„Prietenii
adevăraţi locuiesc foarte departe unul de altul.”
„Fac
filme ca să scap de propriile frici.”
„Căsătoria
este singura condamnare pe viaţă, de care eşti iertat pentru comportament
urât.” – Alfred Hitchcock
„Blondele
sunt cele mai potrivite victime. Ele sunt asemeni zăpezii virgine în care ies
la iveală urmele însângerate.”
Alfred Hitchcock
(la 120
de ani de la naștere, împliniți pe 13 luna aceasta)
Cred că pe
la sfîrşitul anilor ‘70, dacă nu mă înşeală memoria, deci pe vremea cînd
„odiosului” şi „sinistrei” sale consoarte nici prin gîndurile lor cele mai
negre (dac-or fi avut vreunele) nu le trecea că peste niscaiva ani vor sfîrși
cîntînd „Internaționala” la Tîrgoviște în acompaniamentul lătrat al
mitralierelor, care în final le vor ciurui sediile conștiințelor (dacă le-or fi
avut cumva), apăruseră prin mai toate locurile publice (însă mai cu seamă prin
frizerii şi cîrciumi) nişte afişe mari pe care se putea citi: „BACŞIŞUL NE
DEZONOREAZĂ! SÎNTEM RETRIBUIŢI PENTRU MUNCA PRESTATĂ! SĂ STÎRPIM BACŞIŞUL!” sau
altele, mult mai la obiect, „NU PRIMIM BACŞIŞ!”. Peste ani, taică-meu mi-a
povestit o întîmplare minunată din acele timpuri, al cărei erou a fost un
inginer american, venit la întreprinderea unde lucra bătrînul meu, să-i
şcolească p-ai noştri specialiști întru folosirea unor aparate şi utilaje
pentru foraj petrolier marin, importate recent de români din SUA.
Omul fusese
cazat în Ploiești la celebrul hotel-restaurant „Berbec” (rebotezat după al
doilea război - în buna și idioata tradiție a noului regim „popular” instalat
la putere cu otuzbirul, după 31 decembrie 1947, cu sprijinul neprecupețit al
„armatei roșii, eliberatoare” - „Central” şi rămas aşa pînă azi, nu se ştie din
ce motive), după cîteva zile, la primul dejun luat împreună cu colegii români,
i-a întrebat ce scrie pe acele afişe pretutindenare, convins fiind că nu-i în
regulă ceva cu ele. Românaşii, băieți subțiri cu toții, unși cu toate alifiile,
mai pe șleau ori mai voalat dar pe şoptite, i-au explicat ce şi cum. Omul a
făcut ochii mari după care a explodat într-un rîs homeric. Ai noştri se uitau
la el ca la un apucat, neştiind ce-a păţit, că nu era nimic de rîs în toată
tărăşenia asta…
După ce a
terminat de rîs, americanul le-a povestit cu lacrimi în ochi ce aflase el în
prima dimineaţă cînd coborîse să-şi bea cafeaua şi să-şi fumze trabucul în
barul hotelului și cînd, curios nevoie mare, l-a întrebat pe chelnerul care îl
servea, ce scrie pe acele afişe oribile, care stricau rău ambianţa localului,
aşa cum atîrnau ele pe pereţi. Ospătarul, fără să clipească şi plin de morgă,
i-a „tradus”, într-o engleză aproximativă, însă suficient de inteligibilă ca
ălălalt să priceapă, şoptindu-i la ureche conspirativ - dar după ce-şi încasase
nota de plată şi îşi primise şi bacşişul grăsuț, corespunzător comenzii
clientului său - că pe afişele alea scrie „Cîntatul în local interzis!”.
Mă gîndesc că n-ar strica să se reia tradiția acelor lozinci
(poftim, ziceți-le bannere, că e mai trendy, dacă nu vă place cum sună desuetul
termen), agăţate la loc vizibil atît pe pereţii interiori cît și pe cei
exteriori ai tuturor instituțiilor statului (de la Președinție, Parlament și
Guvern pînă la ultimul Consiliu județean ori primărie comunală), ba chiar și ai
sediilor Poliției, spitalelor și, de ce nu, tuturor „unităților” (ce urît
sună!) de învățămînt (de toate gradele), pe care să scrie asemenea exortații
mobilizatoare dar viceversa: „Salariile ne dezonorează! Vrem şpăgi adevărate
pentru munca prestată!”. Chit că știm cu toții cît de adînc e împămîntenită
mita la noi, ea circulînd mai abitir ca apa în natură, însă în acest fel simplu
dar extrem de eficace s-ar putea oficializa definitiv în conștiința colectivă
ciubucul, șpaga, bacșișul, șperțul, filodorma sau cum s-or mai numi ele, astfel
subțiindu-se apreciabil numărul găinarilor aflați în pușcăriile patriei și
care-au pus botul la mizilicuri d-ăstea, derizorii...
„Scrieţi
publicului concis și pitoresc, pentru a putea citi clar, să poată aprecia
articolul, să-şi amintească şi, nu în ultimul rând, să fie corect de la un
capăt la altul, pentru a putea fi ghidat de lumina articolului vostru.“ Joseph
Pulitzer
„La o privire generală, spiritul nostru pare că nu şi-a găsit
încă mijloacele de expresie şi împăcare.
N-a desfundat încă izvoarele de creaţie ale vieţii.
Nu stăpâneşte realitatea: nici în conţinut şi adîncime, nici
formal prin organizare.
Nu domină natura nici extern, în instituţii ştiinţific
organizate, nici interior, în înfrînarea pasiunilor şi instinctelor.
Simţurile sunt ademenite de o mare labilitate a existenţei,
instinctele înrăite în conflicte minore, neproductive.
În stat şi societate nu-şi vede obiectivitatea proprie, ci probe
zilnice de insuficienţă.
Unde începe reflecţia, ea suspendă responsabilitatea
existenţială, die Urthesis – în termenul lui Husserl.
Ideile şi conceptele sunt trăite şi simţite estetic: ca ceva interesant, original, iar mediul lor este discuţia, mai mult sau mai puţin
înflăcărată, sau – cel mult – eseul.
Nu au greutatea în datorii decît pentru
amatori, care-şi jertfesc viaţa pentru idee cam tot aşa precum se jertfesc
alţii pentru femei.”
Mircea Vulcănescu
Despre spiritul românesc (fragment)
(Text postum publicat de Virgil Ierunca în Caiete de dor,
1952, nr. 6, p. 1-4)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu