Parfum*
Femeile au un parfum al lor
Și lasă o dîră-n suflet.
Ar putea să te simtă aerul,
Toată lumea (lasʼsă mă simtă!) după suflet sau după parfum.
Acum trecutul nostru a fost cum a fost
S-o rugăm pe această madonă de teracotă,
Imitată după frații della Robia
Să-l ia sub ocrotirea ei,
Lăsîndu-ne pe noi liberi
Fără trecut și fără viitor,
Doar cu prezentul în față.
Iar cînd tu îți dai părul cu mîna,
Îl asvîrli în spate
Cu acel gest inconștient al femeilor,
Care se tot încurcă și se tot descurcă
În propria frumusețe.
Eu să nu fiu fulgerat de un val de gelozie,
Că cine doamne, iartă-mă, cine nu știe pe cine
A mai răcorit acest val blond, dat pe spate
Cu acel gest inconștient.
Mă furnică ceva prin tălpi,
Prin talpa stîngă mai ales,
Un mers ca de furnici.
Și nu vreau să calc apăsat,
În drumul meu spre înainte ca să nu supăr,
Să nu cert cu privirea acele harnice viețuitoare,
Ființe, care și ele își au menirea lor dumnezeiască
Și întîmplător mi s-au lipit de talpă
(Întîmplător sau neîntîmplător),
Ca să mă gîdile și să-mi facă viața frumoasă
Să simt că sînt iubit, începînd de jos în sus
Cînd și eu ard de aceeași pornire
De a căuta talpa lui dumnezeu,
Și de-a o gîdila ușor
Cu acidulat roiul furnicilor
Atunci cînd el calcă nevăzut
Pe creștetele noastre.
Marin Sorescu
*din volumul „Descîntoteca”, ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1976, p. 32
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu