Filmoteca de dinamită

Mircea Eliade

Gîndul zilei

„Butoaiele goale fac cea mai mare gălăgie.”

Sofocle

Gînduri printre rînduri. Copii (2)

„Copii nu sînt cărți de colorat. 

Nu trebuie să-i umpli cu culorile tale preferate.”

Khaled Hosseini 

(medic și scriitor afgan)

„Dacă nu ai fost niciodată urît de copilul tău, înseamnă că nu ai fost niciodată părinte.”

Bette Davis

„Adultul nu știe că, pînă și în chestiunea cea mai dificilă, copilul îi poate da un sfat util.”

F. M. Dostoievski

„Copilul este ca o oglindă care te amețește puțin. 

Sau ca o fereastră. 

Totdeauna copilul te intimidează ca și cînd știe el ce știe. 

Nu te înșeli, pentru că spiritul lui este puternic, înainte ca tu să-l pipernicești!

Antoine de Saint-Exupéry

„Fără mamă nu se poate iubi. Fără mamă, nu se poate muri.

Herman Hesse

„Ți-e teamă că își petrece primii ani din viață nefăcînd nimic. 

Ce? Să fii fericit înseamnă nimic? 

E nimic să te joci și să alergi cît e ziua de lungă? 

Niciodată în viața lui nu va mai fi atît de ocupat.”

Jean-Jaques Rousseau

„Jocurile copiilor sînt jocuri foarte grele. 

Copiii nu sînt niciodată mai serioși decît atunci cînd se joacă.”

Michel Eyquem de Montaigne-Delecroix

Eveniment editorial

ZECE DINTR-O SUTĂ - CARTEA SUNETELOR

Cu prilejul împlinirii a 10 ani de existență, revista virtuală Arta Sunetelor (http://www.artasunetelor.ro/), diriguită cu mînă sigură, cu inteligență, har și o tenacitate, pentru mulți, abnormă, de prietenul nostru Lupascu Radu Ioan, oferă un prețios dar tuturor iubitorilor artelor rafinate, în general și muzicii de cea mai bună calitate, în special. Este vorba despre antologia aniversară 

Zece dintr-o sută – Cartea sunetelor 

(coordonatori Ioan Big, Gabriel Petric și Radu Lupașcu, 2 volume, 1300 de pagini). 

Sînt bucuros și onorat, în același timp, să mă prenumăr printre semnatarii de marcă prezenți în aceste volume cu texte realmente captivante și pline de miez (Liviu Antonesei, Dinulescu Denis, Teodora Ionescu, V. R. Cantacuzu, Nelu Stratone Ion, Florin Silviu Ursulescu, Florian Lungu, Virgil Mihaiu, Grid Modorcea, Ioan Big, Radu Ioan Lupașcu, Gabriel Petric și mulți alții), nume de notorietate ale jurnalisticii muzicale autohtone (și nu numai!), personalități cu alonjă culturală remarcabilă, scriitori și publiciști redutabili, ei însuși împătimiți și rafinați cunoscători ai fenomenului muzical românesc și universal de calitate, deci nume de prestigiu, care conferă noii apariții editoriale (apărută în excelente condiții grafice și a cărei lansare, din cîte am înțeles, se va întîmpla în luna noiembrie, între 14 și 18, în cadrul noii ediții, a 25-a, a tîrgului de carte „Gaudeamus” / http://www.gaudeamus.ro/ro/international/index.html / din București) o greutate specifică mare și care nu mai au nevoie de nici o prezentare. 

Felicitări coordonatorilor lucrării și tuturor acelora care au contribuit la venirea ei pe lume!

Haihui printre sunete

Tony Joe White a încetat din viață la 75 de ani...

Tony Joe White Passes Away at 75

„I’ve always thought of myself as a blues musician,

 bottom line, because the blues is real,

 and I like to keep everything I do as real as it gets.

 So, I thought it was time to make a blues record

 that sounds the way I always loved the music.” 

TJW

RIP!

Polk Salad Annie

You're Gonna Look Good in Blues

Clin d'oeil

Gînduri printre rînduri. Copii (I)

„Copilul - un monstru pe care părinții îl fabrică din regretele lor...”

Jean-Paul Sartre

 „Adevărul este că poți rămîne orfan de multe ori, din nou și din nou și din nou. Iar secretul este că te va durea din ce în ce mai puțin. Credeți-mă că știu ce spun.”

Chuk Palahniuk

 „Copii încep prin a-și iubi părinții. Pe măsură ce cresc, încep să-i judece și uneori îi iartă.”

Oscar Wilde

 „În fiecare copil există un artist. Problema este cum să păstrezi în tine acest artist, pe măsură ce crești.”

                                                                                                                            Pablo Picasso

(Fotografie de Irina Sidorebko)

„Îi este mult mai ușor unui părinte să aibă un copil decît unui copil să aibă un părinte.”

Papa Ioan al XIII-lea

„Cînd s-a sfîrșit apa din burduf, a lepădat ea copilul sub un mărăcine. Și plecînd de acolo, s-a așezat ea la o bătaie de arc, spunîndu-și: «Nu vreau să văd moartea copilului meu.» Și șezînd ea acolo, și-a ridicat glasul și a plîns. Și a auzit Dumnezeu glasul copilului de unde era și îngerul lui Dumnezeu a strigat către Agar: «Ce e, Agar? Nu te teme că a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde este! Scoală, ridică copilul și-l ține de mînă, căci am să fac din el un popor mare!»”

Cartea Facerii 

21, 16-18

Haihui printre imagini

Monastirea Dragomirna

„Bisericuța” (vorba lui C. Noica) veche a Monastirii Dragomirna este sfîntul lăcaș îndumnezeit al inimii mele, 

unde însuși transcendentul este cu mult mai aproape...

Haihui printre cuvinte

„Mie, unuia, îmi plac diversitatea lumii, ierarhiile ei, dramele opționale care ne modelează și chiar rătăcirile ei formative. Nu-mi plac lumile „omogene”, entropia ideologiilor și a moravurilor, după modelul Hitler și Stalin. Dar cer ca dialogul dintre „combatanții” diverselor tabere să se facă prin seducție logică, adică prin argumente atrăgătoare sau măcar creatoare de tensiune interioară. Nu prin bîtă, amenințare, suficiență sufletească și mentală. Nu prin înregimentare isterică de o parte sau de alta, ci prin adeziune lucidă, însoțită de bunătatea inimimii. Cînd „războiul nevăzut” devine agresiv vizibil, adevărurile pălesc și „războinicii” nu se mai bat decît pentru ei înșiși... 

Andrei Pleșu

(„După referendum”)

Țara în care trăim

Haihui printre cuvinte

„Dacă membrul de taină nu avea vătămări evidente, Hristofor întreba despre problemă cu de-amănuntul. Nu se temeau de el să-i spună, fiindcă știau: el nu era guraliv. În lipsa erecției, Hristofor sfătuia să se adauge în mîncare anason și migdale, care sunt scumpe, ori un sirop ieftin de izmă, lucruri care sporesc sperma și îmboldesc gîndurile la pat. Același efect era atribuit ierbii cu ciudatul nume de seu de corb, precum și grîului obișnuit. Mai exista, în fine, și iarba las, care avea două rădăcini: una albă și una neagră. Cea albă făcea să apară erecția, cea neagră – să dispară. Neajunsul acestui remediu era acela că rădăcina albă trebuia ținută la momentul cu pricina în gură, lucru pe care nu erau dispuși chiar toți să-l facă.

Dacă toate acestea nu sporeau sperma și nu stimulau gîndurile de pat, tămăduitorul trecea de la lumea vegetală, la cea animală. Celor lipsiți de potență, li se recomanda să mănînce rață sau rinichi de cocoș. În cazurile critice, Hristofor dispunea să se procure ouă de vulpe, să fie sfărîmate în supă și să se bea cu vin. Cei cărora acest lucru le era peste puteri, le recomanda să sugă ouă de găină, luate cu ceapă și cu nap.”

Evgheni Vodolazkin

(„Laur”)

Gîndul zilei

„Pentru că atunci cînd îți lipsește cineva, e vorba despre o parte din tine însuți care îți lipsește. Și cauți reunirea cu acea parte.”

Evgheni Vodolazkin

(„Laur”)

Clin d'oeil

Turma de bivoli se deplasează, întotdeauna, cu viteza celui mai lent bivol. Cînd turma este vînată de prădători, cad victime și sînt ucise cele mai firave exemplare, care nici măcar nu pot alerga cum trebuie. Această benefică selecție naturală este de bun augur întregii turme, pentru că, în acest mod simplu dar extrem de eficace, sînt înlăturate exemplarele cele mai nereușite, îmbunătățindu-se, totodată, sănătatea și viteza de deplasare a turmei.

Asemănător, creierul uman nu poate funcționa mai bine, deci mai rapid, decît îi permit cele mai slabe celule. Însă, după cum se știe, cercetătorii, după studii îndelungate, au ajuns la o concluzie comună: alcoolul omoară celulule creierului, începînd, în mod logic, cu cele mai slabe și mai lipsite de apărare dintre ele, făcînd, pur și simplu, o curățenie generală, extrem de benefică, creierului nostru în ansamblu.

În acest mod facil și extrem de la îndemînă, consumul zilnic de băuturi alcoolice (îndeosebi cele tari și foarte tari, precum wiskey-ul, votca dar și tradiționala noastră pălincă) provoacă distrugerea ireversibilă, în proporție de aproape sută la sută, a celor mai slabe celule ale creierului, fapt care determină, vizibil chiar, o îmbunătățire remarcabilă a modului de funcționare a materiei cenușii. Creierul devine, astfel, o mașinărie infailibilă, cu o funcționare extrem de eficientă și de rapidă.

Acesta este, de altfel, și motivul pentru care, după cîteva pahare cu alcool ingerate, ne simțim, brusc, cu mult mai inteligenți decît am fost mai înainte...

Remember Ion Stratan (III)

SĂ NU CONFUNDĂM MOBILA STIL LUDOVIC AL XIV-LEA CU SOARELE...»*

„Crede cineva că literatura română este «Circul Kludsky» sau «Cântarea României», unde cine ştie ce beţiv din sală strigă, «să-l aruncăm la fiare»?”

Nichita Stănescu și Ion Stratan
31martie 1983

Aţi fost prieten cu Nichita Stănescu, la care intrarea v-a făcut-o Traian T. Coşovei, prezentîndu-vă drept „cîrcotaş”. Mai tîrziu, în 1989, la Festivalul „Nichita Stănescu” , deşi dumneavoastră, alături de Sorin Dumitrescu şi Eugen Simion aţi depus eforturi pentru menţinerea vie a interesului faţă de opera stănesciană, nici măcar nu vi s-a permis să luaţi cuvîntul. Ce s-a întîmplat, ce a deranjat în postura dumneavoastră de a face altfel cultură ?

Eram prin ’88 –’89. Totul era tensionat. De exemplu, la biblioteca unde lucram, puteam face o selecţie orientativă a creaţiilor tinerilor care frecventau Cenaclul Bibliotecii, dar se întîrzia sine die tipărirea lor, pentru că se susţinea că Stratan bagă strâmbe (scuzată fie-mi expresia). În ’89 am citit la sala de lectură a bibliotecii poeme orientate deschis împotriva patrulelor de pe străzi şi a întregii atmosfere ceauşiste. Am fost numit, după 1989, în FSN, dar nu m-am dus, pentru a nu fi considerat oportunist. Voiam să scriu, să călătoresc... Comunicările mele erau despre Meister Eckhardt sau Husserl, nu plăceau...

Vreau să vă surprind cu o întrebare dintre cele mai grele, deşi ştiu că un ludic nu poate fi surprins de nimic: ce este poezia, domnule Ion Stratan ?

- Singurul lucru pe care îl ştim precis despre poezie este că nu o putem defini. Aceasta este definiţia poeziei.

Presimt că din perioada cu Nichita Stănescu v-a rămas măcar acest superb „a avea un prieten este ca și cum ai avea un înger”. Aveţi prieteni ? Nu vreau să par nedelicată, însă vreau să ştiu de ce moare sub ochii noştri instituţia prieteniei, de ce ne alienăm într-o lume care pare hotărîtă să ne absoarbă pe toţi sub teascurile ei civilizatoare, din care nu rezultă în final decît clonele cu zîmbet metalic ale omului hibrid de consum? 

Am prieteni. Cel mai bun prieten al meu este soţia mea, poeta Letiţia Ilea. Felul său de a gîndi, de a scrie şi farmecul său suplinesc numărul restrîns al companionilor de idei, rarefierea întîlnirilor cu ei, datorită ritmului trepidant al vieţii de azi (eseistul Bogdan Stoicescu, criticul Nicolae Boaru, romancierul Ştefan Tomşa). Toţi artiştii pe care îi admir, despre care am scris, pe care i-am citat sau cărora le-am dedicat versuri sint consideraţi în forul meu interior prieteni. Dacă nu îi întîlnesc, spun şi eu precum acel ciudat tip de german (cum îl consideră Noica), este vorba despre Nietzsche (chiar dacă nu îl agreez total), IUBEȘTE-ȚI DEPARTELE... Ca să vă parafrazez, acele teascuri numai civilizatoare, nu sînt. Dispar iubirea, atracţia spirituală şi fizică în lume (şi din cauza SIDA), creativitatea, înţelegerea, pacea, toleranţa, bunăstarea materială prin efort şi sacrificiu. Există totalitarism, poftă nemăsurată de putere, ură, nelibertate.

În pofida numeroaselor atacuri împotriva poeziei (vezi şi recentele poziţii ale distinsului Ion Simuţ, care a depăşit tuşa polemicii elegante, dar nu a fost fluierat de arbitri), continuu să cred în superba poezie ce se face de către poeţii români. Vă rog să-mi oferiţi explicaţia domniei voastre la acest extraordinar fenomen (care, la o adică, ar trebui să furnizeze un produs românesc elitist de export, dacă nu ne-am lovi de obtuzitatea autorităţilor şi culturnicilor ce duc, de fapt, politici de frînare şi chiar de asasinare a oamenilor de cultură şi de artă prin marginalizare, prin ignorarea productelor lor, adevărate bunuri de patrimoniu cultural naţional, prin sfidarea valorii). 

Poezia este risc ontologic şi aventură a expresiei. Marii poeţi români („clasicii” pe care îi iubesc: Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Șerban Foarţă sau Petre Stoica) şi-au asumat această condiţie.

Ştiu că Ion Stratan a pus mereu accent pe inovarea propriei poeticităţi. La ce lucraţi, care sînt proiectele viitoare şi, pînă la urmă, spre ce vă concentraţi fiinţa poetică pentru a vă continua, cu farmec, această cale a excelenţei în poezia românească ?

Schimbarea de artificii ale retoricii face parte nu dintr-o inconstanţă stilistică (paradigma e aceeaşi), ci din morala înnoirii. Acceptarea unei cărţi este un efort al editorului şi îmi propun de fiecare dată o alternanţă apolinic/dionisiacă a gîndirii mele despre lume. Temele au fost simbolismul acvatic (Ieşirea din apă⁸, Apa moale⁹, Spălarea apei¹⁰), misterul thanatic (O zi bună pentru a muri¹¹, Mai mult ca moartea¹² – volum la care ţin foarte mult, apărut la Editura „Axa” din Botoşani, care pregăteşte a doua ediţie, şi De partea morţilor¹³). În fine, lumina e transfigurată în volumele  Lux¹⁴ şi Lumină de la foc¹⁵. Am predat volumul Viteza vieţii¹⁶  la editura „Dacia”, acum un an şi, recent, manuscrisul Ţara dispărută¹⁷  la editura „Noul Orfeu” a domnului Munţiu, unde redactor de carte este dramaturgul şi poetul Horia Gârbea. Farmecul este o noţiune relativă (există un iezuitism al folosirii acesteia), dar seriozitatea faptului de a scrie acum nu exclude ludicul ca şi categorie estetică, ci îl conţine, îl depăşeşte, cred eu, matur...

©Angela FURTUNĂ

(interviu realizat în anul 2003)

.............................................................................................................................................................................................

* Cele douăsprezece întrebări pentru Poet, într-o zi întîrziată în ea însăşi dar pricinuind re-încîntarea lumii prin Poesie.

NOTE

8. Volumul de debut al lui Ion Stratan, apărut la editura bucureșteană „Cartea Românească”, în anul 1981

9. Editura „Albatros”, București, 1998

10. Editura„Eminescu”, București, 2001

11. Editura „Pontica”, Constanța, 1995

12. Editura „Axa”, Botoșani, 1997, ediția a II-a, 2003

13. Editura „LiberArt, Ploiești, 1998

14. Editura „Albatros”, București, 1992

15. Editura „Cartea Românescă”, București, 1990

16. Volumul, din motive necunoscute, nu a mai apărut nici pînă azi

17. Volumul aapărut la editura „Orfeu”, București, 2003

N.B. Autorul acestui blog, aduce, și pe această cale, cele mai calde și din inimă mulțumiri poetei Angela Furtună pentru permisiunea de a reproduce aici, acest interviu. Notele și comentariile din text îmi aparțin. 

Ion Nino Stratan (1 oct. 1955 – 19 oct. 2005)

A beautiful mind

„Nimeni, într-adevăr, nu mi s-a părut vreodată mai inteligent decît Nino. Diabolic de inteligent, maladiv de inteligent, poate, junele poet din Facultatea de Litere de la sfârșitul anilor ʼ70 îi fascina, în orice caz, pe toți. A fost unul dintre primii colegi pe care i-am remarcat: înalt, voinic și suplu, purtînd plete și mustață de haiduc, cu un cojocel mereu strîns peste pulover, cu ceva neliniștitor în ochi, Nino avea un aer de lider, de șef de generație. Multă vreme l-am crezut chiar liderul poeților din «Cenaclul de Luni» al lui Manolescu (unde încă nu mă duceam). De aceea mă intimida și, nefiind nici unul prea sociabil, au loc între noi suficiente malentendu-uri până când poezia ne-a împăcat și ne-a adus de aceeași partea baricadei. 

Așa se face că ne-am pozat pe o bătrână locomotivă cu aburi într-o neuitată zi de august din 1981, el, Florin Iaru, Traian T. Coșovei și cu mine, cei care-am rămas pînă azi (...) membrii unei restrînse fraternități întru poezie. 

În spatele lentilei fotografice se afla „al cincilea Beatles”, Tudor Jebeleanu. Și așa am apărut pe coperta a patra a unei cărți care e azi legendă pură, «Aer cu diamante». Nino avea acolo un grupaj strălucit.”

Mircea Cărtărescu

(„Ochiul căprui al dragostei noastre”)

Prietenii (scriitori) despre Nino

(despre „cafelele cu sare”*)

„Am povestit de sute de ori, studenților mei, cele vreo douăzeci de... cum să le spun? aforisme? versuri? poante? (toți le-am zis pînă la urmă «stratanisme») pe care mi le-am mai amintit și eu din miile risipite de marele risipitor. Dar era ca și cînd eu, care spun prost bancuri, aș încerca să imit un maestru ce face din fiecare o scenetă burlescă. Studenții aflau, de pildă, că solistul vocal de la Sex Pistols fusese Sextil Pușcariu, că poetul român cel mai rasist fusese Bacovia, pentru că scrisese «Copacii albi, copacii negri», că prima mențiune a lui Nietzsche în literatura română fusese în cântecul lui Constantin Cantemir, «Nice masă, nice casă, nice dragă jupâneasă», că Eugen Barbu scrisese «Cu bastonul prin București (amintiri din școala de jandarmi)”, că mușchii brațului sunt bicepsul, tricepsul și forcepsul... Odată, Nino a coborît, alb ca varul, din troleibuzul 89 la Preoteasa, unde ne țineam cenaclul. Când și-a revenit puțin din starea de rău, ne-a spus cu o expresie năucă: «Ce chestie, era să mor ca Eminescu-n 89!”...Într-o sinistră ședință de cenaclu din 1980, după ce a citit câteva poeme, Nino s-a ridicat și, cu privirea rătăcită, ne-a mărturisit că Dumnezeu însuși le scrisese cu mâna lui...”

Mircea Cărtărescu

(„A beautiful mind” în „Ochiul căprui al dragostei noastre”)

* Cafeaua cu sare a fost numele rubricii demarată de Nino în revista „România Literară”, în 1990, cuprinzînd o suită de aforisme paradoxale, cum erau ele numite de el. Ulterior, el și-a tipărit, în diverse alte publicații, aforismele, sub această titulatură. În anul 1998, la editura „Athenaeum”din Ploiești și sub egida Bibliotecii Județene „N. Iorga” din localitate, apărea volumul „Cafeaua cu sare” (îngrijit de Bogdan-Lucian Stoicescu, grafica și ilustrațiile coperților aparținînd pictorului Valter Paraschivescu), care va reuni o selecție de autor, cuprinzînd 100 dintre cele mai reușite aforisme. Acest volum avea să fie și debutul unei colecții, „Cărticica de buzunar”, inițiată de biblioteca ploieșteană. Al doilea volum, „Cafeaua cu sare II”, a apărut postum (noiembrie 2005), la editura „Premier” din Ploiești. O antologie din primele două volume, „Cafeaua cu sare”, a apărut în anul 2015, la 10 ani de la disparăția poetului, la editura ploieșteană „Mythos”, în îngrijirea lui Mihai Vasile.

Prima copertă a volumului
„Cafeaua cu sare”, 1998

Clubul de la ora 6

Clubul de la ora 6 a împlinit, pe nebăgare de seamă, tînăra vîrstă de 31 de ani... Așadar, să-l sărbătorim cum se cuvine...
Este o întîlnire a membrilor (și invitaților lor, deopotrivă) unui club de audiții muzicale, înființat în urmă cu fix 31 de ani, ale cărui „ședințe” se desfășurau într-una dintre sălile nonagenarului Palat al Culturii din Ploiești. Pe cei care au frecventat acest club – oameni de diverse vîrste, diferite preocupări și provenind din varii medii sociale – îi unea o mare pasiune pentru muzica pe care, cu un termen generic, o numim ROCK. Mulți dintre dumnealor, distinși membri ai clubului, simpatizanți ori simpli spectatori, erau rafinați cunoscători ai fenomenului muzical în cestiune, fiind, în același timp, și împătimiți colecționari de viniluri, casete audio/video ori benzi de magnetofon, suporturi în vogă (și singurele, de altfel!) în acele timpuri, care conțineau muzici de cea mai bună calitate provenind din „zona” deja pomenită...
Ar fi mult mai multe de spus dar mă voi opri aici, pentru a nu le răpi plăcerea celor care ne vor fi oaspeți vineri, în Sala „Meridian” a bibliotecii „Nicolae Iorga” din Ploiești, la ora 18:00, de a asculta live povestirile legate de istoria acestui club, chiar de la cei care i-au moșit venirea pe lume, avîndu-l în pole position, ca și anul trecut, pe însuși mentorul lui, maître Dan Costineanu...
Vom reveni cu amănunte.

Vă așteptăm cu drag!

Mulțumiri speciale domnilor Sergiu Filipoiu și Claudiu Voicu, creatorii afișului

Cuvîntul de azi

misofonie – Selective Sound Sensitivity Syndrome  sau Soft Sound Sensitivity Syndrome  (prescurtat 4S sau SSSS), este cunoscută ca „aversiunea față de sunet”. Cei care suferă de această boală neoropsihică, a cărei incidență este, deocamdată, rară, prezintă stări psihice extrem de dezagreabile (furie, ură, anxietate, dezgust, irascibilitate, agresiune verbală sau fizică etc.), care-i împiedică să se concentreze, generate de anumite sunete specifice, variabile ca intensitate, scoase de cei din jur sau venind din mediul ambiant (căscatul, înghițitul mîncării sau al apei, sughițul, foșnetul frunzelor copacilor sau clipocitul apei unui izvor etc.). Maladia apare de la vîrste fragede și se agravează pe măsura trecerii timpului.  Din cauza stresuluiși a poluării, misofonia este în ascensiune. Deși nu există un tratament bine definit și eficient, există cîteva metode printre care hipnoterapia, meloterapia și terapia cognitiv-comportamentală.     

Haihui printre sunete

Chris Botti & Mark Knopfler

Gîndul zilei

„Cu cât îmbătrânesc, cu atât mai ironic privesc lumea.”
Arthur Miller

Prietenii (poeți) despre Nino

„Acum treizeci de ani, stând noi, poeţi tineri şi furioşi, şi judecând realitatea potrivnică, obidiţi de piedicile puse prin edituri nouă, corifeilor ei, ce ne dă-n gând ideea? Să scoatem o carte-n regie proprie! O antologie din tot e mai bun, mai adevărat, mai modern în cultura română. Aţi prins şpilul? Noi eram ăia! Care «noi»? Păi, Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu şi subsemnatul. Eram, care să mă-nţelegeţi, floarea lirică românească. E drept, ar fi trebuit să fie cooptaţi printre înainte-mergători, Matei Vişniec şi Magda Cârneci. Dar, când Traian şi Mircea i-au făcut o vizită de tatonare lui Matei, nu l-au găsit acasă (…). L-au aşteptat o oră, două, trei, s-au plictisit şi aşa a ieşit Vişniec din poveste. L-au ales pe Nino Stratan (…) După aia, ne-am gândit că ne trebuie o copertă, ilustraţii şi o editură. Cu editura era simplu. (…) Mai rămâneau coperta şi ilustraţiile. Aşa am făcut cunoştinţă cu Tudor(ică) Jebeleanu. Tudor a fost cu ideile. El a inventat cimitirul de locomotive, din Giuleşti, unde ne-am căţărat pe biele-manivele pentru posteritate. El a compus paginile de gardă. El a şters şi a redesenat, pentru fiecare dintre noi, exasperat de pretenţiile unor filologi… Şi împreună cu el am pozat nişte litere de plumb, sustrase cu greu de la tipografie, pe care le-am potrivit pe o coală de carton ciocan şi le-am pozat ore de-a rândul. Titlul era gata: «Aer cu diamante».“

Florin Iaru

(Academia Caţavencu, octombrie 2010)

Remember Ion Stratan (II)

«SĂ NU CONFUNDĂM MOBILA STIL LUDOVIC AL XIV-LEA CU SOARELE...»*

„Crede cineva că literatura română este «Circul Kludsky» sau «Cântarea României», unde cine ştie ce beţiv din sală strigă, «să-l aruncăm la fiare»?”

Fotografie de © Ioan Mihai Cochinescu

Revizitînd poezia strataniană, regăsind muzicalitatea, picturalul, reflexivitatea şi „ludicul în graniţa metafizicului” ce vă caracterizează, mi se pare că intuiesc un fir existenţial cvasicontinuu ce avertizează asupra „reîntoarcerii tragicului ca marcă a unei vieţi trăite sub semnul efemerului”. Sub acest unghi, vă puteţi livra, în acord, eventual – cu un teoretician ca Michel Maffesoli, unei poeticităţi care proiectează cu nonşalanţă civilizaţia ideilor postmoderne într-o „sinergie a arhaismului şi a dezvoltării tehnologice” ? 

Întrebarea dvs. este inteligentă ca şi poezia pe care o scrieţi, şi aveţi dreptate să intuiţi acel paralelism. Am încercat, în ciclul „Cimitirul de maşini”, care reapare în cîteva dintre volumele mele, dublul impact despre care vorbiţi: tragic degradat /epocă tehnică.

Cîndva, i-aţi criticat aspru (şi pe bună dreptate) pe cei (ah, atît de mulţi !) ce au alergie la sublim, cei făcuţi doar să „funcţioneze” şi atît. Dumneavoastră nu conteniţi să fiţi (alchimic) interesat de acel glutinum mundi, acel aluat al lumii care făcea ca ceva coerent, adică ceva mai mult decît nimic, să resusciteze fluxul vital al forţelor de atracţie. Credeţi că poezia, dusă astfel pînă la extrem (căci şi Mircea Eliade îndemna cîndva, nu-i aşa ?, „să rămînem poeţi pînă la moarte, orice ni s-ar întîmpla”), poate contribui la reîncîntarea lumii? 

Stimată Poetă, paradoxul esenţial al Poeziei este, după părerea mea, că vorbeşte, în termeni speciali – retorică, ritm, rimă, metaforă, citat etc.– despre un ceva extrem de profund al fiinţei, ceva de neînlocuit ca experienţă a sacrului şi a condiţiei umane.

Ceea ce resimt eu în fiecare carte a dumneavoastră, pornind de la „Ieşirea din apă”⁵(1981) şi ajungînd la „Biblioteca de dinamită”⁶  ori la „Crucea verbului”⁷  este ritmul, din ce în ce mai năvalnic, deşi înşelător imobil pe alocuri. La greci, acest ritm putea fi mişcare pornind dintr-un punct fix, după cum ne asigură W. Jaeger. Să fie acesta motivul pentru care compozitorul, pianistul şi dirijorul George Balint a putut scrie, pe versurile dumneavoastră, superbele lieduri pentru soprană, vioară şi pian Turle I,II,III ? Cu ce v-a îmbogăţit această experienţă? 

Nu ştiam despre această întreprindere artistică. Vă rog să mă puneţi în legătură cu gentilul artist pentru a-i mulţumi şi a asculta opera domniei sale.

V-am ascultat cu multă atenţie spusele în interviul din iunie a.c. (2003 – n.m. B.-L. S.) difuzat de Radio România Cultural. Aţi afirmat acolo că, pe bună dreptate, unii dintre cei mai înverşunaţi prigonitori (iar nu critici) ai optzeciştilor sînt poeţi ce fac parte din generaţii anterioare, generaţii care s-au bucurat de nişte privilegii sub dictatură, dacă am aminti măcar faptul că apariţia volumelor acestora aducea nişte venituri iar distribuţia acelor cărţi, mergînd pînă la librărie şi bibliotecile de stat, decurgea aproape impecabil. Mînată de aceste consideraţiuni, am ajuns în cîteva biblioteci municipale şi judeţene. Am găsit rar volume de Ion Stratan, de Mariana Marin, de Traian T. Coşovei ori de Liviu Ioan Stoiciu. Cel puţin în cazul dumneavoastră, după 1990 (cînd aţi intrat şi în Uniunea Scriitorilor), nu există nicăieri nici un volum în bibliotecile vizitate de mine în provincie. Faptul este grav. Prin comparaţie, poeţii şaizecişti, bunăoară, chiar şi cei minori, sînt etalaţi cu opulenţă în rafturi. Ce ar fi de făcut ? 

Deci, nu suntem naivi. Problema este că, pe lîngă şaizecişti (eu îi detest numai pe Păunescu – Făzănescu şi pe Ion Gheorghe, alături de ceilalţi cîntăreţi ai dictatorului şi ai partidului), cei trei optzecişti citaţi au putut publica între 1980–1990. De aceea cărţile lor se află în biblioteci, care achiziţionau atunci ceea ce se publica, era o altă ordine, alte servituţi, alte foloase... Ar fi de făcut legea sponsorizării, ar fi de făcut o lege a cărţii, ar fi de achiziţionat cărţi necompromise, cu cotă la critică... Ar fi de premiat poeţii pentru a-şi cumpăra cărţi (literatura vine şi din literatură), pentru a călători ca să se inspire, să poată plăti un editor, să poată organiza lansări de carte...

(va urma)

©Angela FURTUNĂ

(interviu realizat în anul 2003)

* Cele douăsprezece întrebări pentru Poet, într-o zi întîrziată în ea însăşi dar pricinuind re-încîntarea lumii prin Poesie.

Note
5. Volumul de debut al lui Ion Stratan, apărut la editura bucureșteană „Cartea Românească”
6. Volumul este o antologie poetică de autor, apărută la editura „Cartea Românească”, București, 2001
7. Volum apărut la editura „Paralela 45”, Pitești, 1999

N.B. Autorul acestui blog, aduce, și pe această cale, cele mai calde și din inimă mulțumiri poetei Angela Furtună pentru permisiunea de a reproduce aici, acest interviu. Notele și comentariile din text îmi aparțin.