorială a modernismului nu mai prind. Muşina (care adesea e împrăştiat, ca toţi marii poeţi sau dă cu bîta-n baltă neaşteptat, cu aluzii auirea) are mai multă dreptate. Generaţia ’80 (dincolo de rezerva mea faţă de estetica crohmălnicenească a lui Cărtărescu, cuprinzând şi o etică pe măsură, cu bîrfe, oportunism şi grandomanie, după care face pe niznaiul) a fost şi este un mozaic, un puzzle, un mixtum compositum de forme (discurs, citate, citadinism, dialoguri etc.). Fiecare cu ale lui...

(va urma)

©Angela FURTUNĂ

(interviu realizat în anul 2003 )

* Cele douăsprezece întrebări pentru Poet, într-o zi întîrziată în ea însăşi, dar pricinuind re-încîntarea lumii prin Poesie...

Autorul acestui blog, aduce, și pe această cale, cele mai calde și din inimă mulțumiri poetei Angela Furtună pentru permisiunea de a reproduce aici, acest interviu. Notele și comentariile din text îmi aparțin. 

NOTE
1. Este al doilea volum personal al lui Ion Stratan, apărut la Editura „Albatros” din București

2. Volum colectiv (Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan), cu o prefață de Nicolae Manolescu („Bilete de papagal”), apărut la editura bucureșteană „Litera”, în anul 1982, în regia autorilor.

3. Amănunte la adresa https://ro.wikipedia.org/wiki/Contrapunct_(revist%C4%83)

4. Rubrică omonimă demarată în revista „România Literară”, cuprinzînd o suită de aforisme paradoxale. Ulterior, Ion Stratan și-a tipărit în diverse publicații aforismele sub această titulatură. În anul 1998, la editura „Athenaeum”din Ploiești și sub egida Bibliotecii Județene „N. Iorga” din localitate, sub îngrijirea lui Bogdan-Lucian Stoicescu, apărea volumul „Cafeaua cu sare”, care va reuni o selecție de autor, cuprinzînd 100 dintre cele mai reușite aforisme. Acest volum avea să fie și debutul unei colecții, „Cărticica de buzunar”, inițiată de biblioteca ploieșteană. Al doilea volum, „Cafeaua cu sare II”, a apărut postum (noiembrie 2005), la editura „Premier”  din Ploiești. O antologie din primele două volume, „Cafeaua cu sare”, a apărut în anul 2015, la editura ploieșteană „Mythos”, în îngrijirea lui Mihai Vasile.