Nino despre Nini*
(în șapte trepte)

1.
„N-am evocat prea des clipele întâlnirii şi alăturării de gândirea vie a lui Nichita, de spiritul lui liric cuceritor, de farmecul, dăruirea şi risipa existenţială a poetului născut aici. Când l-am cunoscut, la sfârşitul anilor '80, era într-o perioadă de singurătate şi izolare, părăsit, pentru zări mai bune, de comilitonii Constantin Chiriţă sau Gheorghe Tomozei. Mie nu-mi place că se absolutizează relaţia unuia sau altuia cu Nichita. De exemplu: de la pictorul Bandac, până la Aurelian Titu Dumitrescu, fiecare crede că deţine monopolul (adevărului) despre Nichita. Nu m-am prevalat niciodată în public de recomandarea lui - Ion Stratan, spirit deschis, cu alonjă intelectuală, fermecător în paradox şi în lacrimă, speranţă dintâi a poeziei noastre. Problema este în ce măsură un prieten a fost, să zic aşa, o lumină pentru Nichita Stănescu, aflat, la 50 de ani, în pragul cuceririi Cununii de Aur de la Struga, dar deprimat şi dezamăgit existenţial, pregătind trilogia tragică Opere imperfecte, Noduri şi semne şi Epica Magna. Ideea evocării lui Nichita Stănescu merge pe un dublu drum: mai întâi, reinventarierea persoanei vii, şarmante şi paradoxale din mijlocul atelierului său poetic; mai apoi, analizarea, revizitarea - cum se spune azi, în limbaj postmodern - şi, într-un anume sens, reinventarea operei sale poetice, care apare multora drept aparţinând unui Eminescu al secolului XX.”

(va urma) 

* Ion Stratan despre Nichita Stănescu

(dintr-un interviu realizat de un prieten: Leonida Corneliu Chifu, 

apărut în „Gazeta Prahovei”, 20-21 iulie 2005)

Fotografie de Tudor Jebeleanu